Flori pentru Algernon
Recenzii / 09/08/2015

Ce relaţie există între fericire şi inteligenţă? O întrebare suficient de provocatoare care are în spate secole de istorie şi întâmpinări diferite. Trăsătură poligenică, asadar condiţionată genetic dar şi capabilă de a fi îmbunătăţită, inteligenţa pare să fie unul dintre reperele care stimulează interesul cercetătorilor şi astăzi, mai ales odată cu avansul făcut în ceea ce priveste ştiinţa creierului.  Visul de a îmbunătăţi această trăsătură fundamentală umană  a inspirat generaţii întregi, tradiţii pedagogice, atâta timp cât, nu-i aşa, a fi mai inteligent înseamnă  să devii  mai respectabili, mai puternic, mai capabil să îmbunătăţeşti existenţa ta şi a celor din jur. Dar rezolvă pur şi simplu saltul inteligent dilemele, nevoia de răspunsuri şi, mai ales, ne aduce ea mai aproape de fericire cu adevarat?  Iată întrebarea de la care pare să plece romanul lui Daniel Keyes. Un clasic al anilor 60, Flori pentru Algernon pleacă de la o premisă interesantă: să presupunem că oamenii de ştiinţă reuşesc să dezvolte o tehnică şi o operaţie pe creier capabile să transforme un retardat într-un geniu. De la starea de naivitate, ignoranţă batjocorită sau compatimita de toţi, un astfel de personaj ar fi capabil să se ridice, prin capacitatea de înţelegere, deasupra tuturor. Redactat…

Testul psihopatului
Recenzii / 28/06/2015

Provocat de felul în care un personaj excentric, la rândul său un medic reputat, totuși inofensiv, a reușit să pună pe jar o comunitate academică și nu numai, trimițând mesaje criptice și cărți dense în simboluri la mai mulți specialiști, din diverse țări (sub forma unor cadouri personale), jurnalistul Jon Ronson a ajuns la concluzia că expeditorul acelor pachete, cel mai probabil… un țicnit, în limbajul comun, a reușit să amorseze suficiente stimulări intelectuale, să țeasă o adevărată poveste și speculație economico-politică, pornind de la un gest banal și stupid. Mai precis, Jon Ronson a rămas surprins de felul în care psihopații (sau ceea ce societatea reprezintă drept tulburat mental) reușesc să împingă lumea în combinații și rețele de evenimente neprevăzute (periculoase sau nu, poate chiar spre progres?). Pornind de la experiența aceasta inițială, Jon Ronson demarează o călătorie inedită și amuzantă pe cât mai multe baricade în lupta pentru descifrarea problemei sănătății mentale și a felului în care aceasta condiționează succesul sau, dimpotrivă, stigmatizarea și eșecul social. Încercând să înțeleagă care sunt trăsăturile care ne împing să calificăm un semen drept psihopat, Ronson ajunge în Spitalul Broadmoar, acolo unde, așa cum îi sugerează adversarii psihiatriei stă închis Tony, un…

Aceasta orbitoare absenta a luminii
Recenzii / 10/05/2015

Secolul XX, pe care istoricul Eric Hobsbawm l-a numit un secol al extremelor a rafinat și a multiplicat tehnicile de tortură la o scară de neimaginat. Puse în slujba ideologiilor fanatice, în atâtea părți ale globului, în ani traversați de războaie și conflicte de tot felul, sistemul de represiune a individului în secolul amintit a atins cote cantitative și calitative sinistru de impresionante, fie atunci când a asigurat premisele unor morți aproape sigure, în lagăre, fie atunci când a transformat tortura în mijloc de reeducare, în instrument pedagogic pervertit de o pretinsă reconstrucție. Anularea individualității și deci uniformizarea implicită, dezlipirea amintirilor, dezarticularea identităților, animalizarea, toate  au fost încercate și implementate în diverse forme de arhitecții regimurilor totalitare, pentru a reduce la tăcere memoria colectivă, pentru a se feri de amenințarea alternativelor socio-politice considerate periculoase, pentru a plăti polițe rețetate de ideologie, pentru a ilustra potențialul de teroare, putere și autoritate în fața celor suspectați că s-ar opune, de facto sau simbolic stăpânirii. Ceea ce evocă însă Tahar Ben Jelloun în romanul  tradus și publicat de Editura Art rivalizează lejer sau chiar depășește  chiar si culmile cruzimii premeditate din Fenomenul Pitești: o pedeapsă oarbă, fără finalitate precisă, fără o miză de…

In cafeneaua tineretii pierdute
Recenzii / 27/11/2014

În 2013,  scriitoarea distinsă cu Premiul Nobel pentru literatură, Alice Munro, avea doar un singur volum de povestiri tradus în limba română, care, ca de fiecare dată a căpătat popularitate și notorietate și în rândul publicului autohton, după alchimia etichetării cu presitigiosa recompensă. În 2014, când câștigătorul Academiei Suedeze a fost anunțat în persoana lui  Patrick Modiano, pe piața din România erau traduse și disponibile doar 2 romane: Dora Bruder (Editura Rao), respectiv În cafeneaua tinereții pierdute (Editura Art) -ulterior, au apărut, suprinzător de repede, încă două romane: unul la Editura Polirom și unul la Editura Humanitas. Justificarea juriului pentru alegerea făcută a fost următoarea:  “pentru arta memoriei cu care a evocat cele mai greu de inteles destine si a dezvaluit universul ocupatiei (naziste – n.r.)”. Dora Bruder spune tocmai o asemenea poveste, ilustrativă probabil pentru explicația Academiei, o  poveste despre o fetiță evreică ce se pierde în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în Franța ocupată. Poate tocmai pentru a nu face cea mai convențională și mai la îndemână alegere, participanții de la Clubul de Lectură din luna octombrie au mizat pe varianta mai provocatoare, a romanului În cafeneaua tinereții pierdute, pentru a descoperi într-o narațiune nu atât de…