Tibi Ușeriu: „Îmi plac toate lucrurile din care pot să învăț și pe care pot mai apoi să le folosesc. ”

20/10/2020

Petronela Rotar: De data aceasta, la „Oameni și Cărți” suntem într-un decor special, diferit decât cu ce ne-am obișnuit. Suntem la Bazna, lângă Sibiu, iar invitatul emisiunii este unul dintre cei mai cunoscuți bărbați români, Tibi Ușeriu.

Tibi Ușeriu: „Îmi plac toate lucrurile din care pot să învăț și pe care pot mai apoi să le folosesc. ”

Interviu realizat în cadrul proiectului Oameni și Cărți al librăriei online Libris.ro

Despre Tibi trebuie să citiți! Trebuie să citiți în cartea lui „27 de pași”, una dintre acele cărți care ajunge să fie extraordinar de inspirațională tocmai pentru că nu își propune să fie așa; pentru că este o poveste scrisă simplu, dar o poveste fantastică de viață a unui om care a trecut de la întuneric la lumină, de la rău la bine, și care ajunge să facă niște performanțe absolut uluitoare.

Tibi, tu ești aici, la Bazna, pentru că ați înaintat cu unul dintre proiectele de suflet ale Tășuleasa Social, cu Via Transilvanica. Ați reușit, iată, 800 km din acest El Camino românesc și aș vrea să ne povestești un pic. De ce Via Transilvanica? Unde vreți să ajungeți cu ea?

Tibi Ușeriu: Noi ne-am propus să plecăm de la Putna și să ajungem undeva la Drobeta Turnu Severin. Săptămâna aceasta inaugurăm și județul Sibiu, deci avem terminate 7 județe din România.

Traseul trece prin 10 județe, are în jur de 1.100 km și se aseamănă, mai mult sau mai puțin, cu celebrul Camino de Santiago care are o istorie religioasă și poate mai mult cu Pacific Trail-ul care merge pe coasta de nord a Canadei și Americii.

Este un vis de-al fratelui meu de a avea un traseu de lungă distanță, pe care să nu te pierzi, pe care să mergi în siguranță, și care să lege toate podișurile acestei țări, să lege satele acestea săsești frumoase, cultura României în general.

Sincer, pe mine m-a ajutat foarte mult. Una dintre puținele materii care mi-au plăcut în școală a fost geografia. Doar că, de data asta, am învățat geografie foarte foarte mult, am intrat prin sate care nu credeam că există.
Deci m-a ajutat (n.r. acest proiect Via Transilvanica) foarte mult la dezvoltarea mea pe partea aceasta geografică. Este visul fratelui meu. Lui îi plăcea foarte mult să călătorească pe jos, doar că,  de fiecare dată când se întorcea, era supărat că s-a pierdut.

Noi, în România, avem doar trasee montane, adică la o altitudine de 1.400 m. Trasee care merg la o altitudine mai joasă nu prea sunt în România, nici măcar unul omologat.

Și așa a devenit acest traseu realitate. Săptămâna aceasta terminăm 800 km, ceea ce noi nu gândeam că reușim să facem în 3 ani de zile. Noi credeam că o să dureze 20 de ani. Dar astăzi ne aflăm aici la Bazna unde avem tabăra de bază a Tășuleasa Social de unde plecăm în județul Sibiu cu tot ce este nevoie: borne, indicatoare, ghidul pe care îl fac fetele care merg din localitate în localitate ca și când ar fi turiști, și scriu despre asta.

Petronela Rotar: M-a rugat fiica mea să îți pun o întrebare și aș vrea să o fac acum, dacă tot l-ai amintit pe fratele tău.

Ea ți-a citit cartea și se întreba ce înseamnă pentru tine fratele tău? Fratele tău care, probabil, te-a ajutat foarte mult în momentul în care ai ieșit din închisoare și te-ai întors printre oameni, înapoi acasă și aveai nevoie de un sens.

Tibi Ușeriu: Mie îmi place ca de fiecare dată să îl numesc stâlpul de care eu m-am ținut și cu ajutorul căruia m-am ghidat. El a fost omul care mi-a aruncat colacul de salvare în ocean. Doar că, să ajung la mal, a trebuit ca eu să dau din mâini și din picioare.

Nu doar fratele meu Alin m-a ajutat. Eu am vrut foarte tare să îmi reîntregesc familia, cât mai exista din ea. Noi nu am fost o familie înainte. Și mi-am dorit foarte mult să văd, să simt și eu ce înseamnă a avea o familie.

