Recenzie carte Te urăsc, nu mă părăsi – Înțelegerea tulburării de personalitate borderline

15/10/2020

Autori: Jerold Kreisman, Hal Straus

Editura Trei

Au o viață extrem de tumultuoasă, cu multe locuri de muncă schimbate, cu relații scurte și dezechilibrate, trăiesc intens, se înfurie repede, dau senzația că sunt imprevizibili, instabili, generează reacții de cele mai multe ori extreme (ori îi iubești, ori îi urăști), sunt adesea impulsivi și autodistructivi. Sunt persoane pe care le întâlnim la muncă, în relații, în familie și pe care le considerăm deopotrivă fascinante (pentru îndrăzneala și intensitatea cu care trăiesc) dar și dificile, excentrice și care par să ne ducă uneori în situații imposibile emoțional.

Recenzie carte Te urăsc, nu mă părăsi - Înțelegerea tulburării de personalitate borderline

Cum le putem înțelege și cum putem asigura premisele unor relații funcționale cu ele? Jerold Kreisman și Hal Straus ne propun câteva sugestii în acest sens, într-un volum memorabil dedicat înțelegerii tulburării de personalitate borderline. Tabloul descris în această introducere analizează trăsăturile acestei tulburări, ale căror baze de înțelegere au fost puse de abia în anii 70-80. E vorba de un ansamblu de caracteristici sau chiar de un mod de organizare a personalității care, deși este suficient de vizibil în mediile sociale este la fel de dificil de susținut și de abordat chiar și de către specialiști.

Tulburarea de personalitate borderline face parte din categoria tulburărilor de personalitate, adică tulburări de trăsătură și nu de stare (așa cum sunt depresia, schizofrenia, tulburările de anxietate sau tulburarea obsesiv compulsivă). Acest lucru implică că nu vorbim de o patologie psihiatrică în sensul tare al cuvântului care implică o boală cu un tablou manifest episodic, care cedează măcar în forma acutizată la un tratament rapid. Vorbim mai degrabă de un mod de organizare a personalității, de o combinație de elemente de temperament și caracter care fac ca o persoană să fie inflexibilă pe termen lung, să antreneze tipare de reacție dezadaptative, problematice.

E un fel de a fi problematic pentru sine și pentru cei din jur (și tocmai pentru că ține de un fel de a fi, este așezat într-o categorie psihiatrică particulară de diagnostic, undeva la granița dintre boală și ceea ce considerăm normal). Deși astăzi tulburarea de personalitate borderline este încadrată în una dintre cele 10 tipuri categoriale ale tulburărilor de personalitate, tocmai pentru că include trăsături care variază în intensitate și în disfuncționalitate, în viitor se va avea în vedere o reprezentare de spectru (pentru o analiză mai nuanțată, vom ajunge să analizăm că oricine ar putea avea anumite trăsături borderline mai mult sau mai puțin pronunțate, în loc să socotim că o persoană este borderline sau nu).

Cei care au tulburări de personalitate (TPB) și mai ales de tip borderline (care este una dintre cele mai frecvente) sunt, prin tiparul lor inflexibil de adaptare, mai vulnerabili la alte boli psihice (de la depresii, la abuz de substanțe, tulburări legate de alimentație sau chiar tulburări psihotice), tocmai pentru că felul lor de a gestiona situațiile stresante sau cele aflate în dinamică este cel mai adesea problematic.

În esență, conform criteriilor diagnostice DSM analizate de autori TPB presupune: un efort intens de a evita abandonul (real sau imaginat) – cei cu TPB au senzația că încetează să existe dacă sunt singuri (reinventând dictonul cartezian: cineva acționează asupra mea, deci exist).

Persoanele cu TPB au relații instabile și intense, pendulând mereu între idealizare și dispreț (bazate pe nevoia dublă de a fuziona cu cineva dar și de frica de a fi înghițit și anulat), au o identitate extrem de fluidă (nu au o privire de ansamblu, panoramică asupra lor, ci se raportează mereu la un singur moment în timp pentru a se defini), sunt impulsive și autodistructive (inclusiv agresive cu propriul corp – automutilarea distrage de la alte forme de suferință, îi scoate din amorțeală sau proiectează nevoia de salvare), au dispoziții fluctuante, o senzație de vid interior și trăiesc furii intense.

Rădăcinile pentru aceste trăsături sunt analizate de autori în cele două direcții care ne condiționează dezvoltarea: genetică și de mediu.

Există dovezi cumulate în ultimii 30 de ani legate de posibile mutații genice responsabile de neurotransmisia cerebrală, de moștenirea lor familială și de anomalii în funcționarea centrilor emoționali și executivi la cei cu TPB (deși nu sunt specifice acestei tulburări).

Pe de altă parte mediul familial pare să fie un modelator important în conturarea trăsăturilor TPB (și una dintre teoriile interesante urmărite de Kreisman și Straus e cea a relației cu obiectul – o teorie conform căreia, copiii care dezvoltă TPB traversează problematic faza de separare de mamă la vârste mici. Mai precis, în momentul tranziției dintre faza complet dependentă, fuzională de mamă și faza explorativă a mediului, în care copilul oscilează între spațiul securizant și spațiul de explorare, când trăiesc prima oară frica de abandon dar și frica de a fi înghițiți, unii copii nu reușesc să dezvolte sentimentul constanței obiectului, adică persistența mamei salvatoare necondiționate, mai ales în contexte familiale dificile, abuzive, problematice).

