Arhiva categoriei ‘Recenzii’
Actualizat marți, 31 ianuarie 2012 11:43 Publicat de Sever Gulea marți, 31 ianuarie 2012 11:43
De la frații Strugațki încoace, am luat aminte de faptul că oamenii par a fi sortiți unei existențe chinuitoare, în care cele mai profunde aspirații ale noastre par să fie pervertite și sabotate de propria noastră natură. Visăm să fim buni, generoși, prosperi și în armonie unii cu ceilalți și sfârșim, prin proiectele prin care le implementăm să devenim robotici, egoiști și suspicioși (iar comunismul și capitalismul au ilustrat, fiecare în privințele proprii această tentativă cvasieșuată a ameliorării propriei noastre condiții). Poate tocmai datorită recunoașterii acestui cerc vicios, oamenii din unele romane ale fraților Strugațki caută un răspuns dincolo de ei, privesc cu ardoare cerul, în speranța întâlnirii extratereștrilor, a inteligențelor superioare, ființe care să ofere dezlegare insuficienței umane și chiar modele de dezvoltare, dacă nu măcar să se dovedească un adversar redutabil care să mobilizeze specia terestră dezbinată de propriile scopuri mărunte. Așa cum ne amintim însă din Picnic la marginea drumului sau din A doua invazie a marțienilor, extratereștrii se pot dovedi cât se poate de indiferenți la dorințele noastre (în ciuda faptului că oamenii concep structurile raționale drept exclusiv comunicative) – între profilul războinic și pacifist pe care oamenii îl așteaptă de la ființele superioare, se prea poate să existe și un profil indiferent sau măcar unul dezinteresat în ceea ce privește locuitorii pământului. Așadar, lipsiți de recompense sau mesaje cerești și sătui de ei înșiși spre ce să mai privească oamenii, în speranța unei salvări, a unei existențe mai acceptabile? Spre împrejurimile lor terestre, spre natura pe care au părăsit-o când și-au durat imperiile civilizaționale atât de avansate tehnologic. Spre pădurea misterioasă și fascinantă privește și unul din protagoniștii romanului Melcul pe povârniș.
E vorba de o pădure neobișnuită, proiectată într-un viitor alternativ, o pădure cu mlaștini fierbinți care miros a ciorbă, cu plescăituri uleioase și dense, cu ciuperci uriașe, cu creaturi bizare și agresive, cu sirene letale și arbori zburători, o pădure precum o mască amorfă care ascunde o față pe care nimeni niciodată nu a văzut-o. Un asemenea aparent infern natural devine obiectul fascinației lui Pereț, un lingvist rus care trăiește într-o societate totalitară și birocratică. Lumea civilizată a lui Pereț îi dă mereu senzația că este inadaptat, întârziat, că mereu ratează vreo ocazie în care toți sunt pregătiți să primească ceva. Este o lume hiperbirocratizată, în care ai nevoie de hârtii peste hârtii pentru a-ți legitima prezența în aproape orice loc, o lume în care fiecare cetățean dedică timp zilnic ascultării receptorului prin care vin instrucțiuni ideologice personalizate individual (și fără sens pentru ceilalți) de la conducători, o lume în care autoritățile exersează un limbaj de lemn sofisticat și niciodată nu par să asculte răspunsul tău (scenele de pseudodialog dintre Pereț și câțiva directorași, mai toți diformi, pitici, strâmbi și plini de negi sunt nemaipomenite) și, cel mai important, o lume în care absolut nimic nu este imprevizibil (există chiar o directivă care scoate în afara legii ideea de probabilitate): oriunde s-ar duce, Pereț pare să fie întâmpinat și prelucrat ca și cum ar fi fost așteptat într-o formă sau alta de cei pe care ii intalneste.
Trăind într-un asemenea univers obositor, nu e de mirare că Perețe sosește la sediul Administrației Silvice, visând să ajungă în pădure. Căci pădurea, pe cât de sălbatică și de înfricoșătoare pare, pe atât de fascinantă se dovedește, prin asiduitatea cu care respinge și chiar digeră orice îndrăzneală de supunere și civilizare. Nu avem însă de a face cu o evadare facilă într-un paradis natural, nu avem de a face cu un intelectual epuizat de totalitarism și robotica urbanitate, care își găsește liniștea în sânul vitalității silvice. Nu avem de a face cu o poveste despre opoziție clasică – civilizație – natură. Suntem totuși în romanele fraților Strugațki, acolo unde totul se nuanțează și se complică. Căci romanul Melcul pe povârniș alternează povestea călătoriei lui Pereț spre pădure, cu povestea unei alte călătorii, de data aceasta a unui locuitor al pădurii, Candid, care trăiește într-o colonie izolată. Așa cum urmează să afle Pereț și, implicit, cititorul, pădurea nu pare să fie un spațiu al salvării, mai ales când e populată de oameni. Dimpotrivă, așa cum observă Candid, colonia din pădure este un spațiu primitiv, cu oameni care trăiesc de la o zi la alta, acceptă totul ca atare (indiferent cât de absurde și de lipsite de substanță ar părea unele ritualuri), profund conservatori (obsedați de prescripții – ce e voie și ce nu e voie, mai degrabă decât de justificări) cu care greu se poate purta o discuție. De aceea Candid vrea să ajungă la Oraș, un loc legendar, dincolo de cărările cunoscute ale pădurii. Cum se vor încheia cele două călătorii vă rămâne să descoperiți.
În mod ciudat, în aparenta ciocnire dintre civilizație și primitivism, avem doi exponenți ai fiecărei tabere care se dovedesc a fi dezertori. Pereț fuge de lumea sofisticată și birocratizată, iar Candid fuge de viata fără sens a consătenilor săi. Fiecare pare să creadă că lumea din care provine e mai rea și că lumea pe care o poate afla e mai bună. Însă cele două universuri nu sunt în esență atât de diferite: ambele dominate de întâmplare și absurd, ambele capabile să isi înstrăineze membrii și mai ales ambele populate de indivizi care acceptă senini stăpâniri obscure și arbitrare. În fapt, Pereț și Candid fug mai degrabă de oameni – cei care se dovedesc demni de dispreț, capabili să creadă orice. Ce le mai rămâne de făcut protagoniștilor, atunci când amăgirile li se destramă? Surprinzător, pesimismul fraților Strugațki nu pare să fie însă desăvârșit – așa cum dezvăluie haikul cu care debutează romanul, chiar și melcii aflați pe povârniș vor ajunge poate, la un moment dat, pe vârful muntelui pe care se târăsc.
Volumul beneficiază de o postfață interesantă semnată LIVIU RADU care oferă niște piste de lectură lămuritoare, în contextul prezentării biografiei fraților Strugațki și a operei lor.
MELCUL PE POVÂRNIȘ – Arkadi și Boris Strugațki – Editura Paralela 45, 2011
Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.
Etichete:paralela 45, recenzie | Postat in Recenzii | Niciun Comentariu
Actualizat duminică, 29 ianuarie 2012 11:51 Publicat de Sever Gulea duminică, 29 ianuarie 2012 11:51
Dacă sunt autori care se preocupă și se pricep să compună titluri de carte care să atragă din plin publicul cititor, atunci cu siguranță aceia sunt autorii cărților de dezvoltare personală. Evident remarcând pe copertă cuvinte cheie de tipul: învingător, reușită, fericire, succes, potențialii cititori nu au cum să nu devină cel puțin curioși, mai ales când dau cu ochii și peste elementele de vocabular din titlu care par să apropie aceste etichete-destinații ale prosperității de oricine: „cum să atingi”, „învață secretele…”, „pașii spre…” Cititorii cărților de dezvoltare personală pot să anticipeze, încă din titlul beneficiile volumului pe care sunt pe cale să-l parcurgă și adesea titlul este probabil unul din cei mai fermi întăritori ai deciziei de cumpărare.
Nu același lucru l-aș fi putut spune despre cartea lui Spencer Johnson care se intitulează Cine mi-a luat cașcavalul? În original (Who moved my cheese?), expresia probabil că este mai neutră din punct de vedere al semnificației însă în românește, un asemenea titlu pare să aibă o trimitere pecuniară imediată. Dând adesea peste acest volum, în timp ce mergeam la librărie, recunosc că nu am avut curiozitatea să îl răsfoiesc deși confruntarea cu el mi se părea hilară: iată un volum de nici 100 de pagini, un bestseller mondial al cărui titlu era o întrebare la care știam deja să răspund. Cine să-mi ia.. cașcavalul? Nimeni, era la locul lui în portofel, până la momentul la care m-aș fi decis să îl ofer de bunăvoie în schimbul unor produse. Desigur că mă amuzam gândindu-mă câți oameni care se simțeau prădați, într-un fel sau altul, cumpărau această carte (fără să-mi pot imagina însă cum ar fi putut fi consolați în mai puțin de 100 de pagini).
Aveam să mă lămuresc abia când volumul lui Spencer Johnson mi-a fost recomandat la ultima întâlnire Schimb de Cărți Brașov din 2011, de la Ceainăria Ceai et caetera. Atunci am aflat că bestsellerul lui Johnson este de fapt o fabulă simpatică despre atitudinea pe care o puteam avea in raport cu fenomenul schimbarii, cat se poate de prezent în viața de zi cu zi. Personajele sale sunt patru locuitori ai unui labirint: doi șoricei (Mirosilă și Gonilă) respectiv doi omuleți, de statura șoriceilor (domnul Iepure și domnul Hohot) care se află în cursă găsirii… Cașcavalului. Șoriceii se bazează pe instincte și au o abordare foarte simplistă: caută neîntrerupt cașcavalul, izbindu-se de pereți, obstacole și drumuri înfundate, până îl găsesc iar după ce îl găsesc și îl mănâncă, pornesc din nou spre aflarea unei noi porții. Omuleții, mai inteligenți, pregătesc tot felul de strategii, lucrează cu probabilități și fac planuri de găsire a cașcavalului, însă după ce îl găsesc, se abandonează confortului și cad pradă disperării în momentul în care cașcavalul dispare. Cum vor ieși domnul Hohot și domnul Iepure din impas și dacă vor găsi ei un alt cașcaval în cele din urmă, vă rămâne să descoperiți.
Acum să decodificăm puțin: în fabula lui Johnson, cașcavalul nu reprezintă așa cum am crezut eu inițial, o grămadă mare de bani, ci mai degrabă suma de lucruri (oricare ar fi ele: carieră, relații, avere, prestigiu social) care ne pot face fericiți la un moment dat. Labirintul reprezintă situațiile cotidiene pe care le traim, în care cașcavalul pe care îl căutăm și îl îndrăgim poate să dispară, independent de voința noastră. Problema acută pe care o deschide cartea este aceasta: ce te faci când cașcavalul a dispărut? Cele patru personaje ilustrează atitudini tipice în fața schimbărilor de proporții care apar, adesea imprevizibil, în viața noastră: în vreme ce șoriceii pornesc imediat în căutarea unui nou cașcaval, adică acționează aproape instinctiv după o logică foarte simplă – s-a produs o schimbare, ne adaptăm, omuleții preferă să se lase pradă doliului: să se compătimească pentru ce au pierdut, să caute un motiv, să se abandoneze speranței în miracole etc. Această atitudine din urmă este desigur contraproductivă: luați prin surprindere de schimbare, oamenii se încăpățânează să rămână atașați de ceea ce a disparut și pierd din vedere prezentul și oportunitățile sale. Agățați emoțional și psihologic de cașcavalul care s-a facut nevazut, omuleții sunt cuprinși de teamă și uita faptul că pot avea parte și de alte brânzeturi aromate, dacă îndrăznesc să le caute (asumand, evident, dificultatile, nesiguranta dar si provocarile si satisfactiile necunoscutului). Intr-adevar, atașamentul față de lucrurile sigure și aparent stabile pare să fie firesc pana la un punct, dar el devine dezadaptativ când îți retează posibilitățile de progres și îți retează simțul prudenței în ceea ce privește fragilitatea și dinamica situației tale prezente.
