Recenzie carte Intimitate și alte povestiri de Hanif Kureishi

18/11/2020

Intimitate și alte povestiri” de Hanif Kureishi, publicată în 2018 în colecția Raftul Denisei a editurii Humanitas este de fapt o confesiune în patru părți despre partea ciobită a interacțiunilor în cadrul unui cuplu, despre stagnările în nefericirea unei iubiri distante și lipsită de complicitate, despre siguranța că ceea ce nu știi rămâne întotdeauna și mai frumos, ca și când ai face dragoste pe întuneric cu străini fără să simți nevoia să pregătești frazele, să ordonezi cuvintele – „Ar trebui să stăm de vorbă.” -, în ceea ce nu ar face decât să anunțe sfârșitul. 

Recenzie carte Intimitate și alte povestiri de Hanif Kureishi

Prima povestire, cea care dă și titlul cărții, „Intimitate”, începe ex-abrupto – după zece ani de când se cunosc și șase de când trăiesc împreună, având doi copii de trei și de cinci ani, un bărbat decide să-și părăsească soția. Acesta își asumă plecarea și chiar mutarea la un prieten, Victor, acceptând inclusiv că va dormi pe podea o vreme și că imaginea familiei inocente și ideale va dispărea când noua zi va începe.

Ideea abandonului e povestită cu atâta familiaritate încât ai impresia că cineva te-a invitat la cafea să-ți povestească ceea ce s-a întâmplat în viața lui în ultima vreme, cu calmul și lejeritatea marilor decizii irevocabile.

De vreme ce în societatea contemporană viața personală a devenit un proiect deschis, care creează constant noi cerințe, cât și anxietăți, schimbările care au legătură cu viața unui cuplu, transformarea familiei și a sexualității, devin teme de interes, dincolo de zona fericirii și împlinirii individuale, dar și pentru sfera moralității sociale – individul aruncat în lume caută constant o justificare a acțiunilor sale în fața mulțimii.

Analizând lucid această despărțire, o trădare premeditată a celuilalt și a trecutului, Jay afirmă că răul necesar trebuie înfăptuit pentru a crea spațiu noului, viitorului. Nimic nu este o tragedie, doar obișnuințe care trebuie rupte. Și, totuși, nu este atât de simplu pe cât pare.

Prins între viața libertină și mereu exuberantă a lui Victor și armonia familiei lui Asif – prietenul care îl sfătuiește să-și amâne plecarea cu un an – Jay pendulează între perspectiva unei iubiri pline alături de Nina și plimbările la sesiunile terapiilor de cuplu alături de Susan.

Recunoscând că în momentul în care curiozitatea față de celălalt nu mai există și dragostea pălește, Jay ascultă placid suspinele lui Susan și explicațiile terapeutei despre relațiile care în timp devin mai puțin pasionate și înlocuirea entuziasmului cu alte consolări – mulțumirea, maturitatea și acceptarea -, însă atunci când prevezi schimbarea și simți că ai puterea de a-ți deraia propriul destin spre ceea ce ai crezut întotdeauna că ar putea fi viața ta, aceste consolări devin cel puțin rizibile, dacă nu ridicole. 

Dacă în mod tradițional, conform dicționarului, intimitatea înseamnă nu a fi absorbit de celălalt, ci a-i cunoaște caracteristicile și a i le pune la dispoziție pe ale tale, la fel cum definirea frontierelor personale este considerată fundamentală pentru o relație care nu creează dependență, aceste frontiere stabilind ce îi aparține cui din punct de vedere psihologic, Hanif Kureishi ne explică mult mai plastic și mai dureros aceste noțiuni. Aici intimitatea este capacitatea unuia dintre parteneri de a-l răni pe celălalt, abia atunci când comiți această trădare esențială, în momentul acela activezi un fel de intimitate ezitantă, bazată pe faptul că deja îl cunoști atât de bine pe celălalt încât îți permiți să forțezi barierele și să-i testezi capacitățile, să-l provoci să-și (re)configureze viața în funcție de ideea pierderii, a abandonului. 

Pentru a nu pierde controlul asupra propriilor emoții, Jay își propune să-și umple valiza care îl așteaptă pentru călătorie cu pixuri și hârtie, dorind să fie atât de aproape de sentimentele sale ca un detectiv față de indiciile unui delict, notând constant ceea ce vede și crede despre iubiri potențiale și așteptări, ceea ce remarcă în cazul lui Victor, despre dragostea pe care ne-o proiectăm dinainte de a o avea, pe care o vrem dar, pentru care, în același timp nu vrem să riscăm să ne pierdem, despre refuzul de a face conversație după dragoste pentru că nu suportăm dezamăgirea, despre cum își adoarme copilul, pe care după plecarea sa probabil îl va adormi altcineva, rulându-și apoi o țigară, despre răbdarea pe care o consideră o calitate pe care o regăsim doar la copii și la prizonieri. 

Visul, sau coșmarul familiei fericite ne obsedează pe toți, concluzionează Jay după o discuție cu Asif în care îi mărturisește că el încă mai crede, în ciuda tuturor lucrurilor, în dragoste, iar Asif îl contrazice susținând că toți tânjim după mai mult, dar că Jay nu face decât să abordeze varianta modernă de a nu avea responsabilități, pozând într-un sceptic aproape convins că familia este una dintre cele mai egoiste instituții. 

Lipsa angajamentului real și stabil este tema și celei de-a doua povestiri a volumului, „Licărire”, un fel de apologie pentru trândavi, cum o numește chiar autorul – doi indivizi se întâlnesc pentru sex doar miercurea, târziu, se dezbracă imediat, nu vorbesc prea mult, merg direct în subsolul pe care el nu-și permite să-l mobileze pentru că nu este angajat, nu beau și nu ascultă muzică, au doar pături și plăpumi aruncate pe covor.

Un fel de întâlnire ritual care se repetă în fiecare săptămână la aceeași oră, fără să-și aducă aminte numele ei, cum nici ea nu și-l amintește pe al lui. Și-a părăsit soția, recunoscând că nu știe de ce s-a căsătorit, pentru altă femeie, fiind părăsit la rândul său fără nicio explicație.  

În aceeași notă se derulează și următoarele două povestiri, „Străini când ne întâlnim” și „Spleen”, cu idei burgheze care sunt tocmai antiburgheze asupra faptului că viața și spiritul constau în exces, în autenticitate și în sinele romantic dezlănțuit, despre oameni dependenți de cocaină și alcool care se urcă în Jaguar și într-o clipă își părăsesc prietenii, despre ani de efort în care reușești să transformi eșecul într-un triumf, cu toate că dimineața vine cu același sentiment al neîmplinirii, al timpului și posibilităților pierdute. 

În poveștile lui Hanif Kureishi ciclul confortului și al mulțumirii pare întotdeauna foarte aproape și, în același timp, imposibil de atins, ipostaza masculină a tatălui, soțului, prietenului și amantului fiind cântărită, pe rând, în nenumărate moduri care produc mai multă nesiguranță decât încredere, căutând mereu răspunsuri pentru plăcerea efemeră care creează speranță, dar ne și înjumătățește complicitatea cu celălalt sau o face să dispară cu totul pentru că rata unui consum constant pe piața iubirii scade curiozitatea, deci pasiunea.  

Recomand de același autor și romanul „Nimicul”, despre iubire și neajunsurile ei, mai ales după o vârstă și despre desfătările pe care le aduce lumea mondenă, dar pe care le și ia înapoi când nu mai ești apt să te bucuri de ele.

Waldo, un regizor imobilizat la pat și cu douăzeci și doi de ani mai bătrân decât Zenab, o tânără din India, care îi este soție de douăzeci de ani, începe să se gândească, analizând în detaliu, posibilitatea ca aceasta să dezvolte o relație cu Eddie, un amic care îl vizitează periodic. De aici încolo Waldo începe să compună și să recompună cinematografic și detectivistic puzzle-ul infidelității, în care devine mult mai ușor să accepți trădarea decât faptul de a deveni total neinteresant pentru celălalt. 

Am ales și trei citate din carte, cele mai scurte care mi-au plăcut, pe care le poți trimite super telegrafic cuiva ca mesaje pe Messenger sau WhatsApp sau numai bune de notițe, pe care să le recitești din când în când: 

  • O parte din viața mea pare să se fi terminat și o aștept pe cea nouă. –
  • Când sună telefonul cine ți-ai dori cel mai mult să fie? –
  • Viața devenise o petrecere la sfârșitul lumii. –

Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu.

„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ” – Ioana Zenaida Rotariu

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *