Articole cu eticheta ‘cartea romaneasca’

Tocmai când mă gândeam că și pe la noi literatura  începe să semene tot mai mult cu matematica (ori publici ceva până la 30 de ani ca să speri măcar să fi luat în seamă, ori poți să-ți iei adio de la orice dorință de a lăsa vreo urmă în domeniu), dat fiind faptul că de la o vreme încoace, piața a fost luată în primire de o mulțime de autori tineri, am dat peste volumul câștigător al Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească. Debutantul din acest an are de două ori vârsta debutantului de anul trecut (Bogdan Coșa, cu romanul Poker) dar el dovedește din plin faptul că mult râvnita calitate de romancier nu se câștigă neapărat la capătul unei opere pregătite din zorii tinereții, a nenumăratelor încercări, ci se poate materializa și la vârste mai înaintate, din prima, atâta timp cât ai suficientă măiestire și imaginație.

Cadrul principal pentru desfășurarea acțiunii este România contemporană (deși acest cadru nu este esențial în receptarea romanului), un spațiu relevant pentru atmosfera lecturii, doar în măsura în care acesta prilejuiește o întâlnire a opozițiilor ireductibile: avem de a face cu o poveste de dragoste destul de improbabilă între două personaje cât se poate de diferite. Andreea lucreaza într-o corporație si tocmai a fost părăsită de iubitul ei Laurențiu, un manager egoist și arogant. Pe cât de versată și de experimentată sexual pare a fi Andreea (relația ei cu Laurențiu a fost cât se poate de imaginativă pe acest plan – veți afla mai multe despre jocuri ca păienjenelul și musculița, oițele pe derdeluș sau mumia și arheologul), pe atât de naivă și de neștiutoare se dovedește în privința relației pe care a încheiat-o: nu poate să își explice de ce a fost părăsită și caută mai degrabă să-și compenseze suferința prin tot felul de metode originale- de la cele cu aer corporate (își face o analiză SWOT a propriei situații și caută să fie proactivă), la cele autentic copilărești (își găsește o ocupație în hrănirea unui animal virtual – Tamagochi) și chiar până la cele eco-ortodoxe (în fond, de ce nu ar încerca să se dumnezeiască puțin prin abstinență pe toate planurile?). Toate acestea măsuri nu o scot pe Andreea din impas, ci, dimptroviă anticipează doar o depresie certă care însă nu are timp să se instaleze, pentru că personajul feminin îl întâlnește pe Vlad, jumătatea masculină a romanului.

Prin contrast cu Andreea, Vlad pare a fi un ins cu un univers imaginativ bogat – un fapt  relevat de paginile care explorează biografia personajului, ca un al doilea fir narativ al romanului, un fir care urmărește, în paralel cu întâmplările prezente, pozne și întâmplări hazlii din copilăria lui Vlad (veți descoperi metode originale de păcălit vânzătorii de ciocolată, spectacolul bombelor cu carbid și chiar sportul cu absorbantele feminine folosite pe post de cartușe…). De asemenea, deși a copilărit înainte de 1989, în anii grei ai comunismului, Vlad a primit o educație aleasă și a devenit un afacerist de invidat, imediat după Revoluție. Vlad pare să aibă așadar o stofă de intelectual – bogat dar și rafinat – vorbește trei limbi, are pasiuni gastronomice înalte și adoră muzica clasică. Cu toate acestea, protagonistul e un tip vulnerabil, după ce și-a încheiat a treia relație și după ce s-a săturat de navigările pe siteurile XXX, prin alteregoul său virtual Tzepesh Baglabuci. Așadar, Vlad și Andreea alcătuiesc un cuplu cât se poate de improbabil: ea pare adesea o zeiță rumegătoare, care colecționează ambalaje de bomboane, căreia îi place la mall și pentru care totul e drăgutz (deși știe să anarhizeze bine hormonii și dă dovadă de o perversitate oportună în așternuturi), în vreme ce Vlad visează la o relație mai mult decât sexuală, condimentată cu romantism sofisticat, cu preocupări alese și cu delectări intelectuale. Unde se va ajunge vă rămâne să descoperiți, mai ales că personajele se străduiesc să facă lucrurile funcționale (iar Andreei nu îi va fi dificil să traducă pe plan sexual – un teritoriu pe care îl stăpânește în deplinătatea sa- chiar și… muzica clasică, ale cărei secrete le va dezvălui Vlad).

Romanul lui Andrei Pogorilowski este o experiență de lectură aparte, anunțată chiar de specia în care autorul își integrează creația: cea a telenovelei literare. Această etichetă nu trebuie însă să vă descurajeze –nu aveți de ce să vă așteptați la sentimentalisme clișeice și la senzaționalism ieftin pentru că romanul are mult prea mult umor pentru a cădea în asemenea capcane. Ce e într-adevăr telenovelistic dar cât se poate de binevenit, în romanul lui Pogorilowski este aerul optimist pe care lucrarea îl degajă, prin acea senzație că orice este posibil și că nici un obstacol, fie el istoric sau interrelațional nu pare a fi de nebiruit, în ciuda aparențelor – iată cum o copilărie se poate dovedi aventuroasă și amuzantă chiar și în cei mai negri ani ai comunismului, iar  o relație dintre o corporatistă spălată pe creier și un meloman vorbitor în trei limbi poate găsi un numitor comun.

În acest roman de debut Andrei Pogorilowski pare să își valorifice  talentele de bucătar și meloman (despre care aflăm pe coperta a doua) prin stăpânirea acelor virtuților comune, necesare atât în ale bucătăritului, ale muzicii și ale literaturii: o artă iscusită a compoziției și o apreciere atentă a dozajelor – ele reușesc să transforme ingredientele obișnuite, acordurile comune, stereotipiile situaționale și de personaj în adevărate… festinuri estetice.

CARTUSE – Andrei Pogorilowski – Editura Cartea Romaneasca, 2012

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

Nu mult după ce am citit romanul lui Ciprian Măceșaru, mi-am amintit  de acele discuții din copilărie, când, proaspăt servit cu puținele seriale (animate sau nu) din zorii televiziunii cu cablu din România, alături de amicii de pe stradă, începeam  o adevărată proiecție imaginară a tot felul de rivalități inventate între supereroii de pe ecran. Pe de o parte erau rivalitățile simple, între eroii totali, care aveau toate calitățile imaginabile: de la cele fizice (forță și rezistență),  la cele psihologice (telekinezie, capacitatea de a prevedea viitorul) și chiar la cele morale (altruismul și incoruptibilitatea). Înfruntarea dintre asemenea rivali era adesea fără sfârșit: mereu găseam un nou șiretlic prin care să salvăm eroul de la capcana întinsă de adversari (tocmai pentru că aveai atât de multe puteri la îndemână). Mai interesante erau înfruntările între eroii condiționați de o singură putere- aici chiar trebuia să-ți folosești imaginația – să poți exploata să zicem doar rezistența la gloanțe sau doar controlul minții pentru a ieși din orice situație catastrofală-  nu era totuși atât de ușor. Oricum, probabil că ar fi fost  mai ușor decât dacă am fi avut de a face cu așa zisul supererou al lui Ciprian Măceșaru.

În fapt, Paul Vasilescu, protagonistul romanului publicat de Editura Cartea Românească nu este nici măcar un supererou,  este mai degrabă un aspirant la acest statut, chiar dacă pornește de pe poziții, de ce să nu recunoaștem, cât se poate de dezavantajoase (de undeva din tabăra… antieroilor): fizic e cât se poate de banal (dacă nu chiar hilar pe alocuri) – blond, slab, nas coroiat, sprâncene groase (doar barba îi dă un aer mai intelectual, deși evident că nu-l transformă într-un Van Gogh). De asemenea, nici pe partea intelectual-profesională nu stă prea grozav: e doar un scriitor  mediocru   care lucrează la o editură, arborând un aer boem expirat, captiv într-o căsnicie nu tocmai suportabilă, alături de  o soție care câștigă mai mult decât el și care are mai multă direcție în viață decât va avea el vreodată. Are Paul măcar vreo superputere morală (așa, măcar un stoicism în înfruntarea acestui destin banal)? Nici vorbă, în fapt protagonistul lui Măceșaru nu dovedește nici măcar virtutea eroului lui Sam Savage, din Țipătul leneșului (cu care Paul Vasilescu împărtășește o parte din trăsături) , care pe cât de ratat era, pe atât de mult se străduia să își poarte această ratare sub camuflajul unei demnități arborată nu fără sacrificii. Pe lângă toate aceste handicapuri, Paul mai este și fricos – îi e frică de moarte, de îmbătrânire, de vinovăție și de banalitate. Singurul lucru care l-ar recomanda pe Paul pentru statutul de supererou este dorința, speranța fierbinte de a reuși. Din păcate  această din urmă trăsătură este mult prea comună pentru a-l scoate din mulțime. Până și tatăl lui Paul, un bețiv notoriu, un bătăuș agramat cu o gândire barbară pare să îl domine pe protagonist, într-un schimb de scrisori agresiv, în care părintele nu își poate ierta fiul pentru neinspirata decizie de a deveni scriitor.

Cu toate acestea, în buna tradiție bovarică, deși trăiește într-un București mizer (cu blocuri ca niște măsele stricate), deși e criticat mereu de nevastă (alături de care, ocazional își înmormântează trupul în feromoni și descătușări sexuale), deși romanul său este trecut cu vederea de critică și de public, Paul nu contenește să viseze: fie că stă pe o navetă de bere goală în balcon, fie că hoinărește prin capitală cu metroul, fie că e atacat de câini vagabonzi, fie că are un copil. La ce visează? Desigur, la o glorie nețărmuită, la popularitate, la succes feminin. Ce face pentru a atinge acest scop? Nimic… în afară de faptul că citește și colecționează cărți (în fond, poate cărțile ar fi capabile să te facă un supererou…). Având un asemenea portret, se pare că singurul lucru care îl poate transforma pe Paul în supererou este doar… întâmplarea. Și într-adevăr, Paul este pe cale să obțină măcar gloria literară, într-o manieră deloc onestă, fapt care îi va schimba viața. Dar dacă protagonistul nu are calitățile ca să ajungă un supererou, atunci poate el măcar să-și păstreze acest statut, venit pe nepusă masă sau rămâne ca vinovăția și sentimentul de impostură să-l supună în cele din urmă? Vă rămâne să descoperiți.

Ciprian Măceșaru scrie un roman de debut surprinzător în care, chiar dacă potențialul narativ al poveștii ar fi fost mult mai mare (romanul nu are în fond decât 150 de pagini), se intrevad cat se poate de limpede analiza succinta a unei obsesii, într-o lume suprapopulata de supereroi bovarici (cu față de antieroi neputinciosi) și mai ales  atât de puține posibilități de mântuire…

SUPERHERO - Ciprian Măceșaru – Editura Cartea Românească, 2012

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

Despre români se poate spune că reprezintă un popor care a dezvoltat o cultură a deziluziei: mereu aspirând la cele mai înalte standarde dar mereu alegându-se cu jumătăți și sferturi din mult dorita plăcintă a civilizației, unității, prosperității europene  sau poate chiar de-a dreptul cu altă plăcintă (specialitatea bucătăriilor balcanice).  Nu voi insista pe problema cauzelor acestor eșecuri sistematice de a atinge standarde seculare- știm deja că ele variază de la trecutul nostru zbuciumat și până la situația geopolitică aparte a țării, de la încremenirea în proiect și lipsa de voință a unor indivizi pervertiți de putere și până la trăsături ascunse în cine știe ce fibră națională obscură. Cert este că ne mișcăm, de mai bine de 150 de ani, într-o manieră oscilatorie, de la un ideal la o realitate pe care nu o putem ridica la nivelul propus. Nici chiar după 1989, când mulți credeau că epoca proiectelor utopice a luat sfârșit, România a intrat însă într-o nouă eră a mitologiilor ( aduse, desigur,  cu valul revoluției): dintre miturile cele mai răspândite am să remarc doar pe cel al democrației funcționale (țara este guvernată de oameni competenți și corecți, aleși meritocratic),  și pe cel al paradisului străinătății (oricine părăsește România, va trăi mult mai bine acolo unde ajunge). Iar dacă primul a primit repede lovituri concludente, încă din 1990, după mineriade și după alegerile care au înscăunat la putere un guvern dubios, al doilea mit a persistat în conștiința românilor mult mai mult timp  într-o formă intactă, cu atât mai durabil, cu cât se dovedea unicul colac de salvare, în contextul prăbușirii ideii reconstrucției naționale autentic democratice. Acest al doilea mit, al paradisului aflat dincolo de fosta Cortină de Fier,  a intrat și el la apă la fel de devreme și și-a dezvăluit resorturile fragile, mai ales acelui prim val de emigranți care a părăsit o Românie complet compromisă politic și moral, un val care s-a înscris într-o aventură existențială la care prea puțini probabil că s-au așteptat.

O asemenea aventură împărtășește, valorificând experiența biografică a autorului, romanul Se respinge. E vorba de experiența emigrantului roman in Suedia primei jumătăți a anilor 90. E o experiență care debutează ca un miraj: după ani de teroare și amenințări, gestul părăsirii României pare fantastic de facil pentru un jurnalist român deziluzionat încă după primele luni de la Revolutie, care trece frontiera fără sau auda foc de mitraliere și fără grăniceri care sa se mobilizeaze, ci pur si simplu… dormind in tren. Protagonistul care se îndreaptă spre țările scandinave, având aspirații profesionale pe măsura pregătirii sale și o speranța într-o lume mai bună,  trăiește doar liniștea de dinaintea furtunii… Suedia, o țară care nu mai cunoscuse valuri de imigranți din anii 50 și care, după 1989 fusese luată pe nepregătite de o mulțime de solicitanți ai unei vize de ședere, adoptă o politică foarte precaută față de toți noii sosiți – o abordare care se dovedește a fi însă o înscenare de proporții, un camuflaj pentru un joc de noroc practicat de funcționari.

Viața în Suedia a protagonistului romanului lui Radu Jorgensen se va reduce, încă de la început, la o perpetuă stare de procesare birocratică: zeci de interviuri, de documente, de motivări ale deciziei de a apela la administrația suedeză, zeci de legitimații întocmite în câteva zile, zeci de umilințe, toate menite mai degrabă să îi epuizeze pe imigranți (și să îi facă să se răzgândească de la a rămâne în Suedia), decât să convingă autoritățile – căci, așa cum se va dovedi, funcționarii suedezi decid într-o manieră cât se poate de arbitrară, aleatoriu statistică, cine poate sa rămâna și cine va fi nevoit să se întoarcă din drum. Transferat dintr-o tabără de refugiați în alta (prima se dovedește a fi chiar un fost vapor dezafectat), fără drept de muncă și dependent de un ajutor bănesc infim primit din partea guvernului suedez, protagonistul va da piept cu realitățile neașteptate ale capitalismului: de la comisioanele bancare usturatoare și până la prețul prohibitiv al cărților din librării sau chiar al unei halbe de bere într-un bar, de la obiceiurile sexuale ciudate (deși convenabile…) ale localnicelor și până la lipsa gratuității oricărui comportament (un redactor de  ziar, care ar fi avut posibilitatea să pregătească o colaborare cu jurnalistul român,  îl întreabă senin pe protagonist, la finalul unui interviu lung și epuizant: de ce te-aș ajuta?). Urmărind destinul acestui jurnalist printre străini, romanul dezvăluie condiția dureroasa și psihologia emigrantului: presați permanent să se adapteze, cei sositi din toate colțurile lumii adoptă diferite strategii de supraviețuire: unii abordează calea spectaculoasă și dramatică a tentativelor de sinucidere care să impresioneze presa, alții își păstrează sângele rece si isi insusesc o atitudine impertinentă în vreme ce cei mai mulți stau pur și simplu și așteaptă într-o stare de prizonierat (auto)impus.  În fapt, cu toții sunt prinși într-un soi de anticameră exasperantă, într-o crăpătură dintre două lumi: lumea din care au plecat și în care nu vor să se mai întoarcă și lumea care se află dincolo de actele cu ștampilele potrivite la care nu au acces. Cel mai șocant pentru protagonistul romanlui lui Jorgensen este probabil faptul că, deși este atât de departe de o Românie  defunctă (și de o Românie prezenta cu chip morbid care transpare din când în când în mesajele de acasă), experiențele la care îl supun autoritățile din Suedia (sau Autoritatea așa cum e numită în roman, sugerându-se caracterul ei comun, transfrontalier) sunt similare cu cele din statele totalitare, chiar dacă sunt întreținute prin mijloace mai subtile: este vorba de experiența incertitudinii, de starea perpetuă de așteptare, cu deznodământ neclar, este vorba de tirania birocratică, de imperiul funcționarilor orbi care rezistă oricărui seism (fie el politic sau mediatic), de o caracatiță invizibilă cu tentacule care se misca imprevizibil.

Romanul lui Jorgensen (scris imediat după 1993, adică imediat după consumarea experienței de emigrant a autorului), așa cum aminteam, spune povestea destrămării mitului paradisului străinătății și aduce în prim plan un protagonist pe cale de a fi deziluzionat. Rămâne de discutat dacă această deziluzie e rezultatul unei ignoranțe sau a unei naivități a personajului principal, în ceea ce privește așteptările față autoritățile suedeze (care își păstrează și ele o brumă de justificare, nu-i așa, în tentativa de a se apăra de valul imigranților). Dacă e vorba de naivitate însă, aș aprecia-o ca pe o naivitate cel putin  admirabilă (indiferent de prețul pe care îl cere, după cum veți vedea): o naivitate care îl încăpățânează pe protagonist să creadă în corectitudine, demnitate și umanitate, o naivitate care  conservă în cele din urmă  integritatea, un ideal care, în lumea celor plecati peste hotare, se dovedește poate mai greu de atins, chiar și decât mult visata ștampilă a aprobării de ședere într-un paradis iluzoriu.

SE RESPINGE -  Radu Jorgensen – Editura Cartea Romaneasca, 2011

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

România comunistă, periferia mizeră a Timişoarei, săracă şi violentă – iată cadrul în care se desfăşoară acţiunea lucrarii lui Costel Baboş. Ce peisaj sumbru să alcătuieşti o naraţiune – ai crede că nu poate fi vorba decât despre o dramă care fisurează adânc cele mai puternice caractere sau despre o poveste poliţistă în vremuri şi locuri rău famate. Într-un asemenea cadru nici nu e de mirare că pari să te agăţi de speranţa în divinitate care dă şi titlul volumului. Nu vă lăsaţi însă înşelaţi, Costel Baboş este în stare să transforme tragediile şi suferinţa care se pot naşte dintr-un asemenea spaţiu al deznădejdii,  într-o adevărată comedie din care nu lipseşte nici tandreţea şi nici spiritul de observaţie.

Trebuie punctat în primul rând cât de remarcabil este acest fapt: să reuşeşti să dai culori vii şi plăcute, să încălzeşti alb-negrul definitoriu al unor timpuri şi vremuri încremenite în această paletă bicoloră cu adaosuri potrivite de ton glumeţ. Spun asta pentru că, aşa cum ne dezvăluie prefaţa volumului lui Costel Baboş, autorul a fost refuzat în repetate rânduri de  Urzica (cunoscuta revistă umoristică) în anii 80, tocmai pentru lipsa de umor a textelor pe care le-a trimis spre publicare. În mod ironic, iată cum un scriitor declarat lipsit de haz reuşeşte să livreze o scriitură care îşi alege cu uşurinţă drept tovarăş de lectură zâmbetul cvasipermanent al cititorului. S-ar putea sugera că acest efect nici nu e greu de obţinut, ţinând cont de formula narativă şi de perspectiva de relatare alese de autor: vorbim de un roman al formaţiei,  relatat din perspectiva copilului care se maturizează. Naivitatea şi privirea candidă, lipsa de asprime a judecăţilor, asumpţia firescului lumii în care trăieşti sunt caracteristici care reduc, prin asocierea lor cu perspectiva menţionată, orice dramatism la minim, lăsând loc de desfăşurare tonului nostalgic şi poznaş. Dar tocmai pentru că adolescenţa şi copilăria  protagonistului din amintirile reinventate ale lui Costel Baboş sunt la polul opus oricăriui paradis imaginabil şi porţia de umor livrată trebuie să fie cântărită atent (şi autorul reuşeşte acest lucru)  astfel încât să salveze povestea de la a deveni prea lacrimogenă, fără să devină trivială şi lipsită de sensibilitate.

Protagonistul lui Costel Baboş se naşte în Banatul anilor 60 şi e dat, în primul an de viaţă, în grija străbunicii (cea care se va dovedi un univers întreg pentru pruncul de abia venit pe lume). Apoi e luat de părinţi şi adus la Timişoara, în baraca din carton construită la periferia oraşului, lângă ferma de porci şi fabrica de cărămidă. Tatăl, Aurel, e lăcătuş la fabrica de pantofi Guban şi e un beţiv notoriu (face “ţuică de drojdie cu aromă de prună”) şi nu îi lipsesc veleităţile de fustangiu (“din trei cuvinte le şi ciupeste de fund pe femei”). Aurel Baboş bate ca la carte cu pumnii şi picioarele (pe copii pentru că sunt prea zburdalnci, pe mamă pentru că are gura mare şi pe mezin pentru că e prea cocoloşit). Dovezile de afecţiune din partea lui sunt rare (o bătaie amicală pe spate sau un şut în fund amical). Mama este genul  supravieţuitorului: lipsită de educaţie, nevoită de mică să-şi îngrijească familia, căsătorită cu un beţiv, nu îşi alintă nici ea prea mult copiii şi îi hrăneşte doar cu o varietate de ciorbe sinistre (zamă de varză care a fiert până s-a zăpăcit, ciorbă de salată care nu te satură dar te umflă şi supă de roşii care ţine mai ales de sete). Printre scatoalcele obişnuite, foame şi lipsă de confort e însă loc şi pentru poznele copilăriei, mai ales la periferia Timişoarei dominată de nenumărate figuri pitoreşti: ţigani care vând ceasuri, gume de mestecat şi pastile “anti-bebi”, Zgripţuroaica (o controlare de bilete acră şi aprigă), fotbalişti cotonogari şi câţi alţii. Costel ajunge să se îndrăgostească chiar şi de poezia lui Octavian Goga (spre ciuda profesoarei de română care e convinsă că adevăraţii poeţi nu sunt decât cei moldoveni şi munteni), să devină un cititor aprig (şi să-l corupă chiar şi pe tatăl său să citească romane cu cowboy) şi să prindă gust de carte. După primele curiozităţi ale adolescenţei (“jucatul de-a pielea goală”, şedinţele de spiritism) Costel ajunge şi în armată şi cunoaşte obiceiul soldatului român (de “a lăsa în urmă căcaţi, sticle goale, cutii de conserve şi femei gravide”), apoi, după ce asistă la înduioşătorul divorţ al părinţilor (bruta paternă se va topi de vulnerabilitate), se pregăteşte să fugă peste graniţă şi este prins, doar pentru a-şi redescoperi legăturile profunde care îl leagă de casa părintească.

Pe lângă amintirile pline de farmec (mă gândesc că Baboş şi-a intitluat volumul amintiri reinventate, doar pentru că a făcut o selecţie foarte acerbă din sacul pe care l-a strâns în timp, iar această selecţie nu are cum să pună în lumină adevărata proporţie a destinului său), volumul lui Costel Baboş surprinde şi particularităţile locurilor şi ale epocii (ambiţiile de urbanizare forţată ale comuniştilor, fenomenul migraţiei germanilor şi ţiganilor – asimetrice, ideologizarea învăţământului) însă acestea ocupă un plan secund în economia lucrării.

Dacă pentru mulţi scrierea memoriilor şi a opereleor cu caracter biografic reprezintă un exerciţiu terapeutic de înţelegere şi recompunere a unei epoci, amintirile aşternute de Costel Baboş, un fel de amintiri ale lui Creangă proiectate în mahalaua lui Eugen Barbu, sunt mai degrabă o reprezentaţie comică şi înduioşătoare în acelaşi timp al eternului şi ineditului spectacol al maturizării.

 AS CREDE IN DUMNEZEU - Costel Babos – Editura Cartea Romaneasca, 2005

Titlul este disponibil la un pret atat de modest: 4,99 RON, alaturi de o serie de alte “vechituri” valoroase, tot de la Cartea Romaneasca pe care le-am adus recent in librarie.

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.