Poemele secretarei
Recenzii / 14/06/2010

GENERAŢIA CORPORATE Este tărâmul făgăduinţei fericirii terestre, măsurabilă în marca maşinii personale, în numărul camerelor locuinţei, în calitatea costumelor, în respectabilitatea şi ermetismul denumirii postului, în excursiile de la sfârşit de săptămână la munte sau la mare, la team-building sau doar aşa, pentru relaxare. Este atmosfera dinamică, provocatoare în care jargonul specific şi competenţele în continuă dezvoltare se manifestă în preocupări proactive, prin care nimic nu scapă ochiului prevăzător al managerului universal, de la resurse, obiective, imagini şi până la riscuri şi emoţii. Dar este şi mediul în care graniţa dintre privat şi profesional se estompează, în care viaţa personală a angajaţilor se deformează adesea suficient de subtil, sub presiunea termenelor limită şi a competiţiei, mediul în care stahanovismul este reinventat în contextul culturilor organizaţionale care cer însă aceleaşi sacrificii chiar dacă în numele unor alţi idoli. Este mediul care absoarbe în fiecare an tineri dornici de afirmare, care pregăteşte clasa prosperă a zilei de mâine, clădită pe devotamentul organizaţional ce îmbracă adesea forma comportamentului workaholic distructiv. Este mediul corporatist, al multinaţionalelor ce şi-au făcut culcuşul în dezarmanţii monştrii de sticlă şi oţel atotprezenţi chiar şi în peisajele urbane cele mai modeste. De când organizarea vieţii economice a început să…

În căutarea lui Spinoza – Cum explică ştiinţa sentimentele?
Recenzii / 10/06/2010

INGENIOZITATEA NATURII Dacă artiştii apelează mereu la muze, în căutarea inspiraţiei pentru propriile creaţii, se pare că nici oamenii de ştiinţă nu se feresc să se lase influenţaţi de asemenea stimulente. Doar că pentru un om de ştiinţă nu contează ca muza să fie de sex feminin, misterioasă şi incredibil de frumoasă, el se mulţumeşte şi cu un olandez obişnuit, cu perucă de secol XVII, atâta timp cât dă dovadă de eleganţă în gândire şi de intuiţii remarcabile pentru epoca sa şi mai ales pentru contemporani. Era oarecum de aşteptat ca, după ce l-a surprins pe Descartes greşind, atunci când a postulat paradigma dualistă a gândirii occidentale, prin separarea minţii de corp, Antonio Damasio, cunoscut neurolog şi profesor, să îl descopere repede pe unul din cei mai importanţi adversari teoretici ai filosofului francez şi anume pe Baruch Spinoza. Antonio Damasio se preocupă de neurobiologia sentimentelor. E clar că dimensiunea emoţională a devenit o chestiune tot mai de interes în ultimii 20 de ani, odată cu formularea primelor teorii legate de inteligenţa emoţională şi odată cu sublinierea contribuţiei importante pe care emoţiile o au în eforturile de afirmare socială ale oamenilor. Subiectul pe care Damasio îl abordează poate fi inclus în…

Dezmăţ în unu
Recenzii / 07/06/2010

CE MAI PETRECERE! Imaginaţi-vă un Ion Creangă care ar fi trăit în a doua jumătate a secolului XX şi şi-ar fi petrecut copilăria atât la sat, cât şi la oraş. Nu se poate, Nică a Petrei după scăldătoare, după furtişagul cireşelor, făcând acrobaţii printre tramvaie şi jucând prinsea pe marginea acoperişului de pe bloc? Pare excentric? Nu, e doar un Nică cu experienţă îmbogăţită, doar un Nică cu posibilităţi mai întinse de năzbâtii, dar la fel de entuziast şi îndrăgostit de viaţă. Merită să citiţi romanul lui Briscan Zara. Nu pentru că autorul ar exersa astfel de transportări ficţionale ale numelor mari din literatura română, ci pentru că prin însăşi povestea şi stilul pe care le oferă, Briscan Zara reinventează cu talent, dar în spiritul prozatorului humuleştean, un erou pe cât de cunoscut, pe atât de îndrăgit. Cât de mult şi-a folosit propria biografie autorul în construcţia protagonistului rămâne o temă deschisă şi nu lipsită de interes, pentru că Briscan Zara, aşa cum ne pun repede în temă cei care semnează prefaţa romanului (Bogdan Creţu şi Florin Lăzărescu) este un aventurier prin excelenţă: preocupat pe rând sau simultan, niciodată defintiv, de actorie, karate, filosofie, mecanică, muzică, n-a ezitat să termine…

Al cincilea copil
Recenzii / 03/06/2010

FRICA DE APROAPE Când aţi citit ultima oară o poveste bine închegată care să vă ţină cu sufletul la gură până la final şi care să vă şi înspăimânte, deopotrivă? Repede vă gândiţi să îi nominalizaţi pe Stephen King sau pe John Saul pentru acest efect? De acum înainte puteţi să mai adăugaţi un nume în galeria povestitorilor straşnici şi anume pe Doris Lessing, câştigătoarea Premiului Nobel pentru literatură în 2007. Vă daţi seama că o scriitoare care preţuieşte naraţiunea tocmai pentru că ea îşi are tiparul în propria noastră minte, tocmai pentru că minţile noastre sunt închipuite pentru a povesti ajunge să îşi încânte cititorii în mod natural, nu ca rezultat al unui efort artistic deosebit, ci prin asumarea faptului de a fi om. Dincolo de etajele de lectură variate pe care le suportă, romanul “Al cincelea copil” este în primul rând o poveste bine spusă. Ce ne înspăimântă, de obicei într-o poveste horror? O forţă necunoscută care se dovedeşte a fi ameninţătoare şi de neoprit. Adesea aceasta ia forma unor creaturi supranaturale, înfricoşătoare de la vampiri, zombi, vârcolaci sau fantome, creaturi care ne vor răul. În acest caz, răul vine de departe, dintr-o lume care nu ne este…