Nunta la malul marii
Recenzii / 22/02/2012

Știm deja că, atunci când vine vorba de nuntă, cu siguranță ca totul se lasă  cu mult cântec (chiar și când nunta e mută, ca în filmul lui Horațiu Mălăele, petrecăreții tot se dezlănțuie în cele din urmă). Distracția și sărbătoarea par să fie în toi, din Europa și până în Africa, atunci când însurățeii își pun pirostriile. Cu o singură condiție, desigur: mirii să fie prezenți. Când mireasa sau mirele dispar, melodiile de petrecere amuțesc, doar pentru a face locul unui altfel de muzică: cea a comediei de familie care pregătește dansul alergăturii și al agitației pline de umor. În Maroc, în Iwojen, la malul mării, Mosa și Rebeca sunt pe cale să se căsătorească. Rudele vin din toate colțurile, fie că vorbim de satele apropiate, fie că vorbim de Olanda, de acolo de unde se întoarce familia Minar, din partea mirelui. Totul pare să fie pregătit și masa e întinsă și oamenii sunt entuziasmați, atâta tot că mirele… dispare. Unde, cum, de ce? Nu sunt mulți care să știe răspunsul la această întrebare și, în niciun caz ei nu se află la nuntă. Capul familiei Minar încredințează, fără drept de apel, sarcina detectivistă fiului său, Lamarat care își…

Cine mi-a luat cascavalul?
Recenzii / 29/01/2012

Dacă sunt autori care se preocupă și se pricep să compună titluri de carte care  să atragă din plin publicul cititor, atunci cu siguranță aceia sunt autorii cărților de dezvoltare personală. Evident remarcând pe copertă cuvinte cheie de tipul: învingător, reușită, fericire, succes, potențialii cititori nu au cum să nu devină cel puțin curioși, mai ales când dau cu ochii și peste elementele de vocabular din titlu care par să apropie aceste etichete-destinații ale prosperității de oricine: „cum să atingi”, „învață secretele…”, „pașii spre…” Cititorii cărților de dezvoltare personală pot să anticipeze, încă din titlul beneficiile volumului pe care sunt pe cale să-l parcurgă și adesea titlul este probabil unul din cei mai fermi întăritori ai deciziei de cumpărare. Nu același lucru l-aș fi putut spune despre  cartea lui Spencer Johnson care se intitulează Cine mi-a luat cașcavalul? În original (Who moved my cheese?), expresia probabil că este mai neutră din punct de vedere al semnificației însă în românește, un asemenea titlu pare să aibă o trimitere pecuniară imediată. Dând adesea peste acest volum, în timp ce mergeam la librărie, recunosc că nu am avut curiozitatea să îl răsfoiesc deși confruntarea cu el mi se părea hilară: iată un volum…

Povesti din Cartierul Primaverii
Recenzii / 31/10/2011

După 1989, mânaţi de spiritul vindicativ îndreptat asupra celor 50 de ani de suferinţe şi teroare, românii s-au răzbunat cât au putut pe simbolurile comuniste care au străjuit ţara şi instituţiile publice vreme de 50 de ani. Dacă e să ne oprim numai asupra Bucureştiului, ne putem aminti cum, în primii ani de după Revoluţie, autorităţile au căutat să dărâme soclul memoriei pe care comuniştii au căutat să-şi sublinieze mereu legitimitatea şi importanţa: portretele cu Tovarăşul Prim Secretar au fost arse în public (începând încă din decembrie 1989), alături de toate lozincile mobilizatoare, Monumentul Eroilor Comunişti din Parcul Carol a fost desfiinţat (iar trupurile (pseudo)eroilor naţionali îngropate aici au fost reînhumate care încotro), denumirile multor străzi au fost schimbate, statuia lui Lenin din faţa Casei Scînteii (actuala Poligrafie) a fost doborâtă spectaculos cu macaraua etc. În mod ironic însă, unul din cele mai pregnante şi mai durabile simboluri ale Epocii de Aur  a rămas însă în picioare şi a ajuns să întrupeze, la polul ideologic opus, chiar ideea prosperităţii capitaliste desăvârşite. Este vorba desigur de Cartierul Primăverii din Bucureşi, vechiul adăpost al liderilor politici comunişti, o adevărată citadelă bine păzită înainte de 1989, cu o viaţă şi o activitate ţinute…

Deadline
Recenzii / 14/11/2010

Ne ducem viaţa într-o ţară care “ne ocupă tot timpul”, “în care avem de toate,  şi mai bune şi mai rele”, “în care totul e posibil” (americanii să stea liniştiţi în banca lor) şi “din care nimeni nu scapă dumirit până la capăt”, dacă e să ne folosim doar de câteva din expresiile destul de populare pentru a aproxima atmosfera de pe la noi. Presa ne amuză sau ne cutremură în fiecare zi cu poveşti autohtone adevărate, în care contrastele se derulează (de câţi ani oare?) drept coordonate şi mărci definitorii ale tranziţiei pe care nu o mai încheiem: capsule semeţe de oţel, simboluri ale prosperităţii contemporane ne îmbracă peste noapte bulevardele, în vreme ce o parte din şcoli sau instituţii culturale stau gata să se prăbuşească, milionari în euro apar de unde nu te aştepţi, în vreme ce profesorii şi medicii nu reuşesc să-şi cumpere o maşină, unii mor de sărăcie şi de bolile aferente, în vreme ce alţii mor de epuizare la locul de muncă. România se dovedeşte un mediu nutritiv pentru cele mai bizare paradoxuri, pe care, din păcate, cel mai adesea doar presa le reflectă într-o manieră senzaţionalistă. Aşa cum remarca şi Marius Chivu în Dilema…