Recenzie carte Viața mincinoasă a adulților – Elena Ferrante

05/11/2020

Editura Pandora M, 2020

Titlu original: The Lying Life of Adults

Editura Pandora M a inaugurat recent cea mai nouă colecție de literatură, botezată original și interesant, după o zeitate africană, Anansi. Ea este coordonată de reputatul scriitor si redactor al Colecției Biblioteca Polirom, Bogdan Alexandru Stănescu

Volumul locomotivă care deschide această proaspătă și provocatoare serie dedicată ficțiunii libere este cel mai recent roman publicat de Elena Ferrante, tradus în limba română de Cerasela Barbone, intitulat VIAȚA MINCINOASĂ A ADULȚILOR.

În recenzia volumului „Fiica ascunsa, colega mea, Ioana Zenaida Rotaru remarca jocul captivității biblice care apare recurent în romanele Elenei Ferrante. Nu doar că scriitoarea italiană construiește povești în miniatură care par să fie prinse în pântecul unei balene narative mai mari, dar și protagonistele ei par mereu să se situeze  între lumi, în etape biografice decisive, la nivelul faliilor de tectonică socială, în epoci aflate în schimbare, între un trecut dominator și conștientizat drept retrograd (care condamnă la o viață limitată) și un prezent/viitor efervescent, imprevizibil care implică o ridicare împotriva familiarității securizante. 

Poate cea mai durabilă și subtilă captivitate care traversează o parte dintre poveștile Elenei Ferrante rămâne cea a afirmării femininului într-un univers amorsat în fundal de prejudecăți patriarhale. Problematizările familiare cititorilor Elenei Ferrante, legate de caracterul spectral al feminității, incertitudinile psihologice și ale specificului de gen, relația cu bărbații, cu părinții, cu societatea sunt regăsite și în „Viața mincinoasă a adulților”, o miniatură inițiatică alternativă la tetralogia napoletană.

Giovanna este o adolescentă care trăiește în Napoli. Provenind dintr-o familie reușită, cinstită, de intelectuali care se preocupă de educația și de viitorul ei, Giovanna are o imagine aproape idealizată asupra microuniversului în care trăiește: părinții ei par încă modele, sunt oameni care s-au îndrăgostit la tinerețe și au muncit împreună pentru a dura o căsnicie, care s-au ocupat unul de celălalt și au trecut prin multe încercări. Amândoi par să păstreze un aer tolerant și partenerial cu fiica lor, să o invite la dialog, să își măsoare mereu cuvintele în prezența ei și să-i ofere răspunsuri îngrijite și înțelegătoare.

Fitilul repoziționării adolescenței pare să fie aprins de o afirmație neserioasă (sau nu?) a tatălui care, într-una din zile, face o profeție ironică referitoare la potențiala asemănare a Giovannei cu mătușa ei, Vittoria, un fel de oaie neagră a familiei.

Tot mai preocupată de acest personaj aflat într-un război etern și neobosit cu fratele ei (tatăl Giovannei), printr-un amestec de curiozitate (în fond, Vittoria pare amenințarea din umbră inaccesibilă, un fel de mit interzis) și anxietate, Giovanna o va căuta și se va întâlni în cele din urmă cu mătușa, cea care îi va cataliza ritualurile de inițiere în lumea adultă. 

Vittoria este personajul pe care nu-l poți cuprinde, prin suma de contradicții afirmate cu nonșalanță: vulgară sau doar sfidătoare? Grosolană și impulsivă sau consecvent de onestă? Emoțională și labilă dar totuși de o fidelitate inepuizabilă (rămâne loială bărbatului căsătorit pe care l-a iubit și cu care a avut o relație, chiar și după moartea acestuia, implicându-se în creșterea copiilor alături de văduva acestuia)?

Vicleană, ranchiunoasă, intuitivă, dar și atât de necenzurată în expresia judecăților și stărilor sufletești, Vittoria va exercita un efect de atracție-respingere față de Giovanna, atâta timp cât ea deschide nu doar un univers nou (un alt Napoli cu care nepoata e mai puțin obișnuită, o altă lume familială la care n-a avut acces) ci și un alt fel de a privi lumea. 

Vittoria este, într-un fel, un echivalent biblic al pomului cunoașterii, e cea care o va antrena pe Giovanna să se uite la propriul ei univers și la propria ei familie cu alți ochi, să vadă ce până atunci nu a părut a fi vizibil, să fie deschizătoarea drumului spre peisajul incert al maturizării, acolo unde răspunsurile clare sunt zdruncinate de viețile secrete care încep, în timp, să iasă la iveală.

Giovanna va traversa toată această perioadă tulbure într-o dinamică a răzvrătirii și a adaptării-acceptării,: e nevoită să se obișnuiască cu un nou corp (ale cărui forme sunt supuse și investite la rândul lor cu (pre)judecăți sociale), e nevoită să gestioneze primele contacte erotice (în care se amestecă curiozitatea și scârba), prima experiență a îndrăgostirii.

