Lumanarile ard pana la capat
Recenzii / 27/03/2016

Nu credeam că voi descoperi o mică bijuterie literară într-un volum de nici 200 de pagini, semnat de un scriitor maghiar care îmi era total nefamiliar. Am primit de două ori această recomandare de lectură şi mă bucur că i-am dat curs în cele din urmă, mai ales că romanul lui Sandor Marai a mai fost publicat în româneşte la Editura Humanitas (în regretata colecţie Raftul Întâi) şi era disponibil într-o nouă ediţie (care probabil că nu va mai fi disponibilă prea mult timp, pentru că are şi ea o vechime), la Editura Curtea Veche. E vorba de un roman despre o răzbunare dar şi despre o prietenie exemplară, un magistral exemplu de construcţie a suspansului, de cultivare inteligentă a răbdării cititorului. E povestea unei reîntâlniri între două personaje masculine, o reîntâlnire care s-a lăsat aşteptată mai bine de 40 de ani. Generalul Henrik este  un văduv retras, rutinat, izolat în castelul său, pentru care decoraţiile pe care le-a câştigat sunt doar jetoane colorate, pentru care întreg domeniul pe care îl stăpâneşte îi este ostil şi străin. Pentru el lumea şi evenimentele contemporane reprezintă experienţe distante şi abstracte, atâta timp cât singurul reper care îi mai dă sens existenţei ajunse…

Flash-uri din sens opus
Recenzii / 07/03/2016

Am fost coleg de liceu cu Marian Godină, nu pot spune că l-am cunoscut prea bine şi nici nu am aniticipat în vreun fel,  la acea vreme, afinităţile sale pentru scris  (deşi nu pot să uit ziua în care am susţinut bacalaureatul împreună, în aceeaşi sală). Nu am ştiut nimic de el, o lungă perioadă de timp, până când, acum mai bine de un an un alt coleg de liceu mi-a trimis câteva dintre poveştile anecdotice pe care Marian Godină le postase pe facebook. Atunci am aflat că Marian e poliţist şi că îşi împărtăşeşte într-o manieră originală şi plină de umor, fragmentele din activitatea sa de agent de poliţie, o activitate în care limita dintre comic şi tragic e uneori destul de fină (probabil că e ceva inerent caragialesc în felul în care românii înţeleg raportarea la lege şi autoritate în general, o raportare in care  tocmeala,  iresponsabilitatea,  impresiile de privilegiat s-au împământenit într-o tradiţie nefastă care străbate sute de ani).  Am rămas plăcut impresionat de gramatica ireproşabilă, de stilul fluent, fără înflorituri, dar fără ariditatea unui proces verbal (în fond, vorbeam doar despre o postare pe facebook), de ironia şi umorul strecurate de Marian Godină în compoziţiile sale,…

Nu-mi amintesc ce am uitat
Recenzii / 29/12/2014

Dacă marile epidemii generate de virusuri şi bacterii au reprezentat ameninţarea biologică supremă la adresa populaţiilor umane timp de cel puţin două milenii, urmând a fi controlate sau chiar eliminate  de abia prin progresele medicinii secolului XIX şi mai ales XX, în secolul XXI provocările cele mai mari la adresa sănătăţii (privită astăzi, într-o definiţie mai largă, a modelului bio-psiho-somatic, drept o stare generală de bine fizic, psihic şi social) par să fie legate de cancer şi de afecţiunile neuropsihice. E vorba de boli ale societăţilor civilizate, avansate tehnologic, intens urbanizate, boli pentru care inca nu s-au gasit solutii  definitive. Aceste patologii deschid un orizont cât se poate de indezirabil, de care ne străduim să fugim: moartea. În vreme ce diagnosticul unor forme de cancer atrage după sine spaima față de moartea fizică anunţată sau a unei recidive imprevizibile chiar şi după tratament, bolile neuropsihice, precum Alzheimerul deschid orizontul unei dizolvări identitare, prin pierderea memoriei, care echivalează pentru mulţi tot cu un fel de moarte, atâta timp cât memoria pare sa ramana un element cheie, dacă nu chiar depozitarul esential al identităţii noastre personale (în cele din urmă, desigur, şi Alzheimerul conduce  la moarte biologică). Dacă, în ceea ce priveşte…

Bisnitari, descurcareti, supravietuitori
Recenzii / 15/01/2014

Dacă, imediat după 1989, România a demonstrat că poate fi originală, măcar la capitolul democrație (și nu neapărat într-un mod fericit), când a venit vorba de bunurile  de larg consum , atât de dorite și de căutate în vremea dictaturii ceaușiste,  lucrurile n-au mai stat la fel de original: în vreme ce multe magazine au fost împânzite de  tot felul de produse multe dintre ele, de import, devenite însă, peste noapte, inaccesibile, raportat la puterea de cumpărare a populației, încet-încet a început să înflorească, din nou, pe plaiurile mioritice comerțul de subterană, cu mărfuri contrafăcute, obținute în condiții dubioase și vândute, initial la vedere, apoi doar prin colțul piețelor insalubre, prin gări, sau pe tarabe bine pitite. E vorba însă de un fenomen care, în jungla legislativă a anilor 90, a luat amploare dar care a călcat pe cărările bine bătătorite ale bișnițarilor anilor 80. O parte din acești veterani ai economiei subterane din comunism au fost cei care ne-au vândut, în anii 90, blugi si pixuri aduse din Turcia, chipsuri de casă prăjițe în cuptoare domestice sau suc la dozator (cine știe cu câte E-uri, dar  răcoritor nu glumă). Visul multora dintre conaționalii noștri de a deveni patroni, liber…