Mihail Vakulovski: Mulţi scriitori basarabeni se străduiesc să scrie ca scriitorii români

21/12/2020

Începând din 01.02.2013, Libris propune proiectul Lumea cărților din perspectiva scriitorului, proiect care aduce mai aproape de public cei mai importanți scriitori români ai momentului. În luna IANUARIE din 2021, scriitorul lunii este… Mihail Vakulovski!

Mihail Vakulovski: Mulţi scriitori basarabeni se străduiesc să scrie ca scriitorii români

LIBRIS: În romanul „Când tatăl tău e mai în vârstă decât tine exact de două ori” reiei aventurile lui Hai, studentul din rockmanul „Tovarăși de cameră”. După absolvirea facultății la începutul anilor 90, Hai își petrece timpul între Chișinău și Brașov, în lumea academică, scriitoricească și jurnalistică. Dacă ai trăi astăzi experiența lui Hai, la aceeași vârstă a personajului, adică 23 de ani, în același univers de preocupări, ce crezi că ar fi la fel și ce ar fi diferit?

MIHAIL VAKULOVSKI:Tovarăși de cameră”e o trilogie şi are acelaşi protagonist în toate cele trei romane care o alcătuiesc, pe Hai, care-n prima carte e student la Chişinău („Tovarăşi de cameră. Student la Chişinău”, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2011, Ediţia a II-a – Casa de Pariuri Literare, 2020), în a treia e doctorand la Bucureşti („Tovarăşi de cameră. Doctorand la Bucureşti”, Editura Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2015), iar al doilea le leagă precum ne dezbină pe noi Prutul, fiind despre perioada dintre studenţie şi doctorat, cînd Hai lucrează în mediul academic şi universitar, dar locuieşte în continuare într-un cămin studenţesc („Cînd tatăl tău e mai în vîrstă decît tine exact de două ori”, Editura Casa de Pariuri Literare, 2015).

Mi-a fost destul de uşor să-l urmăresc pe Hai în text, pentru că l-am creat exploatîndu-mi intens biografia, chiar dacă „Tovarăşi de cameră” e literatură, nu jurnal. Asta mi-a permis deja o dată să retrăiesc – prin personaj – ce mi se întîmplase de la 17 ani (cînd am devenit student) încoace. Dacă aş avea vîrsta din romane şi aş trece prin studenţie şi doctorat acum cu siguranţă toate ar fi altfel, pentru că avem altă societate, trăim practic în altă lume. Iar în „Tovarăşi de cameră” foarte importante sunt vremurile în care trăieşte şi activează personajul principal, care prinde căderea URSS, participă activ la mitingurile anti-sistem, la Marile Adunări Naţionale, la Podurile de Flori, la trecerea de la grafia chirilică la grafia latină!…

LIBRIS: „Tovarăși de cameră” este nu doar un roman, ci un rockman. Care e diferența dintre o simplă poveste și o poVeste 18+, așa cum e „Tata mă citește și după moarte”?

MIHAIL VAKULOVSKI: „Tovarăşi de cameră” e rockman în primul rînd pentru că atmosfera de acolo e rock, un roman rock. „Tata mă citeşte şi după moarte (poVeste 18+ despre copilăria sovietică & despre copilăria Uniunii Sovietice)” (Editura Humanitas, 2020) este o carte despre ce spune subtitlul – despre copilăria unui român dintr-un sat din R.S.S. Moldovenească şi despre naşterea, copilăria, creşterea şi prăbuşirea imperiului care s-a numit Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. Am scris cartea asta pentru cititorii români din România, gîndindu-mă că pe basarabeni n-o să-i intereseze la fel de mult subiectul, pentru că ştiu – din interior – despre ce-i vorba. Dacă prima linie de subiect, despre copilărie, vă poate părea cunoscută (la urma urmei, copilăria e asemănătoare peste tot), a doua linie de subiect cred că e o veste pentru voi, o noutate, o poVeste, fiindcă URSS-ul e văzut prin ochii unui copil născut în URSS, din interior, exploatînd cele mai populare poveşti şi personaje din acele vremuri, de la Lenin şi Gagarin la pionierii eroi şi vedetele rock, care dispăreau la fel de enigmatic precum ultimii cîţiva preşedinţi ai URSS („Nu ştiu cum erau aleşi preşedinţii URSS, că mureau ca muştele. Nu auzea nici dracu’ de ei înainte, deveneau dintr-odată preşedinţi ai celei mai mari şi mai puternice ţări din lume, în care era şi noapte şi dimineaţă şi zi şi seară în acelaşi timp, apoi mai auzeai de ei doar cînd îşi dădeau – foarte degrabă – duhu’. Într-o astfel de zi ne-a prins directorul alergînd pe coridoare, spre ieşire, fireşte.

– Chiuliţi de la ore, băi? Ce lecţie aveţi?

– Muzica.

– Şi de ce nu sînteţi la lecţie?

– Dap’… o murit Andropov.

– Şi dacă o murit nu puteţi cînta cîntece funerare?

Unul dintre bancurile din acea perioadă era ăla în care o babă vine la înmormîntarea lui Cernenko şi i se cere biletul. „La aceste spectacole eu am abonament”, a spus baba”.).

Şi e o PoVeste 18+ pentru că e o carte despre copilărie, dar nu pentru copii.

LIBRIS: Așa cum amintești prin vocea regretatului Alexandru Mușina, pentru un scriitor basarabean biograficul e un avantaj pe care l-ai valorificat în lucrările tale. Fie că vorbim despre trilogia „Tovarăși de cameră”, despre „Biblidioteca” sau despre „Tata mă citește și după moarte”, prozele și protagoniștii tăi degajă un aer optimist, senin, dar nu naiv, ci mai degrabă cu o ironie tonică și mult umor. Care e cheia prin care tu și personajele tale v-ați păstrat un echilibru psihic, chiar și în contextele cele mai potrivnice sau absurde, din care nu au lipsit dictatori și impostori?

MIHAIL VAKULOVSKI: Alexandru Muşina n-a fost „doar” un poet foarte bun, ci şi un profesor deosebit şi un extraordinar teoretician literar. Şi e foarte interesantă şi originală şi observaţia asta cu biografia, care ne ajută şi chiar ne avantajează. Mulţi scriitori basarabeni se străduiesc să scrie ca scriitorii români, aşa cum multe formaţii muzicale din România cîntă în limba engleză. Păi, dacă vreau să ascult muzică bună în limba engleză – prefer formaţiile de limbă engleză, oricum ştiu mai bine engleza decît ne-englezii, iar din punct de vedere muzical sunt… puţin mai profi, totuşi.

Eu prefer să exploatez diferenţele, să scriu – în limba română – despre ce am trăit, despre ce ştiu foarte bine, despre ce mă diferenţiază şi mă caracterizează. Insist să nu-mi plictisesc cititorii, să le captez atenţia, să-i prind nu numai prin stil, ci şi prin subiecte şi poVeşti, să aibă o lectură plăcută şi utilă!

LIBRIS: Tata mă citește și după moarte” este cel mai recent roman al tău, despre copilăria în URSS. Care erau printre cele mai importante reguli/lecții pe care un copil avea nevoie să le învețe, fără de care viitorul adult n-ar fi putut să se descurce în URSS?

MIHAIL VAKULOVSKI: Şi eu, şi personajul din „Tata mă citeşte şi după moarte” am copilărit în sat, unde politica nu avea nici un rol, depindea doar de părinţi şi bunici dacă aveai o copilărie absolut normală, ca a lui Nică al lui Ion Creangă, sau îţi distrugeai copilul din punct de vedere psihic.

Nu cred că existau nişte lecţii despre cum să devii un bun cetăţean sovietic, dar asta ajungeai într-un final, fără să-ţi dai seama cum, fiindcă toate se făceau de la vîrste fragede şi cumva firesc, fără impuneri, aveai impresia că participi la vreun joc. De exemplu, în comparaţie cu voi, noi aveam lecţii de pregătire militară. La lecţiile de dirigenţie învăţam, de exemplu, despre ce antrenamente face primul om care a zburat în cosmos, ce fel de bombe atomice există şi ce formă iau cînd explodează. Băieţii mergeau de cîteva ori pe an în centrul raional, unde erau verificaţi din punct de vedre medical, practic eram pregătiţi de mici pentru armată, trebuia să creştem sănătoşi, să fim oricînd pregătiţi pentru a fi înrolaţi în Armata Sovietică, era foarte important să creştem sănătoşi. Un prieten de-al meu a fost certat la un astfel de control că mănîncă doar cu dinţii din partea dreaptă. L-am întrebat dacă aşa e şi a zis că da şi atunci am fost uimit de unde pot să ştie ăştia astfel de amănunte. La pregătirea militară, lecţie care se făcea din clasa a IV-a, învăţam, de exemplu, printre multe altele, să facem şi desfacem automatul Kalaşnikov. Era un joc, un concurs, de fapt, pentru că aici erau reguli stricte – trebuia nu doar să-l desfaci-refaci în cea mai mare viteză, în cel mai scurt timp, ci şi pe o suprafaţă cît mai mică. Şi antrenamentele, şi concursurile se făceau pe o bancă de şcoală. Trebuia să aşezi kalaşnikovul pe-o margine, iar cînd ţi se ordona să începi trebuia să-l desfaci piesă cu piesă, pe care să le împingi spre celălalt capăt al mesei – dacă piesa cădea, se oprea exerciţiul, ieşeai din joc, dacă aruncai prea încet vreo componentă – nu-ţi mai încăpeau celelalte şi iar erai scos din joc. Deci, îl desfăceai piesă cu piesă, apoi îl refăceai la fel – piesă cu piesă, doar că invers, începeai refacerea cu piesa care era acum cea mai aproape de tine şi tot aşa. Îmi plăceau foarte mult tragerile la ţintă cu toate tipurile de arme, dar facerea şi desfacerea kalaşnikovului era exerciţiul meu preferat. Cum crezi, un om care are în copilărie astfel de jocuri se va descurcă în viaţă?

LIBRIS: Ai semnat volumul Portret de grup cu generația „optzeci”, care reunește studii/interviuri asupra (poate ultimei?) generații literare coagulate. Dat fiind faptul că ești unul dintre promotorii literaturii tinere (inclusiv în CenaKLUbul Tiuk, pe care îl organizezi), am putea vorbi de un Portret de grup cu generația 2000? Te-ai gândit la un asemenea proiect?

MIHAIL VAKULOVSKI: Şi Portret de grup cu generația „optzeci” e un proiect care a fost gîndit şi lucrat ca o trilogie. La bază se află teza mea de doctorat, pe care am publicat-o cu titlul „Portret de grup cu generația „optzeci” (Poezia)” (Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2010), care – evident – e un volum de critică literară. Al doilea volum e de interviuri („Portret de grup cu generaţia „optzeci” (Interviuri)”, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2011), iar al treilea e o antologie de poezie, pe care n-am mai publicat-o.

            Dar există o antologie foarte bună a generaţiei 2000, e făcută de Marin Mincu şi a apărut, în 2004, la Editura Pontica (chiar aşa se numeşte, „Generaţia 2000”). Poetul şi profesorul Marin Mincu era un cunoscător extraordinar al generaţiei noastre, ne ştia personal, ne-a publicat cărţile la editura lui, a făcut şi un cenaclu, Euridice (la Muzeul Literaturii Române), unde am citit cam toţi cei care am publicat în anii 2000 cărţi de poezie.  

LIBRIS: Volumul Dialoguri metalice, semnat împreună cu Carmina Vakulovski, cuprinde interviuri cu grei ai scenei metal din trupe precum System of a Down, Nightwish, Tiamat, Haggard, My Dying Bride etc. Cum a fost să stai de vorbă cu asemenea muzicieni? Ce te-a provocat? Ce te-a surprins?

MIHAIL VAKULOVSKI: Am adunat interviurile astea cînd lucram la revista Zile şi Nopţi, care are multe alte proiecte, printre care şi Sunete, revistă de muzică. Dacă tot mergeam cam la toate festivalurile rock din ţară, de la Stufstock/Vama Veche şi Artmania/Sibiu la Peninsula/Félsziget, Târgu Mureş şi FânFest/Roşia Montană etc., mai făceam şi cîte un interviu, din care publicam un fragmentiuk la Zile şi Nopţi, un fragment mai mare la Sunete şi interviul în întregime, cu poze cu tot, la Tiuk, k-aşa aveam kef. De mirare ar fi doar că, deşi toţi cei din carte-s super staruri internaţionale, mari vedete rock, ca oameni sunt absolut normali, foarte amabili, tare de treabă, modeşti şi inteligenţi, dar asta se vede perfect în carte şi exact asta a menţionat şi Nelu Stratone, unul din cei mai mari cunoscători ai rockului, la lansarea de la Bookfest.

