Povesti din Cartierul Primaverii
Recenzii / 31/10/2011

După 1989, mânaţi de spiritul vindicativ îndreptat asupra celor 50 de ani de suferinţe şi teroare, românii s-au răzbunat cât au putut pe simbolurile comuniste care au străjuit ţara şi instituţiile publice vreme de 50 de ani. Dacă e să ne oprim numai asupra Bucureştiului, ne putem aminti cum, în primii ani de după Revoluţie, autorităţile au căutat să dărâme soclul memoriei pe care comuniştii au căutat să-şi sublinieze mereu legitimitatea şi importanţa: portretele cu Tovarăşul Prim Secretar au fost arse în public (începând încă din decembrie 1989), alături de toate lozincile mobilizatoare, Monumentul Eroilor Comunişti din Parcul Carol a fost desfiinţat (iar trupurile (pseudo)eroilor naţionali îngropate aici au fost reînhumate care încotro), denumirile multor străzi au fost schimbate, statuia lui Lenin din faţa Casei Scînteii (actuala Poligrafie) a fost doborâtă spectaculos cu macaraua etc. În mod ironic însă, unul din cele mai pregnante şi mai durabile simboluri ale Epocii de Aur  a rămas însă în picioare şi a ajuns să întrupeze, la polul ideologic opus, chiar ideea prosperităţii capitaliste desăvârşite. Este vorba desigur de Cartierul Primăverii din Bucureşi, vechiul adăpost al liderilor politici comunişti, o adevărată citadelă bine păzită înainte de 1989, cu o viaţă şi o activitate ţinute…

Deadline
Recenzii / 14/11/2010

Ne ducem viaţa într-o ţară care “ne ocupă tot timpul”, “în care avem de toate,  şi mai bune şi mai rele”, “în care totul e posibil” (americanii să stea liniştiţi în banca lor) şi “din care nimeni nu scapă dumirit până la capăt”, dacă e să ne folosim doar de câteva din expresiile destul de populare pentru a aproxima atmosfera de pe la noi. Presa ne amuză sau ne cutremură în fiecare zi cu poveşti autohtone adevărate, în care contrastele se derulează (de câţi ani oare?) drept coordonate şi mărci definitorii ale tranziţiei pe care nu o mai încheiem: capsule semeţe de oţel, simboluri ale prosperităţii contemporane ne îmbracă peste noapte bulevardele, în vreme ce o parte din şcoli sau instituţii culturale stau gata să se prăbuşească, milionari în euro apar de unde nu te aştepţi, în vreme ce profesorii şi medicii nu reuşesc să-şi cumpere o maşină, unii mor de sărăcie şi de bolile aferente, în vreme ce alţii mor de epuizare la locul de muncă. România se dovedeşte un mediu nutritiv pentru cele mai bizare paradoxuri, pe care, din păcate, cel mai adesea doar presa le reflectă într-o manieră senzaţionalistă. Aşa cum remarca şi Marius Chivu în Dilema…

Dawkins: o amăgire?
Recenzii / 05/08/2010

DOAR O REPLICĂ Cu siguranţă este o dovadă de onestitate editorială şi intelectuală, atunci când te angajezi să pregăteşti o colecţie intitulată Ştiinţă şi Religie  să oferi glas, prin publicare, tuturor tipurilor de demersuri care caută să depăşească conflictul dintre ştiinţă şi religie: atât acelor demersuri sintetice, unificatoare, transdisciplinare, conciliante în esenţă, cât şi acelora care caută să dizolve disputa prin anunţarea unui singur câştigător. După ce, acum ceva timp, Editura Curtea Veche oferea publicului una din cele mai sonore şi mai controversate cărţi din ultimii ani, care a încins spiritele în Occident, anume „The God Delusion” (tradusă cu titlul: „Himera credinţei în Dumnezeu”), scrisă de Richard Dawkins, era normal şi fertil pentru păstrarea echilibrului perspectival asupra problemei  ca aceeaşi editură să publice cel puţin o replică la acest act de condamnare nu doar al creştinismului, ci al fenomenului religios în general. După substanţialul volum al lui Dawkins, Curtea Veche lansează pe piaţă, în aceeaşi colecţie Ştiinţă şi Religie, cartea scrisă de Alister McGrath şi Joanna Collicutt McGrath (ambii profesori reputaţi la Oxford) intitulată: „The Dawkins Delusion?” (Dawkins: o amăgire? Fundamentalismul ateu şi negarea divinului). Primul lucru care te stârneşte, mai ales după ce îţi dai seama din titlu că ar…

Calea lui Mandela
Recenzii / 05/07/2010

O ALTFEL DE CARTE AUTOMOTIVATIONALA Probabil că nici o carte care vine să-ţi sprijine demersurile de dezvoltare personală nu poate fi suficient de convingătoare fără să apeleze la exemple. Teoria fără practică nu e credibilă, testul experienţei este relevant şi decisiv pentru orice inteligenţă pragmatică, atâta vreme cât, nu-i aşa, atunci când citim literatură de acest gen suntem interesaţi în cel mai înalt grad de rezultate. Când primim o mulţime de sfaturi despre care nu ştim sigur că au fost reţete de succes pentru alţii, vom mai putea spune că ne-am ales cu ceva, vom avea încredere în principiile enunţate acolo? Destul de puţin probabil, de aceea majoritatea cărţilor de dezvoltare personală sunt garnisite cu citate şi poveşti de viaţă, cel mai adesea ale autorilor. De fapt, însuşi cârligul care te  poate tenta într-o primă fază să citeşti o carte automotivaţională este notorietatea şi credibilitatea autorului. Este un om cunoscut, de succes, este un om bogat, realizat, fericit (măcar după propriile declaraţii)? Dacă da, atunci poate că am ceva de învăţat de la el, în măsura în care şi eu vreau să ating culmile pe care el le-a atins. Mulţi dintre profesorii de realizare de sine care şi-au dedicat vieţile…