Strada Sardinelor
Recenzii / 20/10/2010

O  STRADĂ  CÂT  UN  UNIVERS “Nu te supăra, n-ai cumva o jumătate de litru de Old Tennis Shoes? Am să-ţi dau nişte broaşte la schimb! Sunt proaspete şi sunt vii, doar le-am prins azi noapte, cu băieţii, după o vânătoare norocoasă.” Unde se fac astfel de trocuri bizare? Unde bărbaţii în toată firea pregătesc ambuscade pentru amfibieni? Unde e whisky-ul de calitate îndoielnică alintat cu titlul unor încălţări? Nu e nici un tărâm lewis-carrollian, ci este America anilor 30. Şi desigur că nu e zona metropolitană, cu cer gâdilat de turnuri, cu fum, claxoane şi agitaţie matinală, atât de reprezentativă pentru perioada interbelică. E vorba de o străduţă dintr-un orăşel pescăresc uitat de lume, Monterey California, o străduţă mică la stat şi modestă la port care încapsulează însă un întreg univers. Şi asta graţie privitorului care o descrie şi îi redă spectacolul, nimeni altul decât John Steinbeck. Strada Sardinelor este, după nume, un loc care trimite cu precizie la activitatea şi utilitatea ei. Este strada în dreptul căreia poposesc bărcile încărcate cu peşte, strada bătucită de sute şi mii de tălpi ale magazionerilor şi măcelarilor de toate rasele şi vârstele al căror freamăt zilnic, împreună cu sirenele şi zgomotul metalic…

Tragedia Germaniei
Recenzii / 17/10/2010

ÎNTOARCEREA VÂNĂTORULUI DE MITURI Când Lucian Boia porneşte la vânătoarea de mituri, e aproape de la sine înţeles  că nu se va întoarce doar cu poveşti vânătoreşti, dar fără pradă. Doar el  are  un simţ de orientare impresionant în pădurea vastă a istoriei ideilor, are un ochi suficient de critic şi de experimentat şi are o îndrăzneală dublată de profesionalism veritabil pentru a face faţă oricărei prejudecăţi, oricărei mitologii care arborează pretenţii de adevăr, indiferent de câtă susţinere s-ar bucura. Îndrăzneala lui Lucian Boia este aceea caracteristică omului de ştiinţă autentic care incearca, prin ipotezele şi demonstraţiile pe care le face să ne aşeze în matca perspectivei rezonabile, căutând să tempereze discursurile prea pasionale (care îşi găsesc adesea acoperirea sau justificarea în argumente pseudoistorice) dar şi să deschidă noi orizonturi de interpretare, să implice discuţiile într-o dialectică sănătoasă, ferindu-ne de una din cele mai periculoase ameninţări când vine vorba de studiul istoriei, anume unanimitatea. Galeria de mituri vânate până acum de Lucian Boia este impresionantă: mitul României eroice, mitul democraţiei, mitul sfârşitului lumii (printre altele) şi, mai recent, mitul entuziasmului românesc de a forma statul unitar. Ultima pradă expusă în această galerie este aceea a Germaniei în postură de agresoare…

StarCraft
Recenzii / 13/10/2010

VISCOL PE MONITOARE SI VISCOL INTRE PAGINI Când viscolul îşi face apariţia vara, e clar că nu e un viscol obişnuit. E un viscol care vine să scrie istoria, e un viscol în care se unesc strigăte entuziaste, în care se construiesc averi şi plăceri seculare, e un viscol care vine să scormonească şi cele mai insesibile sau mai sceptice inimi. Este viscolul care a adus Starcraft 2 pe monitoare în iulie 2010. Blizzard Entertainment este un nume arhicunoscut pentru lumea jocurilor pe calculator. Ei nu lucrează decât cu un singur standard, anume excelenţa iar când produsele lor ajung în hard diskul calculatoarelor e clar că vor înţepeni acolo ani la rând. Reuşita lui Blizzard este reprezentată de faptul că ei nu au creat doar jocuri pe calculator, ci adevărate universuri virtuale, populate de personaje şi decoruri memorabile. Desigur, seriile Starcraft, Warcraft, Diablo au strălucit prin efectele vizuale, poveştile bine construite, gameplay antrenant, au întrunit cam toate criteriile de apreciere ale celor care preferă divertismentul virtual. Şi totuşi, reuşita notorie a lui Blizzard se fundează mai degrabă pe capacitatea de a răspunde provocării supreme adresata oricărui creator de lume, fie el programator, scriitor sau grafician: proiectarea unui univers echilibrat, în…

Filosofia vinului
Recenzii / 10/10/2010

FILOSOFIE  LA  PAHAR Sună pretenţios, nu? Să examinezi vinul din punct de vedere filosofic. De unde până unde asemenea idee? E drept că, în ultima sută de ani, filosofia a găsit un sol interogativ fertil în oricare domeniu şi în oricare obiect i-a ieşit în cale. De când cu inaugurarea tradiţiei fenomenologice, dar şi a celei analitice se pare că iese filosofie din orice: poţi să te apuci să faci filosofia paharului cu apă sau, dacă asta ţi se pare prea comun, poţi să discuţi despre lumea posibilă în care trăieşte regele actual al Franţei, chel sau cu părul lung, depinde de preferinţele tale estetice. Şi dacă filosofia poate fi stoarsă din orice, ce bine e când poţi să o storci din struguri şi să obţii şi un delicios pahar de vin cu care să-ţi răsplăteşti curiozităţile. De fapt, filosofia şi vinul sunt corelate  prin cel puţin o trăsătură pe care Massimo Dona o scoate în evidenţă în prezentul volum. În discursul său care caută să delimiteze şi să măsoare ceea ce e bine, ceea ce e drept, ceea ce e adevărat, filosofia are nevoie de polul opus al tuturor acestor valori (în fond, determinatio este negatio). Corelativitatea acestor valori…