Adam si Evelyn
Recenzii / 26/05/2011

Devine clar, încă de la începutul romanului lui Ingo Schulze, că acesta este tributar mitului biblic al creaţiei omului, al părinţilor noştri ancestrali. Autorul nici nu caută să ascundă acest lucru, ba chiar încearcă să-l facă destul de explicit, atât prin felul în care îşi botează protagoniştii, cât şi prin cele două citate care deschid volumul, cu referire directă la Adam şi Eva.  Toate acestea par să te pregătească pentru un soi de reînscenare contemporană a mitului biblic, în care ingredientele sunt totuşi prelucrate. Ce ştim despre Adam şi Eva, din cartea fundamentală a creştinismului? Că Dumnezeu l-a creat pe Adam din lut şi a suflat viaţă peste el, apoi tot Dumnezeu a creat-o pe Eva din coasta lui Adam şi cuplul biblic a trăit în Paradis în pace şi armonie, până când, tentat de diavol, a ales să guste din pomul cunoaşterii, să încalce porunca creatorului, fapt care a dus la izgonirea lor din Paradis. Cum se aşază acest mit în romanul lui Ingo Schulze? Într-un pat destul de procustian am putea remarca, fapt care nu face decât să complice şi să transforme povestea păcatului originar, într-o tragicomedie nu lipsită de profunzime. Suntem în Germania de Est, în vara…

Dezghetul
Recenzii / 25/04/2011

Probabil că e aproape imposibil să citeşti o carte despre Rusia (fie ea contemporană sau nu) şi să nu simţi, pe undeva, acel aer pătimaş şi grav al personajelor şi al locurilor, acel fatalism cultivat de teritoriul de necuprins, de clima aspră, de senzaţia de izolare, de sentimentul de captivitate istorică. Pe cât de detestabilă este însă Rusia pentru mulţi dintre locuitorii ei, pe atât este de bine înrădăcinată în cele mai profunde colţuri ale sufletului. După sute de ani de trai într-un spaţiu neospitalier, într-un spaţiu care te înghite şi te înţepeneşte, prin întinderea lui, pustiit de tragedii naturale sau istorice, atins  doar la suprafaţă cu poleială europeană, ruşii par a fi predispuşi la suferinţă pe care, fie o trăiesc la cea mai intensa cotă (iar când o sublimează în artă, se lasă cu autentice cutremure de conştiinţă) fie o asumă ca atare şi se ataşază în cel mai înalt grad de credinţa în divinitate, consolarea unică prin care îşi mai pot compensa existenţa damnată. Iar când şi această credinţă dispare, când nu mai există Dumnezeu, aşa cum ne amintea un personaj al unui mare titan rus, totul devine permis, iar atunci graniţa dintre adevăr şi minciună se diluează…

Cartea Apocalipsei
Recenzii / 02/02/2011

Sfârşitul lumii e o chestiune care ne preocupă, în mod paradoxal am putea spune, destul de mult. De ce vorbim de un paradox? Pentru că ne interesăm de un eveniment care, în eventualitatea în care se va produce, va pune capăt oricărei existenţe iar noi nu vom putea face nimic în privinţa asta. Sfârşitul lumii va fi punctul care va încheia naraţiunea alcătuită de specia umană. De ce această obsesie pentru un simplu punct? Să fie oare pentru că privim apocalipsa sub spectrul acelui mit al eternei reîntoarceri, al speranţei faţă de un nou început, mai ales că trăim vremuri în care civilizaţia pare să-şi fi atins limita de saturaţie? Să fie oare pentru că suntem fascinaţi de fragilitatea şi insignifianţa umanităţii la scară universală? Sau poate suntem interesaţi de felul în care oamenii ar căuta să-şi valorifice inteligenţa în cele mai grele meciuri pe care specia ar trebui să le joace. Lucian Boia observa în volumul Sfârşitul Lumii –O istorie fără sfârşit faptul că sfârşitul lumii a avut loc deja, că întreaga civilizaţie umană nu a făcut decât să se târască de la un sfârşit al lumii la altul şi e clar că a făcut-o doar în mintea ei….

Ma sinucid alta data
Recenzii / 16/01/2011

O VIATA DE BASM? POATE ALTA DATA… A fost odată ca întotdeauna  o mamă care avea patru fiice dintre care una voia să se sinucidă. Ca să nu sune totul ca un banc sec, să o luăm puţin mai pe îndelete. Trei dintre fetele mămichii erau blonde şi fotogenice, se făcuseră mari, aveau relaţii, familii, slujbe cu care mama se mândrea, aveau aspiraţii şi gusturi adecvate vârstei. În schimb, mezina era brunetă, strica prin asta armonia pozelor de mică,  făcea mereu notă discordantă la nunţi, botezuri şi alte întâlniri ale clanului şi, oroare, avusese proasta inspiraţie să îl refuze pe favoritul mamei, în seara balului de absolvire, păcat pe care mama avea să i-l reaminească chiar şi după zece ani.  Aflată în jurul vârstei de 30 de ani, mezina părea că eşuase şi pe plan profesional şi pe plan amoros. Locuia  la o mătuşă pe care nu o suporta, de abia reuşea să-şi plătească chiria de la o lună la alta, scria două romane siropoase pe lună la o editură obscură şi, evident, nu îşi găsise sufletul pereche. În plus, cei din jurul mezinei păreau mereu să fie cu sute de kilometri înaintea ei, în ceea ce priveşte cariera şi…