Nu întâmplător cele mai provocatoare întrebări ale adolescenței vor avea încărcătură religioasă și amoroasă (poate pentru că ambele presupun un salt în absolut, orbește?). Are sens credința deopotrivă în oameni și divinitate? Cum iubesc și cum se despart oamenii (dacă se despart vreodată)? Aceastea sunt doar câteva dintre interogațiile la care Giovanna va căuta răspunsuri, prin propria experiență, dar și explorând modelul forței, respectiv vulnerabilității  cultului memoriei pe care îl vede exersat atât de mama ei, cât și de mătușa Vittoria.

Povestea Giovannei nu este doar despre efortul de a a gestiona  noul care galopează în viața adolescentei, pe măsură ce contactul cu mătușa Vittoria deschide alte piste inițiatice. Giovanna e provocată, în același timp, să își recalibreze perspectiva asupra realității cunoscute, căci mariajul fericit al părinților ei și al prietenilor acestora ascunde de fapt pasiuni și vieți secrete, dincolo de tonurile reținute, de frazele hipercorecte și stabilitatea de fațadă.

Adulții par să folosească un instrument a cărui utilitate va deveni tot mai relevantă și pentru Giovanna, anume minciuna, o specie de cenzură esențială în navigarea socială, un instrument cu dublu tăiș, capabil să niveleze asperități, să eclipseze granița dintre tolerabil și intolerabil, un ingredient pentru calibrarea vieților moderate, dar și un instrument care deschide abisuri și paralelisme existențiale care înstrăinează și însingurează. Nici chiar Vittoria nu pare să ocolească această strategie, în ciuda încăpățânării oneste și indiferente la judecata celorlalți (mai puțin a ei). 

Lecțiile cele mai importante pe care le va parcurge însă Giovanna vor trece prin eșec. Eșecul rămâne o probă milenară, esențială în calibrarea așteptărilor la realitate. Dar nu e vorba de eșecul insurmontabil, dezamăgirea este urmată de supraviețuire și implicit de o experiență cumulată care inaugurează moderația asumată adultă la care se atașează o inevitabilă tristețe inerentă, o senzație de pierdere.

Înțelegerea, apropierea de un echilibru, asumarea propriului corp și a propriei identități volatilizează însă o lume de posibilități și așteptări care se destramă, în timp ce Giovanna pare să se ridice singură deasupra circumstanțelor, să își creioneze un drum deschis personal. 

Elena Ferrante reușește și în acest roman să urmărească magistral povestea devenirii umane în mai multe ipostaze: de la copilărie spre maturitate, de la fată la femeie în asumare, de la inocența securizantă naivă la luciditatea interogativă și failibilă, la orizontul mereu deschis al ființei umane. Lumile în care ne introduce Elena Ferrante (și îmi amintesc aici de tetralogia napoletană, de „Zilele abandonului”, de „Iubire amară” sau de prezentul volum) sunt universuri în fierbere, universuri în care se simte răsturnarea existențială de care vorbea psihiatrul și întemeietorul logoterapiei, Viktor Frankl, aceea în care nu doar omul interoghează lumea ci lumea îl interoghează pe om.

Personajele Elenei Ferrante par să rămână mereu deschise (la fel ca finalurile romanelor sale), păstrează o latură misterioasă, se află într-un dialog constant și inevitabil cu lumea exterioară și interioară, supusă unei dinamici proprii. Lumea li se adresează acestor personaje, le cere un răspuns, o atitudine, o poziționare și apoi o decizie și un comportament.

Romanul Elenei Ferrante urmărește această călătorie existențială de la trăire la actualizarea unei direcții personale, călătoria spre acel „da” adresat vieții în ciuda adversităților și dezamăgirilor care se ivesc pe parcurs.  Căutarile Giovannei sunt secvențe memorabile ale experienței umane în general, căutări ale acordului interior și răspunsurilor autentice la aceste provocări pe care le adresează viața.

Am învățat să-i mint tot mai mult pe părinții mei. Inițial nu spuneam minciuni propriu-zise, dar pentru că nu aveam puterea de a mă opune universului lor întotdeauna bine interconectat, mă prefăceam că-l accept și între timp îmi decupam o străduță pe care s-o abandonez în grabă dacă doar se posomorau. Mă comportam așa mai ales cu tata, chiar dacă orice cuvânt de-al lui avea în ochii mei o autoritate care mă fermeca și era enervant și dureros să încerc să-l păcălesc.

Eram virgină și în noaptea aia voiam să-mi pierd virginitatea cu singura persoană care îmi atribuise, grație imensei lui autorități masculine, o nouă frumusețe. Mi se părea un drept al meu, aș fi intrat astfel în etapa adultă. Dar în timp ce coboram din tren eram speriată, nu voiam să mă fac mare în felul ăla. Frumusețea pe care Roberto mi-o recunoscuse semăna prea mult cu a cuiva care face oamenii să sufere. 

sever gulea

Articol realizat de Sever Gulea.
„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru în pregătire. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.” – Sever Gulea

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *