Arhiva categoriei ‘Recenzii’
Actualizat vineri, 4 mai 2012 11:01 Publicat de Sever Gulea miercuri, 2 mai 2012 10:46
Cine are familie mare probabil că e obișnuit cu experiența reuniunilor de proporții, la care se adună rude din toate orașele, mai apropiate sau mai îndepărtate, zeci de unchi, veri, mătuși, cumnați cu tot cu nevestele și copiii lor. La marile sărbători, asemenea reuniuni transformă bucătăriile în adevărate centre industriale de preparare a hranei, sufrageriile încep să capete dimensiunile unui holișor, iar zgomotul discuțiilor dă dureri probabil până și pereților din apartament. Să nu mai punem la socoteală că totul devine și mai pitoresc, atunci când invitații dau curs slăbiciunilor, sub veghea indulgentă a vinului de la masă: cineva vorbește prea mult, cineva e cam mofturos, altcineva e prea taciturn, cineva e prea bârfitor… și desigur, întotdeauna e cineva care degustă cu (prea) mult entuziasm băuturile oferite de gazde și dă bătăi de cap la toată lumea. Iar dacă asemenea reuniuni par să capete oricum proporții halucinante (vorba cântecului lui Vali Sterian: rudele mele îmi dau fiori, doar când le văd la nunți și la înmormântări) când adună oamenii din aceeași cultură, vă dați seama cât de exponențial se complică totul, când vorbim de familiile epocii globalizate, adevărate mozaicuri etnice și culturale, rezultatele dizolvării granițelor fizice și metaforice.
Un asemenea exercițiu de imaginație pare să propună, cel puțin în debutul său, romanul lui Christos Tsiolkas: undeva în Australia contemporană, o familie de o varietate amețitoare se pregătește să se întâlnească la (încă) o petrecere (ne)obișnuită acasă la Hector și Aisha. Diversitatea e la ea acasă: pe câțiva metri pătrați, legăturile de sânge sau prin alianță, adună laolaltă greci, arabi, indieni, australieni, evrei, ortodocși și musulmani, funcționari, intelectuali, actori, copii, bătrâni, într-un climat al firescului fără precedent. Politețea, familiaritatea sunt la ordinea zilei (în fond, vremurile actuale s-au eliberat de tabuul căsătoriilor interetnice sau între clase sociale diferite) și, cu toate acestea, marea familie australiană cu rădăcini grecești pare să șadă pe un butoi cu explozibil. Scânteia care va declanșa explozia lentă, pe parcursul celor 500 de pagini este un gest, pe cât de banal, pe atât de încărcat de semnificații: o palmă aplicată unui băiețel care nu îți aparține. Răsfățatului Hugo, fiul de 4 ani al lui Rosie și al lui Gary, îi este greu să se controleze, devine violent până într-acolo încât Harry, vărul matur și coleric al lui Hector îi aplică o scurtă și concludentă corecție corporală care, ca un efect al fluturelui, va declanșa o reacție în lanț în toată familia. Revoltați, Gary și Rosie au de gând să-l dea în judecată pe agresor și, prin decizia lor ajung să dea naștere unui fenomen de polarizare intrafamilial. Căci atitudinea față de gestul lui Harry pare să se dovedească o expresie a atitudinii față de raporturile între rude, față de raporturile cu autoritatea, față de mijloacele de soluționare a problemelor în cadrul domestic. A fost sau nu a fost îndreptățit Harry în gestul său? Este o palmă peste obraz o intervenție educativă necesară în anumite situații sau e doar expresia unei porniri violente, barbare, infantile?
Aproape fiecare din cele 8 personaje din perspectiva cărora se relatează întâmplările vor adopta răspunsuri la aceste întrebări, fapt care va reconfigura, într-o anumită măsură, relațiile din cadrul marii familii. Căci partizanatul la care invită, prin încărcătura semnificațională contradictorie, poziția lui Harry, respectiv poziția lui Gary și Rose se va monta peste o serie de conflicte și situații delicate preexistente. În fond, Christos Tsiolkas folosește incidentul de la petrecere pentru a explora complicata existență contemporană într-o familie numeroasă. Membrii ei par să trăiască o deschidere continuă și periculoasă spre nefericire atâta timp cât sunt nevoiți să împace compromisurile pe care trebuie să le facă permanent, pentru a atinge starea de suportabilite în relațiile cu ceilalți (atât de diferiți și de încăpățânați în perspectivele lor) cu tentația unui alt început, al unui alt destin care se prezintă în posibilitatea lui, la tot pasul. Romanul lui Tsiolkas urmărește dificultățile unor categorii consacrate ale epocii noastre: de la femeia single care trăiește dilema carieră-maternitate-liberate, la cuplul contemporan (măcinat de insatisfacție cronică, pe care nici măcar sinceritatea nu îl mai poate salva) și până la adolescenții supuși unor presiuni fără precedent.
Prea puține din personajele lui Tsiolkas sunt simpatice. În fond, ele trăiesc într-o lume în care așa cum sugerează unul din protagoniști toți sunt curve (farmaciștii prescriu medicamente de care nu avem nevoie, scenariștii exportă cultură populară răsuflată etc), într-o lume care pare mai nesățioasă ca niciodată de experiențe extreme, o lume extrem de crudă, adusă la exasperare de political corecteness-ul impus drept normă de conduită care ascunde în profunzime o intoleranță și o limită a suportabilității. Infidelitatea, violența, apetitul sexual extrem, consumul de droguri sunt toate integrate drept elemente firești (pe alocuri, parcă prea firești totuși- iată singurul lucru pe care am să îl rerpoșez romanului lui Tsiolkas, că distribuie cu prea mare generozitate viciile tuturor personajelor sale) în viața unor protagoniști a căror provocare supremă până la finalul romanului pare să fie aceea de a-și păstra integre experiențele și realizările ultimilor ani. Ce este cel mai ironic în întreaga construcție a scriitorului grec este faptul că tocmai categoriile defavorizate, cei năpăstuiți, compătimiții ultimelor decenii (copiii din familii dezbinate, homosexualii), adică tocmai cei care au de luptat cu și mai multe dificultăți și prejudecăți pentru a se împlini, par să-și gestioneze situația cel mai bine și mai echilibrat. Romanul lui Tsiolkas se dovedește, dincolo de întrebările amare pe care le ridică în ceea ce privește șansele modelului familial clasic într-o epocă haotică, o autentică expresie a revanșei minorităților.
PALMA - Christos Tsiolkas- Editura Litera, 2012
Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.
Etichete:litera, recenzie | Postat in Recenzii | 2 Comentarii
Actualizat luni, 30 aprilie 2012 10:08 Publicat de Sever Gulea luni, 30 aprilie 2012 10:08
Nu citisem niciun roman de Philip K. Dick până acum, auzisem doar că era un scriitor prolific de romane SF, cu o reputație și o influență probate în timp, cu o lista impresionantă de lucrări. Dat fiind faptul că Editura Nemira s-a hotărât să îi reediteze o parte din romanele publicate în anii anteriori, în cadrul celei mai cunoscute colecții de literatură SF din România (Nautilus), într-o formă grafică respectabilă, am luat decizia în cele din urmă să parcurg, pe deplin ignorant, un roman cu un titlu cât se poate de provocator: Timpul dezarticulat. Sincer, pornind doar de la premisa că citesc o carte SF, având în mâini o lucrare a unui scriitor considerat clasic al genului, mă așteptam să fiu imersat în cele mai imaginative realități alternative, să fiu condus, încă de la primele pagini în universuri hipertehnologizate, în colțuri îndepărtate ale spațiului, printre rase complet nefamiliare. În loc de toate acestea, am fost întâmpinat încă de la primele pagini, de câteva existențe aparent atât de obișnuite, proiectate undeva în mijlocul anilor 50.
Vic și Margo Nielsen locuiesc într-un orășel din America și duc o viață cât se poate de familiară oricăruia dintre noi: dimineața merg la slujbă iar după amiaza și seara au grijă de casă, de cei doi copii și se relaxează în compania vecinilor și a discuțiilor amicale. Împreună cu familia Nielsen locuiește și fratele lui Margo, Ragle Gumm, un personaj despre care ai fi tentat repede să-l categorisești, după standardele vremii de atunci (sau după cele ale vremurilor noastre), drept un candidat destul de tipic la titlul de ratat: la 46 de ani, fără copii, fără nevastă, fără o slujbă stabilă, Ragle pare să trăiască dintr-o ocupație cel puțin bizară, dacă nu chiar absurdă: participă, de ani de zile, la un concurs ciudat al unui ziar cunoscut. Concursul de intitulează: Unde e omulețul verde și presupune ca participanții să ghicească, pe baza unor indicii cvasiinutile, într-un careu cu un număr mare de pătrățele locul în care va apărea… omulețul verde a doua zi. În mod bizar, Ragle, folosind o serie de tehnici concepute de el, reușește să câștige aproape de fiecare dată întrecerea, această reușită reprezentând și singura lui sursă de venit, de altfel. Când se ajunge totuși și la dimensiunea SF a romanului? În fond, un antierou destul de tipic și un divertisment de gazetă nu par a fi totuși suficiente pentru a închega o atmosferă specifică literaturii de gen. Fără să fie preocupați în mod deosebit de știință și filosofie, atât Ragle cât și Vic ajung să se confrunte însă, în cele mai banale momente ale existenței lor (mersul la toaletă sau statul la coada de bilete) cu mici incidente care îi împing să chestioneze însuși raportul pe care il au cu realitatea. În vreme ce Vic este tot mai surprins de modalitatea schematică în care par să acționeze oamenii în momente imprevizibile (de exemplu dupa ce sparge o punga în magazin), Ragle ajunge să trăiască ceea ce par a fi o serie de halucinații elaborate în care, cel mai adesea el pare să fie martorul dispariției inexplicabile a obiectelor din jurul său și pare să fie hăituit, într-un viitor nu foarte îndepărtat (anii 90) de autorități necunoscute, în cele mai ciudate locuri. Trezindu-se după asemenea halucinații, Ragle oscilează între chestionarea integrității sale mentale și posibilitatea de a trăi, efectiv, salturi într-un soi de spărturi ale realității. Pe măsură ce va trece timpul, pe măsură ce va realiza că deciziile sale (chiar și tentativa de a fugi de acasă) nu au niciun impact în viața sa de zi cu zi (de fiecare dată cam tot ce face sfârșește prin experiența unei halucinații, care îl aduce înapoi la punctul de plecare) Ragle va fi înclinat să suspicioneze existența unei conspirații îndreptate împotriva sa. Pe cât de fantastică și poate chiar megaloman-paranoică pare această suspiciune, Ragle pare să aibă câteva argumente măcar plauzibile (senzația de artificialitate a vieții cotidiene, camioanele care îl supraveghează oriunde s-ar duce, transmisiunile radio fără sens pe care le interceptează etc) pentru această ipoteză. Este protagonistul nebun sau textura realității are pe undeva ferestre transparente spre universuri paralele? Vă rămâne desigur să descoperiți – veți avea parte de o lectură alertă care nu va oferi piste de înțelegere până aproape de ultimele pagini
Regăsind sursele de inspirație (cartea a fost scrisă în anii 50) ale peliculelor celebre Truman Show sau The Matrix, după ce am parcurs romanul lui Philip K. Dick, m-am lămurit că am de a face cu acel gen de literatură SF situat în perimetrul strugațkian: dens în aparențe înșelătoare, în care întrebările ridicate par să strivească, sub greutatea lor, pretenția unor răspunsuri pe deplin lămuritoare și definitive.
TIMPUL DEZARTICULAT – Philip K.Dick – Editura Nemira, 2012
Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.
Etichete:nemira, recenzie | Postat in Recenzii | Niciun Comentariu
Actualizat miercuri, 25 aprilie 2012 10:59 Publicat de Sever Gulea miercuri, 25 aprilie 2012 10:59
Probabil că vă este familiar numele lui Gustave Coubert, pictorul francez din secolul XIX, cel care a a reușit, prin lucrarea Originea Lumii să sfideze tabuurile vremurilor sale prin portretizarea, fără niciun ascunziș a nudului feminin în toată splendoarea sa. Un manifest pentru timpurile sale, tabloul lui Coubert a fost și un omagiu subtil adus fertilității și feminității, privite însă în dimensiunea lor generică, atâta timp cât reprezentarea coubertiana se concentrează pe organele genitale și pelvisul feminin în vreme ce jumătatea superioară a modelului este acoperită. Iată că tocmai această reprezentare a devenit sursa de inspirație pentru o intrigă cu aparent iz detectivist. Însă nu avem de a face cu un thriller istoric, a la Dan Brown (poate că ar fi fost destul de amuzant, și nelipsit de talc in acelasi timp, să ne imaginăm ce simboluri ascunse ar fi putut ascunde nudul lui Coubert), ci mai degrabă cu o poveste despre patima geloziei, desfășurată în capitala Frantei secolului XX.
Povestea este relatată retrospectiv, în mare parte de Patricio Illanes un medic chilian ajuns la o vârstă respectabilă, un fost simpatizant al ideilor comuniste (doar trăiește la Paris…), căsătorit cu o femeie mult mai tânără decât el care ajunge să se îndoiască de fidelitatea soției, imediat după moartea unui prieten apropiat. Felipe Diaz este ceea ce Patricio numește candidatul cel mai improbabil la depresie, un jurnalist și intelectual strălucit care, deși trecut de 50 de ani, continuă să-și întrețină neobosit pasiunile pentru băutură și femei (deși uneori se trezește nevoit să aleagă între femei și sticle și, din păcate, nu prea rezistă tentației licoroase). Dovedind o capacitate de seducție lipsită de orice scrupul, ducând o viață dezordonată și, cu toate acestea părând să sfideze orice predicție medicală sumbră, Felipe îi povestește lui Patricio aventurile sale încâlcite și dilemele viciilor pe care le trăiește. Ceea ce e greu de înghițit pentru Patricio este faptul că însăși Silvia, soția sa, pare să-l simpatizeze pe bătrânul donjuan capricios. În mod surprinzător însă, lucrurile par să ia o turnură nefastă pentru Illanes, abia după moartea lui Felipe și după întâlnirea lui Patricio cu tabloul lui Coubert. Cum așa? Cercetând locuința amicului decedat (Felipe pare să aibă motivele lui de a se sinucide), Patricio va descoperi intr-un sertar de-al lui Felipe două lucruri tulburătoare care vor aprinde o obsesie fără margini: pe de o parte o fotografie de buletin a Silviei și, pe de altă parte o imitație (tot fotografică) a tabloului Originea Lumii… doar că în această imitație, mesajul nu pare să mai fie unul artistic, omagial, generic, ci mai degrabă sfidător, personal și pervers, atâta timp cât protagonistul bănuiește că modelul pentru acea fotografie a fost chiar soția lui. După aceste descoperiri, Patricio nu va mai avea liniște și va căuta cu orice preț să-și confirme bănuiala de a fi fost încornorat. Protagonistul va duce o investigație de proporții hilare: de la modestele și politicoasele întrebări adresate apropiaților, Patricio va ajunge să chestioneze, tot mai dezlănțuit chelnerii din restaurante, amici de-ai lui Felipe, prostituate și chiar tabloul lui Coubert pentru a afla adevărul. Iar totul evoluează paradoxal: Patricio devine tot mai convins de ceea ce cercetează cu cât primește mai multe răspunsuri reținute și descurajatoare pentru ipoteza sa. De unde toată această motivație intensă de a-si intari convingerile? Să fie vorba de o deformare profesională: așa cum singur observă protagonistul, medicii ajung adesea să devină pisălogi și să se simtă chiar deranjați atunci când evoluția unui pacient nu se supune propriei lor predicții? Să fie vorba de vreun vestigiu al simpatiilor comuniste, vreo tendință cu baze ideologice, de a rămâne veșnic vigilent, de a suspiciona permament chiar și pe cei mai apropiați? Să fie vorba pur și simplu de o gelozie nestăpânită? Verdictul, după cum veți vedea, nu este ușor de pronunțat, mai ales că, în tot acest timp, al desfășurării obsesiei lui Patricio, soția lui, Silvia, va părea să rămână cât se poate de indulgentă și de binevoitoare. Acunde ea un secret? Este îndreptățit Illanes în bănuielile sale? Vă rămâne să descoperiți.
Romanul este relatat pe trei voci: una neutră, a unui narator anonim, una a lui Patricio și una a Silviei. Această desfacere a perspectivelor, acest multiplu acces la desfășurarea evenimentelor oferă o imagine și mai sugestivă a felului în care patima protagonistului îl face să se desprindă tot mai mult de realitate și să naufragieze într-o lume a certitudinilor imaginare. Pentru protagonist, tabloul lui Coubert sau mai degrabă imitația sa, pare într-adevăr să surprindă caracterul originar… dar nu al lumii per se, ci mai degrabă al universului obsesiei. Am să mai amintesc doar că deasupra fiecărui capitol al romanului planează, ca un avertisment, înțelepciunea anticilor (citate din Seneca și Ovidiu deschid fiecare moment al povestirii). Fragmentul din una din scrisorile adresate de Seneca lui Lucillus surprinde concis boala protagonistului: “Sunt mai numeroase, Lucillus. lucrurile care ne sperie decât lucrurile care ne lovesc și suferim mai mult pentru ceea ce ne imaginăm decât pentru ce ni se întâmplă cu adevărat”.
ORIGINEA LUMII - Jorge Edwards – Editura Art, 2012
Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.
Etichete:art, recenzie | Postat in Recenzii | Niciun Comentariu
Actualizat duminică, 22 aprilie 2012 10:58 Publicat de Sever Gulea duminică, 22 aprilie 2012 10:58
E lucru cunoscut că perioada adolescenței e o perioadă în general destul de tulbure în viața fiecăruia. Nici nu e de mirare- vorbim despre tranziția de la inocență la maturizare, iar asumarea independenței, cristalizarea unei identități – toate acestea se câștigă adesea într-o aprigă înfruntare cu sine și cu ceilalți, din care nu lipsesc cele mai temerare experiențe. Poate tocmai de aceea adolescența se dovedește perioada curiozităților de tot soiul, a escapadelor, a acelor tentative permanente de calibrare și recalibrare a perspectivelor asupra lumii. Vorbim de o serie de încercări existențiale, morale, axiologice cu miză mare: dobândirea autonomiei, devenirea ca persoană. Cum altfel să afli ce ți se potrivește, cine ești, ce ai putea face, decât expunându-te celor mai variate experiențe care ți se deschid, redefinindu-te atât prin afirmare și în același timp prin negare, față de ceilalți? Privim adesea cu indulgență excesele adolescenței, teribilismele la extreme opuse, atâta timp cât ele par să fie încărcate cu o miză: ele reprezintă un soi de rituri de trecere, dacă nu necesare, poate că măcar suficiente, în călătoria inițiatică spre propriul sine pe care o trăiesc adolescenții. Bețiile, escapadele sexuale, sfidarea părinților, încălcarea regulilor se dovedesc adesea mijloace accesibile de afirmare a autonomiei, de autoexplorare și sunt comportamente trecătoare greu de condamnat, atâta timp cât joacă rolul de catalizatori în evoluția personală. Toate aceste comportamente capătă într-adevăr o dimensiune deviantă, atunci când acaparează total existența adolescenților, când nu mai stau ca semn pentru călătoria inițiatică, când își pierd statutul de condiționari ai curiozității exploratorii și devin pur și simplu forme goale de abuz și dependență. Romanul lui Nick McDonell portretizează exact această dimensiune deviantă periculoasă.
Doisprezece (titlul romanului se referă la un amestec de cocaină și ecstasy care apare în poveste) se petrece în Manhattanul contemporan și este structurat în câteva capitole ce corespund celor cateva zile dinaintea Revelionului. Personajele sunt de abia schițate, destul de schematice, toți liceeni, o mare parte din ei copii din upper-middle class-ul (dacă nu chiar high-class-ul new yorkez). Nu există o acțiune propriu zisă, animată de un motor narativ, romanul urmărește pur și simplu, prin tehnica decupajului și a colajului, câteva din incidentele prin care trec acești liceeni, aflați în febra pregătirii pentru marea petrecere de anul nou. Bucurându-se de o libertate cvasitotală din partea părinților (care, în spiritul contemporan, sunt prea ocupați cu munca pentru a mai avea timp de copii), mai ales în ceea ce privește partea financiară (prin mâna tinerilor trec sute și chiar mii de dolari… doar au acces nerestricționat la conturile familiei), universul preocupărilor adolescenței se învârte exclusiv în jurul petrecerilor, drogurilor și (anticipatelor) experiențe sexuale. O parte dintre acești tineri (de ex: Andrew sau Molly) trăiesc anxietăți tipice, cu destulă inocență: nesiguranțe în ceea ce privește aspectul fizic, dorința de integrare, curiozitate erotică. Pentru ei drogurile și plăcerile așa zis interzise par să fie fenomene cu tentație și dezirabilitate limitată, par să păstreze încă valențe inițiatice și intimidante în același timp. Pentru celalată categorie a tinerilor care apar în roman (Jessica, Sara, Chris), viciile capătă un chip idolatrizat: ele reprezintă chiar centrul de gravitație al propriilor lor existențe. Pentru ei excesul, betia simturilor nu mai reprezintă experiențe cu miză, ci devin simple rătăciri într-un cerc vicios al dependenței (fie că vorbim de o dependență de atenție, de substanțe, de alcool). În vârful acestei piramide a degradării se află Claude, cel care descoperă un potențial excitant superior drogurilor într-o serie de experiențe care se vor dovedi periculoase pentru toată lumea. În acest peisaj eterogen, dominat de inocență și abuz, navighează, aproape neatins, Mike Albu, adolescentul traficant de droguri (care nu bea, nu se droghează și nu fumează dar are pasiuni pentru Camus și Nietzsche), observatorul tăcut și golit de orice emoție al universului haotic pe care îl frecventează, un univers în raport cu care nu va mai putea rămâne neutru prea mult timp. Starea de neutralitate devine imposibilă într-o astfel de lume care e călăuzita de protagoniștii romanului spre propria ei implozie.
Romanul lui McDonnell nu surprinde pana la urma prin multe lucruri (e povestea adolescenților neglijați și anxioși, copleșiți de tentații, cauterizați senzorial și emoțional) dar este o înscenare convingătoare a ideii conform căreia comportamentele deviante sunt în esență canibalistice și autodevoratoare în același timp.
DOISPREZECE - Nick McDonell – Editura All, 2012
Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.
Etichete:all, recenzie | Postat in Recenzii | Niciun Comentariu
Comentarii recente