Persoanele care dezvoltă TPB provin adesea din familii în care neglijența emoțională, abuzul fizic, pierderile precoce ale figurilor de atașament sunt frecvente (este de asemenea problematic și trist faptul că ele vor așeza premise similare de TPB pentru proprii lor copii). Nu în ultimul rând, creșterea incidenței acestei tulburări în rândul publicului este legată, indirect de felul în care e organizată societatea contemporană, o societate în care sentimentul trecutului, al apartenenței, al constanței, este dinamitat, o societate cu o junglă relațională (peste 50% dintre căsătorii se soldează cu divorț).

După ce îi explorează caracteristicile persoanelor cu TPB și fundamentele acestor trăsături, Kreisman și Straus propun o inventariere a strategiilor de comunicare și terapeutice care pot îmbunătăți relația cu cei care prezintă trăsături borderline. Dat fiind faptul că cei cu TPB își temperează greu emoțiile, că le lipsește un sentiment al identității, că văd lucrurile în alb și negru, după o logică totul sau nimic, că le este dificil să reconcilieze bunul și răul într-o persoană (îi percep mereu pe cei din jur ca fiind total buni sau totali răi în funcție de starea emoțională pe care o traversează), că au relații furtunoase (simțind că apropierea i-ar sufoca dar și că distanța le amplifică senzația de abandon) este important ca modelele de comunicare să țină cont de aceste aspecte.

Autorii propun câteva principii generale subsumate unui model intitulat SET-UP (support, empathy = empatie, truth = adevăr, understanding =înțelegere, persistence = persistentă) prin care dialogul cu cineva care are trăsături borderline va implica mereu, mai ales în situațiile dificile (de pildă, când persoana cu TPB amenință că e deprimată și că se sinucide dar interzice familiei să o ajute și să o ducă la spital) trei etape: una de expresie a îngrijorării, alta de expresie a încercării de a-i înțelege sentimentele și abia apoi una în care se iau în considerare măsuri practice și se ating subiectele sensibile.

Dincolo de acest model, astăzi TPB este abordată, prin strategii de suport atât farmacologice cât mai ales psihoterapeutice.

Autorii trec în revistă câteva dintre medicamentele psihotrope utilizate pentru a gestiona cel mai adesea afecțiunile asociate sau impulsivitatea celor cu TPB (deci nu există un tratament medicamentos per se pentru TPB, pentru că TPB nu este, așa cum am amintit, o afecțiune psihiatrică de stare, ci de trăsătură, ceva ce nu se vindecă ci doar se echilibrează în expresie).

Apoi Kreisman și Straus aduc în discuție abordările terapeutice tot mai numeroase care par să dea rezultate: de la cele exploratorii (care au ca țintă producerea de schimbări durabile la nivelul personalității), la cele de susținere (care sunt interesate mai degrabă pe rezolvarea problemelor curente și întărirea mecanismelor de apărare), la psihoterapia de grup, de familie, și artistic expresivă. Dintre orientările terapeutice utilizate, printre cele mai cunoscute și eficiente rămân: terapia cognitiv comportamentală (centrată pe înlocuirea credințelor distorsionate), DBT (terapia dialectic-comportamentală care în ultimii ani a luat avânt și în România), ASREP (antrenamentul sistemic pentru predictibilitate emoțională), terapia centrată pe scheme și terapiile psihodinamice.

Așa cum recunosc cei doi autori este dificil să vorbim de vindecare, atunci când discutăm despre TPB. Putem vorbi în schimb de o echilibrare, de o moderare, de o gestionare a unor vulnerabilități structurale care să reducă suferința persoanei cu TPB și a celor cu care interacționează.

Este un drum dificil și lent, fără îndoială, atâta timp cât TPB este descrisă drept echivalentul psihologic al pacienților cu arsuri de gradul trei în ceea ce privește sensibilitatea, o adevărată stare de hemofilie emoțională (lipsind mecanismele de coagulare necesare temperării emoționale, astfel încât, atunci când sunt răniți, pielea lor emoțională sângerează până aproape de moarte). Tocmai de aceea echilibrarea e atât de dificilă, pentru că ea nu poate fi făcută decât în pași mici, învățând să dansezi șchiop. Dar optimismul rezidă în exigența schimbării: nu atât un sine ideal de atins în deplinătatea lui, cât o moderație a ceea ce avem deja.

Într-o metaforă frumoasă, autorii proiectează acest optimism care ar putea fi pilduitor pentru dezvoltarea noastră personală în general: dacă trăsăturile de personalitate ar fi proiectate, între extreme la capătul spițelor unei roți, noi am avea posibilitatea să ne mișcăm cu butucul pe acele spițe pentru a căuta o poziție cât mai moderată.

Te urăsc, nu mă părăsi – Înțelegerea tulburării de personalitate borderline, Editura Trei.

Articol realizat de Sever Gulea.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *