Articole cu eticheta ‘art’

Probabil că vă este familiar numele lui Gustave Coubert, pictorul francez din secolul XIX, cel care a a reușit, prin lucrarea Originea Lumii să sfideze tabuurile vremurilor sale prin portretizarea, fără niciun ascunziș a nudului feminin  în toată splendoarea sa. Un manifest pentru timpurile sale, tabloul lui Coubert a fost și un omagiu subtil adus fertilității și feminității, privite însă în dimensiunea lor generică, atâta timp cât reprezentarea coubertiana se concentrează pe  organele genitale și pelvisul feminin în vreme ce   jumătatea superioară a modelului este acoperită. Iată că tocmai această reprezentare a devenit  sursa de inspirație pentru o intrigă cu aparent iz detectivist. Însă nu avem de a face cu un thriller istoric, a la Dan Brown (poate că ar fi fost destul de amuzant, și nelipsit de talc in acelasi timp,  să ne imaginăm ce simboluri ascunse ar fi putut ascunde nudul lui Coubert), ci mai degrabă cu o poveste despre patima geloziei, desfășurată în capitala Frantei secolului XX.

Povestea este relatată retrospectiv, în mare parte de Patricio Illanes  un medic chilian ajuns la o vârstă respectabilă, un fost simpatizant al ideilor comuniste (doar trăiește la Paris…), căsătorit cu o femeie mult mai tânără decât el care ajunge să se îndoiască de fidelitatea soției, imediat după moartea unui prieten apropiat. Felipe Diaz este ceea ce Patricio numește  candidatul cel mai improbabil la depresie, un jurnalist și intelectual strălucit care, deși trecut de 50 de ani, continuă să-și întrețină neobosit pasiunile pentru băutură și femei (deși uneori se trezește nevoit să aleagă între femei și sticle și, din păcate, nu prea rezistă tentației licoroase). Dovedind o capacitate de seducție lipsită de orice scrupul, ducând o viață dezordonată și, cu toate acestea părând să sfideze orice predicție medicală sumbră, Felipe îi povestește lui Patricio aventurile sale încâlcite și dilemele viciilor pe care le trăiește. Ceea ce e greu de înghițit pentru Patricio este faptul că însăși Silvia, soția sa, pare să-l simpatizeze pe bătrânul donjuan capricios. În mod surprinzător însă, lucrurile par să ia o turnură nefastă pentru Illanes, abia după moartea lui Felipe și după întâlnirea lui Patricio cu tabloul lui Coubert. Cum așa? Cercetând locuința amicului decedat (Felipe pare să aibă motivele lui de a se sinucide), Patricio va descoperi intr-un sertar de-al lui Felipe două lucruri tulburătoare care vor aprinde o obsesie fără margini: pe de o parte o fotografie de buletin a Silviei și, pe de altă parte o imitație (tot fotografică) a tabloului Originea Lumii… doar că în această imitație, mesajul nu pare să mai fie unul artistic, omagial, generic, ci mai degrabă sfidător, personal și pervers, atâta timp cât protagonistul bănuiește că modelul pentru acea fotografie a fost chiar soția lui. După aceste descoperiri, Patricio nu va mai avea liniște și va căuta cu orice preț să-și confirme bănuiala de a fi fost încornorat. Protagonistul va duce o investigație de proporții hilare: de la modestele și politicoasele întrebări adresate apropiaților, Patricio va ajunge să chestioneze, tot mai dezlănțuit chelnerii din restaurante, amici de-ai lui Felipe,  prostituate și chiar tabloul lui Coubert pentru a afla adevărul. Iar totul evoluează paradoxal: Patricio devine tot mai convins de ceea ce cercetează cu cât primește mai multe răspunsuri  reținute și descurajatoare pentru ipoteza sa. De unde toată această motivație intensă de a-si intari convingerile? Să fie vorba de o deformare profesională: așa cum singur observă protagonistul, medicii ajung adesea să devină pisălogi și să se simtă chiar deranjați atunci când evoluția unui pacient nu se supune propriei lor predicții? Să fie vorba de vreun vestigiu al simpatiilor comuniste, vreo tendință cu baze ideologice, de a rămâne veșnic vigilent, de a suspiciona permament chiar și pe cei mai apropiați? Să fie vorba pur și simplu de o gelozie nestăpânită? Verdictul, după cum veți vedea, nu este ușor de pronunțat, mai ales că, în tot acest timp, al desfășurării obsesiei lui Patricio, soția lui, Silvia, va părea să rămână cât se poate de indulgentă și de binevoitoare. Acunde ea un secret? Este îndreptățit Illanes în bănuielile sale? Vă rămâne să descoperiți.

Romanul este relatat pe trei voci: una neutră, a unui narator anonim, una a lui Patricio și una a Silviei. Această desfacere a perspectivelor, acest multiplu acces la desfășurarea evenimentelor oferă o imagine și mai sugestivă a felului în care patima protagonistului îl face  să se desprindă tot mai mult de realitate și să naufragieze într-o lume a certitudinilor imaginare. Pentru protagonist, tabloul lui Coubert sau mai degrabă imitația sa, pare într-adevăr să surprindă caracterul originar… dar nu al lumii per se, ci mai degrabă al universului obsesiei. Am să mai amintesc doar că deasupra fiecărui capitol al romanului planează, ca un avertisment, înțelepciunea anticilor (citate din Seneca și Ovidiu deschid fiecare moment al povestirii). Fragmentul din una din scrisorile adresate de Seneca lui Lucillus surprinde concis boala protagonistului: “Sunt mai numeroase, Lucillus. lucrurile care ne sperie decât lucrurile care ne lovesc și suferim mai mult pentru ceea ce ne imaginăm decât pentru ce ni se întâmplă cu adevărat”.

ORIGINEA LUMII - Jorge Edwards – Editura Art, 2012

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

FILOSOFIE  LA  PAHAR

Sună pretenţios, nu? Să examinezi vinul din punct de vedere filosofic. De unde până unde asemenea idee? E drept că, în ultima sută de ani, filosofia a găsit un sol interogativ fertil în oricare domeniu şi în oricare obiect i-a ieşit în cale. De când cu inaugurarea tradiţiei fenomenologice, dar şi a celei analitice se pare că iese filosofie din orice: poţi să te apuci să faci filosofia paharului cu apă sau, dacă asta ţi se pare prea comun, poţi să discuţi despre lumea posibilă în care trăieşte regele actual al Franţei, chel sau cu părul lung, depinde de preferinţele tale estetice. Şi dacă filosofia poate fi stoarsă din orice, ce bine e când poţi să o storci din struguri şi să obţii şi un delicios pahar de vin cu care să-ţi răsplăteşti curiozităţile.

De fapt, filosofia şi vinul sunt corelate  prin cel puţin o trăsătură pe care Massimo Dona o scoate în evidenţă în prezentul volum. În discursul său care caută să delimiteze şi să măsoare ceea ce e bine, ceea ce e drept, ceea ce e adevărat, filosofia are nevoie de polul opus al tuturor acestor valori (în fond, determinatio este negatio). Corelativitatea acestor valori presupune că ele capătă sens, în lumina opusului lor. Pentru a şti unde să trasezi limita între permis şi nepermis, între cumpătare şi necumpătare este adesea necesar să le experimentezi pe amândouă. Iar calea cea mai la îndemână pentru a împlini această tranziţie este vinul. O a doua asemănare între vin şi filosofie pare să fie aceea că ambele se supun următorului paradox: ambele oferă posibilitatea de a ajunge cumpătat şi progresiv la lipsă de cumpătare. Aşa cum atunci când bei, există o graniţă recogonscibilă a pierderii lucidităţii căreia i te poţi abandona prin proprie voinţă (cerând reumplerea paharului)  şi în filosofie există un punct în care firul despicat în opt poate fi despicat în continuare în şaisprezece sau se poate renunţa la analiză şi se poate trece la acţiune. Perspectiva excesului este întotdeauna la îndemâna utilizatorului iar efectele  asumării ei sau renunţării la ea sunt pe cât de diferite, pe atât de tentante.

“Filosofia vinului” nu este o colecţie de comentarii pretenţioase, de plescăieli teoretice care să aprecize virtuţile unui anume cupaj, unei anume selecţii scoase din cele mai apreciate pivniţe mondiale. Este mai degrabă o istorie, anectodică pe alocuri dar şi extrem de bine documentată (un volum de 250 de pagini numără nu mai puţin de 500 de note de subsol) a filosofiei rescrisă din perspectiva relaţiei cu vinul. Nectar al zeilor, împărţind fie cunoaştere, fie uitare de sine, pregătind ascensiunea spre divinitate sau izvorul tragediilor, vinul evidenţiază o ambivalenţă, o ambiguitate naturală care nu poate atrage decât atitudini partizane. Descifrând atitudinea faţă de vin a filosofilor Massimo Dona oglindeşte de fapt spiritul epocilor de gândire şi o consecvenţă a filosofilor în raport cu propriile lor reflecţii generale asupra naturii. Astfel că, dacă pentru Platon (şi pentru Socrate) vinul contribuie din plin la aducerea la lumină a adevărului, pentru rigorile ştiinţifice ale lui Aristotel consumul excesiv de vin nu face altceva decât să răstoarne tendinţele naturale atât de preţuite de filosoful atenian. Din Grecia Antică şi până la existenţialiştii francezi, percepţia asupra vinului s-a manifestat coerent cu dominantele curentelor de gândire: de la simbol hristic (sacru prin excelenţă), la obiect de interes ştiinţific, la factor tulburent pentru raţiune şi mijloc de satisfacţie grosolană şi întâmplătoare a simturilor (în epoca Luminilor şi la Kant) şi până la reabilitarea de secol XX a posibilităţilor sale eliberatoare şi la valorificarea virtuţilor sale dezlegătoare de limbi (în cafenelele pariziene din perioada interbelică).

Dar şi după o asemenea istorie zbuciumată, după atâta adulare, condamnare sau tratare cu indiferenţă vinul îşi face şi astăzi la fel de silenţios şi de eficient treaba. Care treabă? Aceea de a continua să dea naştere filosofilor… permanenţi sau de ocazie.

FILOSOFIA VINULUI - Massimo Dona – Editura Art, 2010

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.