Violoncelistul din Sarajevo
Recenzii / 08/07/2010

MAI MULTE FELURI DE A LUPTA Imaginaţi-vă  un oraş înconjurat de dealuri. Imaginaţi-vă oameni care stau în vârful acestor dealuri şi imaginaţi-vă oameni care locuiesc jos, în oraş. Apoi imaginaţi-vă că oamenii de pe dealuri au obuze, mitraliere şi lunetişti pe care le folosesc în permanenţă împotriva celor din vale. Iar acum număraţi minutele, zilele, lunile până ajung să treacă trei ani. Nu urmează nici o morală, nici o cheie de dezlegare a exerciţiului pe care tocmai l-aţi făcut. În fapt, el nici nu este un exerciţiu de imaginaţie, ci poate fi socotit o descriere a unor evenimente recente. Pare fără sens? Da, dar s-a întâmplat… este vorba de cel mai lung asediu din istoria modernă, asediul oraşului Sarajevo, din timpul conflictului din Iugoslavia de la începutul anilor 90, care a durat aproape patru ani şi a lăsat în urmă mii de morţi şi distrugeri. Romanul lui Steven Galloway încearcă, în 200 de pagini, să comprime în câteva zile şi prin câteva personaje  atmosfera de teroare care a măcinat mii de oameni atâta amar de vreme. De fapt, prin schematismul narativ şi prin protagoniştii de abia conturati, Galloway renunţă la acurateţe şi la detaliu, în favoarea degajării unui mesaj general…

Calea lui Mandela
Recenzii / 05/07/2010

O ALTFEL DE CARTE AUTOMOTIVATIONALA Probabil că nici o carte care vine să-ţi sprijine demersurile de dezvoltare personală nu poate fi suficient de convingătoare fără să apeleze la exemple. Teoria fără practică nu e credibilă, testul experienţei este relevant şi decisiv pentru orice inteligenţă pragmatică, atâta vreme cât, nu-i aşa, atunci când citim literatură de acest gen suntem interesaţi în cel mai înalt grad de rezultate. Când primim o mulţime de sfaturi despre care nu ştim sigur că au fost reţete de succes pentru alţii, vom mai putea spune că ne-am ales cu ceva, vom avea încredere în principiile enunţate acolo? Destul de puţin probabil, de aceea majoritatea cărţilor de dezvoltare personală sunt garnisite cu citate şi poveşti de viaţă, cel mai adesea ale autorilor. De fapt, însuşi cârligul care te  poate tenta într-o primă fază să citeşti o carte automotivaţională este notorietatea şi credibilitatea autorului. Este un om cunoscut, de succes, este un om bogat, realizat, fericit (măcar după propriile declaraţii)? Dacă da, atunci poate că am ceva de învăţat de la el, în măsura în care şi eu vreau să ating culmile pe care el le-a atins. Mulţi dintre profesorii de realizare de sine care şi-au dedicat vieţile…

Islamul şi musulmanii
Recenzii / 01/07/2010

INFORMAŢIE ŞI ATITUDINE Mai puţin prezentă în peisajul românesc şi, cu toate acestea, cât se poate de veridică, realitatea islamică se dovedeşte a fi o problemă de primă importanţă pentru mediul internaţional şi pentru statele care trebuie să se raporteze la ea în mod direct. Pentru români, probabil că e mai puţin interesantă. De ce? În primul rând, datorită proximităţii: a treia religie a planetei,  judecată după numărul de adepţi se manifestă în colţuri ale lumii care par mult prea îndepărtate şi străine pentru a ne stârni preocupări. În al doilea rând, musulmanii din România reprezintă o comunitate mult prea restrânsă pentru a-şi face simţită prezenţa în spaţiul public şi a trezi atenţia majorităţii. Nu în ultimul rând, românii sunt preocupaţi  încă (şi nu suntem uşor de întrecut la acest capitol) de definirea propriei identităţi, fie pe urmele mititeilor, mămăliguţei şi peisajelor pitoreşti, fie pe linia spiritului neserios şi inventiv al balcanismelor mereu surprinzătoare. Investim destulă energie ca să aflăm cine suntem noi, ca să mai avem puteri să ne întrebăm şi despre alţii. Să nu ne lăsăm însă amăgiţi! Devenim, încet dar sigur, parte dintr-un anticipat sat global, deocamdată doar ca membrii ai unei comunităţi în care interpretarea adecvată…

Amor intellectualis – Romanul unei educaţii
Recenzii / 28/06/2010

O LUME DISPĂRUTĂ Aşa cum remarcau Sever Voinescu, în  Dilema Veche , dar si Daniel-Cristea Enache, în Observator Cultural,   memorialistica românească a ultimilor ani suferă de o cufundare în derizoriu (oricine, inclusiv figurile de carton ale societăţii spectacolului, îşi publică amintirile într-o manieră ce cultivă lipsa de discreţie şi senzaţionalul) sau de o omniscienţă arogantă, a celui care condamnă în stânga şi în dreapta, rezervându-şi un loc moral privilegiat, al observatorului neutru sau chiar martir, în scriituri care adesea nu evocă, ci mai degrabă rescriu realităţile în tuşe mult prea subiective. Într-o asemenea atmosferă încărcată de inflaţie diaristică plină de metehne, Ion Vianu îşi pune pe hârtie memoriile sub forma unui roman (şi nu orice roman, ci un roman al unei educaţii). O opţiune de acest gen poate pare puţin excentrică la prima vedere (dacă porneşti de la premisa că autorul a alcătuit o lucrare autobiografică şi nu doar o lucrare de inspiraţie biografică), dar reprezintă de fapt expresia asumării  unei rigori şi a unei modestii prealabile scrisului.Căci Ion Vianu pe cât de mult şi-a folosit memoria, pe atât de mult şi-a implicat şi imaginaţia în redactarea amintirilor. Pozele mentale ale actorilor pe care Vianu i-a cunoscut cu privirea  fotografică a tinereţii…