Pledoaria metaforică a lui Johnson este pentru integrarea schimbării sub forma unui element firesc al vieții noastre. Schimbarea este până la urmă inevitabilă și ne lansează provocări constante. Nu a împiedica schimbarea, ci a o anticipa, a o valorifica și a o proiecta continuu, iată atitudinea dezirabilă care pare să conducă spre împlinire. În esență, lecțiile desprinse din fabula lui Johnson sunt arhicunoscute (deși nu mai puțin valabile pentru epoca pe care o trăim). Cu toate acestea, lectura cărții sale este cât se poate de agreabilă și asta pentru că abordarea de tip fabulă (făcând abstracție de prima și ultima secțiune ale cărții) e departe de stilul predicator, mobilizator și uneori obositor al autorilor de literatură motivațională. Lectura volumului lui Johnson nu vă va deschide orizonturi ale cunoașterii și nici nu vă va conduce pe o cale metodică de dezvoltare personală , dar va reuși să vă reamintească, într-o manieră plină de umor, cateva din elementele cheie din psihologia schimbării. Și tind să cred că avem mare nevoie să ne reamintim aceste lucruri, din moment ce îmi pare că, de când cu criza economică globală am cam uitat că s-ar putea încă să fie… cașcaval destul pentru toată lumea, adica suficiente lucruri de care sa (re)invatam sa ne bucuram si sa ne luptam pentru a le obtine.
CINE MI-A LUAT CASCAVALUL? – Spencer Johnson – Editura Curtea Veche, 2009
Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.
Etichete:curtea veche, recenzie | Postat in Recenzii | Niciun Comentariu
Actualizat miercuri, 25 ianuarie 2012 11:10 Publicat de Sever Gulea marți, 24 ianuarie 2012 11:49
Îmi amintesc că am vizionat filmul Breakfast at Tiffany’s de mult, tare de mult… în fapt, atât sunt de îndepărtate vremurile, încât aproape că nici nu mai conta dacă l-am văzut sau nu. Tot ce îmi venea în minte când spuneam titlul peliculei era imaginea lui Audrey Hepburn cu ochelari de soare în bibliotecă și scena sărutului, în ploaie, de la final. Mai mult n-aș fi putut spune. De aceea, m-am tot gândit, încă înainte să citesc cartea dacă e cazul să revăd filmul, ca să intru în spiritul lecturii (căci acesta este un caz în care valoarea ecranizării dar și popularitatea ei sunt cel puțin la înălțimea cărții) sau ar fi bine mai degrabă să mă las pradă ignoranței. Am optat pentru varianta a doua și asta pentru că, de ceva vreme încoace, m-am învățat să-mi prețuiesc ignoranța și să nu mă expun gratuit demersurilor comparatiste între carte și film. În fond, dacă tot scăpasem ca prin minune, prin puterea uitării de influența acestui avatar al culturii populare (căci da, filmul a făcut istorie la vremea lui), trebuia parcă să mă bucur de privilegiul de a mă apropia cu inocență de volumul lui Capote… să împrumut până la urmă ceva din atitudinea protagonistei, Holly Golightly (ce nume predestinat…).
Dacă ar fi să vorbesc, în termeni foarte generali, despre subiectul cărții, n-aș putea să surprinde decât clișee peste clișee: volumul condensează o serie de amintiri ale unui scriitor new yorkez din anii 50 (ce perspectivă convenabilă), despre întâlnirea cu una din cele mai marcante prezențe feminine din viața lui. Chiar vreți să vă băgați în așa ceva? Povești despre muze trecătoare, evocări romantice și partide de amor pătimașe, în zeci de pagini dense în metafore? Nu și la Truman Capote. La autorul american, povestea pare să rețină un curs mult mai firesc și mai lipsit de dramatism (deși n-ai spune asta chiar de la început, ținând cont de felul în care este anunțată intrarea în scenă a protagonistei), fără ca asta să banalizeze nuvela sa.
Ce te faci când ești un scriitor new yorkez care se culcă târziu în fiecare noapte și te trezești cu o fată care îți dă buzna în apartament, pe scara de incendiu, lamentându-se că se plictisește? Nu poți decât să îmbrățișezi… povestea care urmează, căci după o asemenea scenă cu siguranță că urmează o poveste- povestea lui Holly Golightly, fata de numai 19 ani care are o lume de bărbați la picioare și care trăiește, într-un du-te vino continuu, de pe urma companiei domnilor generoși. Apartamentul ei e mereu populat de personaje mondene, apropiații ei fac parte din specia milionarilor cu trecut sau prezent dubios, petrecerile se țin lanț iar Holly păstrează o familiaritate seducătoare cu toată lumea, dând adesea senzația (deși o face cu delicatețe) că toți oamenii sunt în fond la dispoziția ei . Holly pare nici mai mult nici mai puțin decât o damă de companie modernă, ba chiar mărturisesc că nu am scăpat tentației de a o raporta la standardele autohtone bășcălioase de astăzi încât să spun că pare a fi… o pițipoancă. Dincolo de faptul că e o frumusețe răpitoare (exact acea specie de frumusețe îmbobocită: “trecută de vârsta copilăriei, fără însă a fi devenit femeie“), Holly, după propriile mărturisiri s-a educat parcă să-i placă bărbații în vârstă, pare să fie născută să vrăjească, profesiunea ei e minciuna, iar perspectivele asupra sexului opus modeste (“dacă unui bărbat nu-i place baseballul, atunci trebuie să-i placă mult caii, iar dacă nu-i plac nici una nici alta, oricum s-a terminat, înseamnă că nu-i plac nici fetele“). Protagonista are preocupări frivole, o hipersensibilitate pe alocuri înduioșătoare, pe alocuri ridicole și e mereu cu capul în nori. Nu pare să realizeze dramele pe care le lasă în urmă (în fond, nu e exclus să se protejeze de propriul ei trecut prin această inconștiență posibil cultivată , trecut care nu e nici el ceea ce pare).
Și atunci cum de o asemenea “exhibiționistă si impostoare” reușește să cucerească, lent și sigur un scriitor new yorkez? Poate tocmai prin felul în care își conservă și apără independența, prin felul în care pare “să treacă prin viață cu același pas hotărât fără să dea nici o atenție stâncilor de pe marginea drumului“. Poate pentru că se dovedește, așa cum protagonista sugerează, nu fără profunzime, o adevărată jivină aparent rănită: pe care vrei să o îmbrățișezi, de care te atașezi dar căreia, cu cât îi dai mai mult, cu atât se întremează mai repede si e gata să fugă în pădure sau sa zboare într-un copac mai înalt. Poate prin felul naiv și onest în același timp de a refuza să posede ceva, inclusiv inima unui bărbat, până nu e convinsă că și-a aflat locul (în fond, Holly se recomandă chiar și pe cartea de vizită… o călătoare).
Până la urmă poti spune ce vrei despre Holly: că e o ticăloasă, o victimă, o pițipoancă, o libertină, insa doar un lucru e cert: cea mai provocatoare chestie în legătură cu Holly e faptul că nimeni nu va ști vreodată care e treaba cu Holly (și iată cum unii scriitori reușesc nu doar pentru că știu cum să spună o poveste, dar și pentru că știu mai ales cât și ce să nu spună – Capote pare a fi un maestru al artei nespusului in acest sens). Misterul care o învăluie și senzația de independență absolută pe care o degajă fac din personajul lui Capote ceea ce a reușit să facă și Audrey Hepburn în interpretarea ei magistrală: să îți lase o amintire, peste ani și ani de zile, chiar și după ce ai uitat despre ce e vorba în film, chiar și după ce ai uitat cum se termină cartea, o imagine la fel de vie și de actuala, exact ca atunci când ai experimentat-o pentru prima oară.
Volumul e disponibil, momentan , in cantitate limitata, doar la Libraria St O Iosif din Brasov (desi sepram sa il facem accesibil si pe www.libris.ro cat de repede - inutil sa spun ca stocul editurii este aproape epuizat – later update- acum e disponibila pe stoc), cu 20% reducere pana pe 27 ianuarie si asta pentru ca va invitam sa o rasfoiti sa o cititi cat mai repede, pentru a ne putea impartasi si impresiile voastre la a doua editie a CLUBULUI DE LECTURA, de pe 27.01.2012, la ora 18.
MIC DEJUN LA TIFFANY – Truman Capote – Editura Polirom, 2011
Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.
Etichete:polirom, recenzie | Postat in Recenzii | 6 Comentarii
Actualizat duminică, 22 ianuarie 2012 10:46 Publicat de Sever Gulea duminică, 22 ianuarie 2012 10:46
În ceea ce privește marile tragedii ale secolului XX, dincolo de războaiele numeroase, de proporții planetare, probabil că nimic nu s-a fixat mai adânc și mai durabil în conștiința mondială decât Holocaustul înfăptuit de autoritățile celui de-Al Treilea Reich. Genocidul îndreptat împotriva evreilor s-a soldat potrivit celor mai extreme cifre, la peste 6 milioane de victime. Cu toate acestea, așa cum s-a descoperit ulterior, numărul de victime provocate de o altă formă de totalitarism, anume comunismul (cu precădere cel stalinist) din URSS, a depășit cu mult (atât cantitativ, cât și teritorial) măcelul nazist. Deși a fost incriminat și dezvăluit adesea la proporțiile sale astronomice, tragedia produsă de sovietici nu a avut un impact de sensibilizare a publicului la fel de puternic precum a avut Holocaustul. Acest lucru s-a întâmplat poate și pe fondul rolului eliberator jucat de Armata Roșie în al Doilea Război Mondial care a eclipsat politica internă criminală sovietică și poate și datorită faptului că, aparent, crimele comunismului nu au îmbrăcat un caracter atât de sistematic și de bine orchestrat, precum s-a întâmplat în cazul Holocaustului. Mărturiile oferite de supraviețuitorii politicilor sovietice, așa cum este și cea a lui Miron Dolot vin să spulbere aceste perspective indulgente, născute probabil dintr-o ignoranță întreținută intenționat de sovietici, în ceea ce privește consecințele guvernării comuniste.
Amintirile lui Miron Dolot vorbesc despre tragedia produsă în Ucraina, între 1929 și 1932, o tragedie pentru care URSS nu și-a asumat responsabilitatea niciodată. Este vorba de foametea cruntă care a bântuit teritoriul ucrainean între 1931 și 1932 și care a condus la moartea a milioane de oameni. Născut și crescut într-un sat ucrainean din URSS, Miron Dolot recunoaște că familia sa a trecut prin episoade de foamete, chiar și înaintea Revoluției din 1917. Cu toate acestea, nicicând nu s-a întâmplat ca acestea să para a fi orchestrate și întreținute voit de către autorități, așa cum s-a întâmplat în 1932.
În 1929, autoritățile sovietice pregăteau colectivizarea generală și rapidă a fermierilor ucrainieni, fermieri crescuți și educați în tradiția independenței, cu un înalt simț al proprietății și al libertății. Misiunea rușilor nu a fost deloc ușoară iar metodele pe care le-au implementat pentru a atinge cifrele colectivizării impuse de Stalin (care dorea înscrieri în colectivă de bunăvoie) au fost cât se poate de variate și de sistematice. La început s-a apelat la propagandă până la epuizare: satele au primit constant vizita brigăzilor orășenești și ale armatei care să le vorbească țăranilor despre beneficiile colectivizării, s-au adus tractoare pentru a-i convinge pe țărani de supremația tehnologică a statului sovietic (deși tractoarele nici măcar nu erau fabricate de URSS), s-au făcut nenumărate ședințe săptămânale și s-au ținut discursuri dintre cele mai lemnoase. Cu toate acestea, procentul de colectivizați la sfârșitul primelor campanii era încă foarte mic.
Sovieticii au apelat apoi la mijloace tot mai coercitive și mai diabolice: au apelat la frică și violență brută, dărâmând biserica și plasând mitraliere grele în puncte strategice din sat, apoi la strategia birocratică năucitoare: dublarea noilor instituții de administrație și mobilizarea țăranilor de la o autoritate la alta, pentru controale și interogatorii legate de lipsa dorinței de înscriere în colectivă (strategie denumită de Dolot bătutul cărării), cultivarea senzației de urmărire, instigarea la spionaj (pentru descoperirea dușmanilor poporului), arestări și percheziții cvasipermanente etc. Cea mai eficientă metodă, care a anticipat și tragedia din 1932 și care a dus la colectivizarea totală a satului a fost cea a înfometării prin mijloace legale: cei necolectivizați trebuiau să dea impozite permanente și arbitrare, până nu mai aveau ce mânca. Abuzurile și suferințele provocate în timpul campaniilor de colectivizare care au primit câteva răspunsuri violente din partea țăranilor ucrainieni care s-au răsculat au pălit însa in raport cu ceea ce avea să urmeze.
La începutul anilor 30, în baza ambițiilor economice ale URSS, autoritățile sovietice decid să ofere o lecție occidentalilor în ceea ce privește prosperitatea și performanțele modelului comunist. Astfel că cifrele agricole planificate pentru următorii ani ating cote astronomice, țintind o dublare aproape anuală. Slăbiți, prost organizați și mai ales lipsiți de motivație, țăranii colectivizați nu sunt însă capabili să satisfacă necesitățile ideologice absurde. Cu toate acestea, responsabilii comuniști dezlănțuie o campanie de confiscare a alimentelor, din rațiuni de stat. Astfel că din toamna lui 1931 și până la finalul anului 1932, între țărani și comuniști începe marea bătălie pentru recolta de grâne, pe care evident că o vor câștiga fără probleme comuniștii. Cum? Prin excesul de zel al funcționarilor săi: percheziții și arestări (de data aceasta, pentru ascunderea alimentelor și ofensă adusă autorităților) și mai ales prin restrângerea dreptului de circulație (țăranii nu vor mai avea voie să circule în orașe și nici să facă comerț cu alimente). Lăsați fără grăunțe de sămânță și fără mâncare peste iarnă, în mijlocul unei închisori invizibile țăranii ucrainieni vor trăi un coșmar impresionant, pe care Dolot îl evocă dureros de precis și de detaliat. Tragedia individuală a familiei lui Dolot dar și cea colectivă, a tuturor țăranilor abandonați, lupta lor pentru supraviețuire este profund tulburătoare și nu o voi dezvălui aici, pentru că vă va zgudui cu siguranță – vă avertizez că ultima parte a cărții este cel puțin la fel de dură precum orice volum memorialistic de lagăr.
Fără să poată stabili cu exactitate de istoric (și fără să-și propună asta) în ce măsură evenimentele din Ucraina din anii 30 au fost cauzate direct și intenționat de sovietici, Miron Dolot preferă în primul rând să ofere cititorilor perspectiva martorului – o perspectivă realmente privilegiată, ținând cont de numărul redus al mărturiilor de gen – și să invite la o reflecție pe marginea ipotezelor avansate în legătură cu acele evenimente: a fost tragedia ucraineană un rezultat al politiclor dezastruoase de colectivizare sau a fost un plan bine pus la punct de a dezbina și a supune poporul ucrainean? Fie că vorbim de pasivitate și indiferență sau de acțiune premeditată de exterminare, dezvăluirea tragediei ucrainiene întărește, în memoria colectivă, contribuția de proporții pe care comunismul sovietic a adus-o la înfăptuirea catastrofei secolului XX anume, prăbușirea umanității.
EXECUTATI PRIN INFOMETARE – Miron Dolot – Editura Meteor Press, 2011
Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.
Etichete:meteor press, recenzie | Postat in Recenzii | Niciun Comentariu
Comentarii recente