Fratele meu mă vizita în detenție și îmi povestea despre Tășuleasa, îmi povestea despre oamenii care sunt acolo și parcă îmi povestea un film pe care eu nu îl înțelegeam; îmi povestea despre voluntariat. Eu cu voluntariatul catalogam imediat munca aia patriotică pe care o făceam înainte de a începe școala și nu prea înțelegeam ce vrea el să fac acolo.

Eu am copilărit în Pasul Tihuța, cunoșteam foarte bine locurile și în special oamenii la care le era greu să le schimbi mentalitatea, să îi pui să facă voluntariat, să își dorească. Pentru că, noi de fiecare dată vorbim despre drepturile care ni se cuvin, dar uităm foarte mult de îndatoririle pe care le avem ca să avem drepturi.

Și oamenii care au intrat la Tășuleasa Social pe mine m-au ajutat. Aproape de la fiecare am învățat ceva. Și așa am ajuns ceea ce sunt în ziua de astăzi, prin proiectele Tășuleasa Social, prin ceea ce eu fac la Tășuleasa Social.

Eu mă ocup foarte mult de partea de logistică și pe partea de sport. Copilul lui Via Transilvanica este Via Maria Theresia, care este un proiect al meu, pornit de la zero, care a ajuns în 6 ani de zile destul de cunoscut în România. Este o competiție sportivă de curse și de anduranță. Și, da, este stâlpul după care eu m-am ghidat și de care încerc pe cât posibil să mă țin și de la care să învăț foarte multe.

Petronela Rotar: Vorbeai de anduranță și de Via Maria Theresia. Noi cu toții, sute de mii de oameni, te urmărim an de an luptându-te cu gheața, cu frigul, cu sutele de kilometri pe Arctic Ultra.

Ce a fost pentru tine mai greu până acum, să stai în detenție, în izolare completă vreme de 4 ani (povestești în carte), între pereți albi unde totul se întâmpla matematic la fel sau să fii acolo, luptându-te cu frigul și cu întunericul și cu senzația că totul este copleșitor?

Tibi Ușeriu: Este o bună întrebare pentru că le putem asemăna, doar că sunt diferite. Cred că psihic mi-a fost mult mai greu să stau într-o celulă, iar fizic este mult mai greu să alergi în zonele polare, la temperaturi foarte scăzute și pe asemenea distanțe.

Sunt grele și una și alta. Doar că una te solicită foarte mult fizic și cealaltă te solicită foarte mult psihic. Și trebuie să treci,  pentru că altfel bați câmpii efectiv și la un moment dat trebuie să alegi între a-ți dori să trăiești, să mai ieși din celula aia sănătos sau te gândești că închei totul și asta este.

Petronela Rotar: Spui în carte că nu te-ai sinucis din mai multe motive, printre care că o iubești pe mama ta și că n-ai fi vrut să îi faci una ca asta.

Cât de greu a fost să stai acolo și să repeți aceeași zi la nesfârșit? Cu ce te-ai ocupat? Nouă ne-a fost greu în izolare. Am văzut oameni plângându-se cât de greu le e să stea în casă cu toate lucrurile necesare la îndemână.

În momentul în care lași un om singur cu el însuși, ajunge să își dorească să fugă de acolo, să nu-și privească în față toți demonii care apar.  Cum e să stai 4 ani trăind aceeași zi la nesfârșit?

Tibi Ușeriu: Este destul de complicat. Doar că dacă ești supus, mai mult obligat să faci chestia asta, eu cred că te obișnuiești cu asta.

Eu am trăit în timpul detenției, mai ales la început, din trecutul meu. Mă gândeam foarte mult la trecutul meu și încercam să mă bucur cumva de trecutul din spatele meu.

Doar că, la un moment dat venea prezentul și îmi dădeam seama ce se întâmplă acolo. Și atunci trebuia să schimb pentru că îmi făceam foarte rău singur gândindu-mă la trecut. Și atunci am zis că trebuie să mă gândesc la viitorul meu, deși era foarte greu să te gândești pentru că viitorul nu prea exista.

Petronela Rotar: Te gândeai pe vremea aia să te întorci la ce făceai înainte, la jafuri, la mașini blindate?

Tibi Ușeriu: Da. Cu siguranță! În primul rând mă gândeam la răzbunare, să mă răzbun pe cei care m-au băgat acolo. Cred că primii 3-4 ani doar la asta mă gândeam, pentru că eram evadat înainte din două penitenciare și,  unde îți merge de două ori, poate să îți meargă și a treia oară. Doar că la un moment dat mi-am dat seama că din acest motiv am ajuns într-o pușcărie de maximă siguranță și va fi foarte greu să se întâmple asta.
Când am văzut,  2-3 ani de zile, că n-am nici măcar o minimă speranță, atunci m-am pus cu burta pe pușcărie (cum s-ar zice de la burta pe carte) și a trebuit să schimb, automat, ceva. Deci, dacă nu am putut să trăiesc nici în viitor, prezentul nu exista pentru că nu exista efectiv prezent, am zis că soluția este să nu mă gândesc la nimic.

Am încercat în fiecare zi să nu mă gândesc la nimic. Ceea ce am reușit după vreo doi ani de zile, pentru că acolo ai timp să faci toate lucrurile astea, nu te grăbește nimeni. Am meditat forțat. Și după doi ani de zile reușeam să stau minute în șir să meditez, ca să zic așa, adică să nu mă gândesc la nimic.

Acesta a fost un lucru pe care l-am făcut forțat și pe care l-am plătit după eliberarea mea de acolo. Mi-a fost foarte greu să ies din acea stare, pentru că mintea mea era focusată pe chestia asta, intra foarte repede în partea de meditare și mi-a fost greu să ies din meditație după ce m-am eliberat și să încep din nou să trăiesc.

Pentru că efectiv a trebuit să încep de la zero toate lucrurile pe care le face un om normal în libertate.  Îmi era frică de muzică,  de mașini, de culori. Totul era nou pentru mine, simțeam fiecare miros, fiecare adiere; de soare, nu mai zic.

Eu în detenție, timp de 10 ani de zile nici măcar soarele nu l-am văzut, plimbarea era într-o curte care era împrejmuită de zidurile clădirii și sus era o cupolă făcută să nu aterizeze elicoptere acolo. Și efectiv nu era soare.

Tot ce se întâmpla acolo se întâmpla prin subteran, dacă mergeai la spital sau pe unde mai erai dus. Și când am văzut prima dată soarele, am zis: Ai de capul meu, ce mișto! Și am trăit toate, doar că mi-au trecut destul de repede. Și la prima ploaie simțeam și mirosul ploii. Nu știu dacă vreodată ți-ai dat seama că ploaia are miros. Are un miros extraordinar. Și atunci le-am trăit cu totul altfel.

Petronela Rotar: Dar cu toate astea, ai avut o perioadă de depresie după ce ai ieșit, lungă, spuneai în carte.

Tibi Ușeriu: Nu știu dacă se numește depresie. Eu cred că depresia este un moft, părerea mea. Eu cred că de fiecare dată este o ieșire și dacă te obișnuiești cu partea asta o folosești așa, ca un moft: da, sunt depresiv, nu mai trebuie să fac nimic.

Petronela Rotar: Asta pentru tine, care alergi la Arctic, tu îți permiți să spui asta.

Tibi Ușeriu: Bine, o zic acuma, dar cu siguranță în perioada aceea aveam și eu un fel de depresie, doar că nu era o depresie cum este scrisă în cărțile astea de psihologie. Era o depresie pentru că eu îmi doream foarte mult să mă întorc în detenție, pentru că nu mă regăseam în lumea asta reală, nu mă găseam.

Eu eram atât de obișnuit în acea celulă, cu lucrurile care mi se întâmplau acolo, chiar dacă nu se întâmpla nimic. Eram obișnuit și îmi plăcea foarte mult.

În libertate nu mă simțeam eu bine și, de fiecare dată, îmi făceam bagajul să plec înapoi în detenție.

Ca să îți dau un exemplu, avocatul meu i-a zis fratelui meu: „încercați să îl duceți într-o încăpere mică, pentru că dacă are o încăpere mare este posibil să aibă ceva probleme la început.”

Și am primit o cameră normală, poate 12 mp (de la 7, s-a dublat), doar că dimineața eu mă trezeam și eram ca și în detenție, nu făceam nimic, așteptam să mi se deschidă ușa. Creierul meu încă nu percepea…gândește-te, 10 ani de zile eu n-am deschis o ușă; ușile acolo îmi erau deschise, nu aveau clanță pe interior, totul îți era deschis, tu nu trebuia să atingi nimic.

Mintea mea nu mai percepea că acum este liberă și acum poate să iasă din cameră. Și am avut 2-3 zile problema asta, așteptam să văd ce se întâmplă, dacă am voie să ies, dacă nu am voie să ies.

Mi-a fost destul de greu la început și a fost prima dată când m-am gândit să mă sinucid. În detenție nu voiam să fiu laș și de asta nu am facut-o, motive am avut o grămadă, doar că în libertate îmi doream chestia asta și chiar m-am pregătit de vreo două ori să închei socotelile cu libertatea.

Cumva îmi reveneam: băi, dar nu se poate, e tot ce mi-am dorit la un moment dat, și acuma să o închei așa!? Cumva, așa, m-am alimentat, iar după doi ani de zile chestia asta a devenit poveste. Și acum, când povestesc, nu mai întru înapoi în celulă, cumva doar o povestesc, am trecut peste și nu mă mai afectează deloc, efectiv deloc. Dar asta deja de ani buni.

Petronela Rotar: Cât de greu a fost să scrii cartea și să pui acolo bucăți foarte intime din trecutul tău? Povestești acolo despre bătăile de la mama, de la tata, despre bunicul care te-a ținut slugă, cum ai fost exilar în grajd și ai trăit acolo. Sunt lucruri greu de dus emoțional, chiar și pentru un cititor care, poate, a avut o viață mai ușoară.

Tibi Ușeriu: Nu mi-a fost greu deloc pentru că eu mi-am prelucrat toate lucrurile care mi s-au întâmplat, i-am iertat pe cei care mi-au făcut rău ca să pot merge înainte și nu…Mi-a fost greu pe partea asta literară, gramaticală. Aici am apelat și am fost ajutat.

Petronela Rotar: Cât, în procente?

Tibi Ușeriu: În procente, cred că peste 80% este compunerea mea, povestea mea acolo. Doar că a mai fost bibilită pe partea de gramatică, pe partea de texte unde eu am folosit foarte mult limbajul de la noi, din partea Ardealului, din zona de munte, unde puțin m-au ajutat ca să se înțeleagă ceva.

Pentru că dacă lăsam cum am scris eu, poate nu înțelegeau toți ce am vrut să exprim acolo. Și mai ales că este o carte unde eu am încercat să fac haz de necazul meu. Am încercat pentru că…primul cititor cred că a fost mama mea.

Petronela Rotar: Cum a primit mama ta?

Tibi Ușeriu: Eu cred că foarte bine, pentru că ea știa toate lucrurile astea. Și ea nu regretă niciodată. Cred că și în ziua de astăzi, dacă ar putea, când ar crede că fac ceva greșit, m-ar lua și m-ar da de toți pereții, la 40 și ceva de ani cât am.

Din punctul acesta de vedere eu am un respect foarte mare pentru ea, încă își menține tot ceea ce ea a făcut, nu are nici măcar un regret și, din punct de vedere psihic, și ea este o stâncă ce nu se lasă.

Petronela Rotar: Tu regreți ceva din ce ai făcut?

Tibi Ușeriu: Dacă e să mă întorc la început, da, regret foarte mult că m-am lăsat prins. Cred că aș fi ipocrit să zic acuma cât de mult regret și ce puteam să fac. Cred că degeaba ascultă părinții tăi Beethoven, nu o să ajungi dirijor în Viena.

Dar cred, contează enorm educația, mai ales în primii ani de viață. Cred că la mine asta s-a văzut, că am avut o educație precară din toate punctele de vedere. Eu am scris și în carte, bătaia era un sport național, cel puțin în comunitatea aia mică în care eu trăiam.

Lipsa de educație m-a adus pe drumul pe care eu am luat-o la începutul adolescenței mele.

Petronela Rotar: Ziceai că ești un autodidact. Îmi ziceai mai devreme: „Petronela, eu am doar 10 clase și tot ce am învățat, am învățat singur.”

Ce îți place acum să faci? Ce citești? Cum te construiești pe interior din punctul acesta de vedere?

Tibi Ușeriu: Îmi plac toate lucrurile din care pot să învăț și pe care pot mai apoi să le folosesc. Îmi place și medicina, vreau să înțeleg cum funcționează corpul, ai nevoie de el, vreau să îl întrețin și vreau să mă ajute. Nutriția îmi place iarăși foarte mult.

Este foarte greu să încep un roman, deși am început câteva, să le duc la capăt. Dacă mi-au fost recomandate cărți interesante, atunci am încercat și eu să le citesc și să învăț ceva din ele. Dacă pot să mă autoeduc, citesc orice, nu am nicio problemă.

Petronela Rotar: Dacă ai fi un personaj într-o carte, care ar fi acel personaj, acea carte și de ce?