LIBRIS: De mulți ani organizezi CenaKLUbul TIUK (de care îmi amintesc și eu cu plăcere, fiind singurul cenaclu organizat inițial într-un club rock din Brașov). De asemenea, din anul 2000 editezi revista online Tiuk, alături de Carmina Vakulovski, Alexandru Vakulovski și Dan Perjovschi. Ce te-a motivat să duci proiectele acestea atâta timp, mai ales că, din păcate, cu greu putem vorbi de profit financiar în această zonă? Cum ai reușit să îți atragi publicul, mai ales că nu avem o audiență prea generoasă în zona evenimentelor regulate?

 MIHAIL VAKULOVSKI: CenaKLUb Tiuk este cenaclul-club al revistei web Tiuk, cea mai veche revistă de cultură din România, pe care aş fi făcut-o şi în prezent dacă n-ar fi fost atacată grav acum cîţiva ani. Am făcut 45 de numere (apărea o dată pe anotimp, iar numerele erau imense, că internetul permite asta), dintre care 43 au apărut şi pe internet, dar tocmai fiindcă ne-au cam distrus arhiva am hotărît să pun punct sau măcar punct şi virgulă acestei reviste de suflet, la care ţin foarte mult. CenaKLUbul Tiuk a fost oprit deocamdată de pandemie, am avut pînă acum vreo sută patruzeci de ediţii live, dar am refuzat să continui pe internet, cînd ne-a închis Covidu’n case.

 Nu, n-am cîştigat bani din Tiuk, ba i-am refuzat categoric, cînd au apărut ocazii (şi au fost mai multe), să asociez cumva Tiuk cu banii – tocmai pentru că e un proiect de suflet, prin care am făcut şi fac ce fac de plăcere şi cu plăcere, de aceea subtitlul Tiuk e „k-avem kef!” Revista şi-a găsit singură publicul – nici nu era greu, fiindcă am încercat să adun cei mai buni reprezentanţi din domeniile lor pentru rubrici, am publicat doar din convingere şi plăcere, bine, am încurajat tinerii, dar, în rest, a contat doar calitatea textelor, nimic altceva. Cu cenaclul a fost ceva mai complicat – braşovenii nu erau obişnuiţi cu aşa ceva, au mai existat cenacluri pe vremuri, dar erau cercuri închise, făcute la Facultatea de Litere, unde nu aveau acces, de obicei, oamenii din afara facultăţii. Dar – datorită lui Dan Zaharia – am avut norocul să-l fac primii ani la clubul lui, Rockstadt, unde se formase un public foarte fain, din rockerii care la început se întîlneau la o bere, dar erau surprinşi de ce se întîmpla la club, apoi mulţi dintre ei au devenit cenaclişti activi care veneau la cenaclu pentru cenaclu, tocmai pentru că-i atrăgea stilul – total diferit de ce se face de obicei în jurul unei cărţi. Apoi, îl fac şi pentru prietenii scriitori care vor să-şi lanseze noile cărţi şi la Braşov, dar nu prea au unde. Mai nou, au mai apărut şi alte variante, dar tot noi suntem cei mai activi.

LIBRIS: Ca orice scriitor și traducător care se respectă, ești în primul rând un cititor feroce. Preferi să citești și scriitori ruși în original, atunci când nu-i traduci? Ce anume ți-a atras atenția recent?

MIHAIL VAKULOVSKI: Pe scriitorii ruşi îi citesc (sau ascult, dacă e vorba de audiobook-uri) doar în limba rusă. Asta nu înseamnă că nu cumpăr şi unele traduceri. Deşi citisem „Moskva-Petuşki” în rusă de mai multe ori şi ascultasem şi audiobook-ul citit chiar de Venedikt Erofeev, cînd am găsit ediţia de la Editura Cartier nu m-am putut abţine să n-o cumpăr, în primul rînd pentru Carmina (apoi mi-am luat şi ediţia de la Polirom, pe care o am la librărie la vedere, chiar în spatele librarului, s-o recomand mai uşor prietenilor). Tot aşa şi cu F.M. Dostoievski, Mihail Bulgakov, Harms, Sorokin, A.P. Cehov, N.V. Gogol, Pelevin, Mamleev, Victor Erofeev şi mulţi alţii. De cele mai multe ori le fac cadou soţiei sau prietenilor care nu ştiu rusa.

Cele mai plăcute descoperiri de noi scriitori ruşi din ultima vreme sunt Evgheni Vodolazkin şi Guzel Iahina (publicaţi la noi de Humanitas Fiction), ambii deosebiţi, care cu siguranţă vor rămîne în istoria literaturii. N-aş putea să spun că-s descoperiri recente, doar fiindcă deja s-au afirmat de ceva vreme, tinerii scriitori Vladimir Lorcenkov (care, apropo, a locuit multă vreme la Chişinău, dar – după ce-a cules aproape toate premiile literare ruseşti – a emigrat în Canada), Zahar Prilepin („Patologii” e un roman genial, apărut şi la noi, la Editura Curtea Veche), Mihail Elizarov…

LIBRIS: Trei volume de proză românești și trei semnate de autori străini din 2020 pe care le recomanzi?

MIHAIL VAKULOVSKI: Încerc să citesc cam tot ce mă interesează, dar nici nu ai cum să reuşeşti (chiar şi acum mai am lîngă birou cîteva teancuri de astfel de cărţi, pe care urmează să le citesc), nici nu-mi plac topurile, apoi – nici nu s-a terminat anu’ ăsta – doi-zero, doi-zero –, ducă-se pe pustii! Dar hai să încercăm.

Trei romane scrise (de scriitori braşoveni!) în română, în 2020, pe care le recomand cu mare drag:

Prevestirea” de Ioana Pârvulescu (Editura Humanitas);

„Oameni mari” de Maria Orban (Editura Nemira);

Cît de aproape sunt ploile reci” de Bogdan Coşa (Editura Trei).

(Şi – bonus – o carte de poezie: „Alwarda” de Ruxandra Novac, Editura Pandora M, Colecția Anansi).

Uite şi trei romane foarte faine scrise de scriitori braşoveni în 2019 (an extraordinar pentru proza ro, dar mă limitez la braşoveni, că-i mult mai simplu aşa):

Raluca Feher, „Să nu rîzi:((” (Editura Trei);

Dumitru Crudu, „Ziua de naştere a lui Mihai Mihailovici” (Editura Humanitas);

Vlad Drăgoi, „Mica mea inimă de om singuratic” (Editura Polirom).

(Şi – bonus – două cărţi de poezie made in bv:

Ioan Şerbu, „krav maga” & Robert Gabriel Elekes, „O dronă care să mă vrea în sfîrșit doar pe mine”, Editura Max Blecher).

Şi, în fine, trei romane străine, citite-n 2020, care mi-au plăcut foarte mult:

Evgheni Vodolazkin, „Brisbane” (Humanitas Fiction);

Guillermo Arriaga, „Sălbaticul” (Editura Art);

Guzel Iahina, „Copiii de pe Volga” (Humanitas Fiction)…

LIBRIS: Ce îți dorești pentru anul 2021? Aștepți cu interes vreo traducere? Ți-ai propus să mai publici ceva în următoarea perioadă?

MIHAIL VAKULOVSKI: Sunt scriitori care-mi plac foarte mult şi abia aştept să le fie traduse noile lor cărţi, dar mai nou chiar se traduce foarte repede – şi foarte bine – în română.

Nu ştiu dacă voi publica ceva la anu’, dar nici la sfîrşitul lui 2019 nu bănuiam c-o să public în 2020 un roman, o antologie de proză Tiuk şi o să mi se reediteze o carte de poezie şi una de proză. În mod normal, ar trebui să-mi termin manuscrisul la romanul „Totul, aproape totul despre tata”, scris în acelaşi stil cu „Tata mă citeşte şi după moarte”, doar că am mai încercat o dată şi m-am blocat din nou. Am scris cîteva proze scurte legate de munca la librărie, care-mi plac foarte mult, poate adun de-o carte sau poate le topesc într-un roman-jurnal, habar n-am, deocamdată, important e că se scriu cu mare plăcere.

M-aş bucura enorm să dispară Corona Virusul Covid-19 (sau măcar să ştim cum să ne luptăm eficient cu el), să se termine pandemia şi carantinele şi să ne întoarcem la normalitate cît se poate de sănătoşi!

sever gulea

Interviu realizat de Sever Gulea pentru Libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru în pregătire. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.” – Sever Gulea

One Comment

  • Monica Ghet 02/01/2021 at 6:51 pm

    Excelent interviul, savuros inspiratorind-ne deopotriva Mihail Vakulovski si Sever Gulea. Tineri despre care vreau sa mai stiu, sa-i mai citesc. Traseul lor, deloc facil, coace plamada de sperante. Deci, se poate. La Multi Ani de rod plenar, Sanatate (adio” Covido”!) bucurii impartasite!!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *