Moartea lui Ivan Ilici
Recenzii / 08/04/2010

O LECŢIE DE MOARTE În comunităţile rurale, cimitirul era adesea amenajat lângă biserică iar biserica era construită în mijlocul satului. Asta însemna că ţăranii treceau pe lângă cimitir cel puţin o dată pe săptămână (măcar la sfârşitul slujbei de duminică) şi aveau prilejul să-şi amintească de perisabilitatea vieţii pe pământ. Predica preotului plină de îndemnuri creştineşti (trăieşte în cinste şi curăţenie şi mulţumire) era subliniată de privirea asupra cimitirului (căci timpul trece şi uite unde vei ajunge neîmpăcat). În mediul urban lucrurile s-au schimbat, majoritatea cimitirelor s-a mutat la periferia oraşelor la fel cum ideea morţii a migrat la periferia conştiinţei locuitorilor. Acea privire asupra cimitirului care să-ţi amintească de condiţia ta de muritor a fost înlocuită de privirea la televizor, hrănită cu reclame şi divertisment facil care cultivă obsesia faţă de prezent, faţă de traiul bun aici şi acum, faţă de conforturi senzoriale de toate soiurile. Dar chiar dacă atenţia noastră ignoră subiectele neliniştitoare ale îmbătrânirii şi ale morţii, biologia îşi urmează cursul, acelaşi curs pe care l-a urmat încă de la apariţia omului pe pământ, acelaşi curs de care devine conştient şi protagonistul din Moartea lui Ivan Ilici. Ivan şi-a trăit viaţa în acord cu aşteptările familiei şi…

Fizica imposibilului
Recenzii / 05/04/2010

UN DIALOG ÎNTRE SF ŞI REAL “Mamă, ţi-am citit supărarea din minte azi dimineaţă, când ai văzut că nu mai avem pâine în casă, aşa că o să mă teleportez până la magazin ca să fac nişte cumpărături. Durează mai puţin decât dacă foloseşti sistemul de aprovizionare electronică. Sper doar să fie deschis, să nu mă ciocnesc iar de câmpul ăla de forţă invizibil de la intrare“. Scena domestică de mai sus nu este desprinsă din vreun serial de comedie SF, ci ar putea reprezenta un schimb de replici obişnuit într-o realitate viitoare, probabil cam în felul acesta ar vorbi copiii urmaşilor noştri. Vestea bună sau nu e că telepatia, teleportarea sau câmpurile de forţă sunt tehnologii care vor deveni posibile în viitorul nu foarte îndepărtat. Ne asigură de asta Michio Kaku, profesor de fizică teoretică la City University din New York. O mulţime din  ideile pe care Kaku le analizează se regăsesc  în imaginarul uman din cele mai primitive timpuri: a te face nevăzut, a călători aproape instantaneu dintr-un loc în altul, a mişca obiectele cu forţa minţii etc. Literatura şi filmul au pus în scenă aceste aspiraţii străvechi ale civilizaţiei umane, în diverse forme, mai mult sau mai puţin sofisticate, în…

Grădina Raiului
Recenzii / 01/04/2010

TINEREŢE, AMOR, VREMURI FRUMOASE David si Catherine compun un cuplu care se răsfaţă, într-o vacanţă prelungită parcă, la nesfârşit, undeva de-a-lungul Rivierei franceze, un autentic paradis al îndrăgostiţilor. Plimbări cu bicicleta sau cu maşina pe faleza însorită, relaxare pe plajele încinse, băi revigorante în valurile Mediteranei,  dejunuri copioase şi cocktailuri răcoritoare, savurate sub privirile pline de solicitudine ale ospătarilor şi amor, amor fără limite, într-o atmosferă de dolce far niente, caracteristică proaspăt căsătoriţilor aflaţi în luna de miere. Pare a fi debutul unui poveşti siropoase şi lacrimogene? Nu vă lăsaţi înşelaţi, călăuza voastră este marele Hemingway, a cărui amprentă o veţi regăsi, fără doar şi poate, în acest ultim roman neterminat, publicat postum. Apucăturile cuplului de americani sunt privite cu indulgenţă de localnici, sunt tratate drept excentricităţi ale străinilor, ale junilor îndrăgostiţi. Căci David şi Catherine nu provoacă doar ridicări de sprâncene, prin vestimentaţia neobişnuită (suntem pe vremea când pantalonii scurţi stârnesc încă dezaprobări în comunităţile rurale), cât mai ales prin felul ciudat prin care par să-şi testeze posibilităţile sentimentale. Protagoniştii se iubesc, fără îndoială, cu acea dragoste năvalnică, proaspată, aparent inepuizabilă a tinereţii. Dar tumultul iubirii stimulează uneori periculos de mult şi imaginaţia. David şi Catherine aparţin unei generaţii…

Avanscena şi culisele procesului de la Haga – Memoriile unui tânăr diplomat
Recenzii / 29/03/2010

CERE ŞI ŢI SE VA DA Oficial, misiunea lui Bogdan Aurescu, la Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ), s-a încheiat odată cu pronunţarea verdictului favorabil României. Neoficial, tânărul diplomat a continuat, chiar şi după ce ciocănelul judecătorului a anunţat finalul ultimei şedinţe, să se dedice cauzei câştigate mai degrabă în faţa tribunalului, decât în faţa naţiunii pe care a reprezentat-o. Căci o sarcină cel puţin la fel de redutabilă, ca pledoaria de la Haga, rămâne conştientizarea şi aprecierea unui triumf singular în istoria postdecembristă a României. Jurnalul procesului, întocmit de  Bogdan Aurescu, poate fi socotit un răspuns la provocarea adresată de memoria colectivă românească, neglijentă adesea, când vine vorba de realizări. Românii s-au obişnuit de prea mult timp să-şi asume rolul de victimă a istoriei, să-şi accepte soarta cu umilinţă şi pasivitate. Această predispoziţie fatalistă poate face ca o performanţă de talia procesului de la CIJ să treacă oarecum neobservată, să fie chiar ridiculizată sau cel puţin, uitată destul de repede. Dar tocmai pentru că nu suntem obişnuiţi să câştigăm prea des, merită, măcar atunci când unii din compatrioţii noştri nu se lasă păgubaşi, îşi ating scopurile şi ne mai spun şi povestea reuşitei pe deasupra, să luăm bine aminte de…