Tibi Ușeriu: Nu m-am gândit la chestia asta niciodată.  Mie mi-a plăcut foarte mult să citesc despre Aurel Vlaicu, pentru că mi-a plăcut și foarte mult să zbor.  Acum nu știu dacă Aurel Vlaicu este un personaj, dar mi-ar fi plăcut să stau la o cană de ceai cu el și să povestesc.

Petronela Rotar: Te mai întreb un singur lucru, cum ai făcut trecerea de la un un bandit, un băiat rău care ataca mașini blindate, jefuia magazine de bijuterii, a evadat de două ori,  a stat închis, la omul care face niște lucruri extraordinare pentru țara lui, care e cunoscut în toată lumea drept cel care a finalizat și a câștigat Arctic Ultra…și a ajuns până la urmă să fie o formă de inspirație pentru foarte mulți români. Toată lumea vrea să fie ca tine și se întreabă cum reușești. 

Tibi Ușeriu: Mi-a fost foarte simplu, pentru că eu, de fiecare dată când întâmpin o problemă, mă gândesc că mai rău decât am fost nu o să fiu niciodată.

Este imposibil ca eu să mai pot coborî acolo unde am fost. Și atunci îmi este foarte ușor să merg mai departe pentru că mereu compar ceea ce eu am trăit cu ceea ce se întâmplă acum. Eu cred că ultimii ani sunt cei mai frumoși ani din viață pe care eu i-am trăit.

La fel și când a venit partea asta cu pandemia, starea de urgență și ne-au închis pe toți în casă, eu eram dispus să stau 2 ani de zile închis în baie doar să știu că după 2 ani de zile ies fără mască și fără să mai aud toată ziua despre chestia asta.

Poate că este puțin exagerat ceea ce zic, dar toate plânsetele astea eu le-am văzut hilare și nu m-am regăsit în ele. Îmi este foarte simplu din acest motiv: atât de rău am fost încât nu o să mai ajung niciodată așa.

Petronela Rotar: O să mai scrii continuarea la „27 de pași”?

Tibi Ușeriu: Nu cred că o să fie o continuare, dar cred că ar fi păcat ca peste 20 de ani să nu mai scriu o carte așa, de final, care poate o să ajute pe cineva.

Noi, și zic noi pentru că eu am fost ajutat de cei de la Tășuleasa Social să scot această carte pentru că nu știam o editură, nu știam mersul lucrurilor. M-au ajutat mai multe persoane.

După ce am terminat cartea am zis, bun, câte tipăresc? Hai 1.000, că n-o să se cumpere, pe cine interesează? Mai ales că atunci era chestia cu pușcăriașii care scriu cărți ca să iasă din pușcărie.

Am zis că n-o să intereseze pe nimeni, că vreo 200 o să le dau la toate penitenciarele din lume, din România și poate o să îi ajute, mai dăm la toți prietenii și pe restul om vedea, le punem în bibliotecă acolo. Și a fost total invers.
Primele luni nu am reușit să tipărim cartea, a fost un impact foarte mare. Deja suntem la peste 65.000 de exemplare vândute, ceea ce e foarte mult în România la cât se citește la noi. Așa a început Via Transilvanica, pentru că noi nu puteam să mergem să povestim unei companii „Noi vrem să facem o cărare.” O sumă foarte importantă din carte s-a dus, așadar, spre Via Transilvanica la început, jumătate din fonduri.

Eu am vrut foarte mult ca la Tășuleasa Social să încercăm să facem ceva pentru copiii abuzați. Pentru că eu am fost un copil abuzat și am zis că aș face ceva pentru asta. Și am zis că dacă ajută pe cineva cartea asta să schimbe ceva, a meritat să o scriu.

Petronela Rotar: Și a ajutat?

Tibi Ușeriu: Da, eu cred că da. După mesajele primite și în urma a ce s-a întâmplat după, eu cred că a ajutat pe multă lume, mai mult sau mai puțin. Pe mine personal m-a ajutat, pentru că nu mai trebuie să povestesc asta individual, pentru fiecare. Cine e interesat ia și citește cartea și știe despre mine și face diferența, nu mai trebuie să dau explicații nimănui.

Petronela Rotar: Mulțumim foarte mult că ai acceptat invitația noastră și că ne-ai primit în grădina aceasta frumoasă.

Interviul video Tibi Ușeriu – Petronela Rotar, realizat în proiectul Oameni și Cărți al librăriei online Libris.ro

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *