Bob Dylan, Premiul Nobel pentru Literatura 2016!
Taifasuri / 13/10/2016

Înainte de fi muzician, Bob Dylan a fost poet. De altfel, pseudonimul Bob Dylan – numele real al artistului este Robert Allen Zimmerman – s-a născut din admirația americanului pentru poetul galez Dylan Thomas. Poate că faptul că Bob Dylan este câștigătorul premiului Nobel pentru literatura al anului 2016 a luat prin surprindere multa lume. Însă cei ce iubesc poezia și cei ce văd dincolo de cântecele sale nu pot fi decât foarte mulțumiți de decizia Academiei Suedeze. De fapt, puțină lume știe că Bob Dylan s-a aflat pe lista scurtă a nominalizaților in ultimii 5-6 ani. Fără a fi deloc tendențios, o mare parte din publicul său recunoaște că ascultă Bob Dylan nu pentru muzică ci pentru versuri. „Să fie clar pentru toată lumea: Bob Dylan nu are voce.”. Știți cine a spus asta? Ei bine, chiar Bob Dylan. El a recunoscut într-un interviu (pe vremea când dădea interviuri pentru că de prin anii ‘ 80 încoace nu a mai acordat niciunul) că s-a apucat de muzică pentru ca versurile sale să ajungă la un public mai numeros decât publicul țintă al poeziei. Așa este, Bob Dylan nu are voce ci doar un timbru vocal inedit care-l face recognoscibil…

Halucinatii
Recenzii / 10/10/2016

În anii 60, așa cum a sugerat un experiment efectuat de psihologul Davin Rosenhan, ale cărui rezultate au fost publicate apoi într-un articol ce avea să stârnească multe controverse, era suficient să susții că auzi voci, pentru a ajunge internat într-un spital de psihiatrie, cu un diagnostic stigamtizant de schizofrenie. Experimentul este ilustrativ pentru importanța și gravitatea cu care societatea vestică (la vremea respectivă, dar și astăzi, într-o formă mult mai prudentă și revizuită pe temeiuri mai riguroase) abordează problema halucinațiilor. Și în manualele de psihiatrie contemporane, halucinațiile (definite, la modul general drept o percepție fără obiect) sunt identificate drept simptome psihotice majore, adică simptome care afectează profund aderența individului la realitate și, implicit capacitatea sa de funcționare, fiind indicii pentru urgențele psihiatrice, necesitând supraveghere și tratament. Pe de altă parte, așa cum sugerează însă neurologul Oliver Sacks, într-un nou volum provocator, publicat la Editura Humanitas, halucinațiile au însoțit umanitatea de mii de ani, iar în unele culturi sunt privite și astăzi drept stări privilegiate, de grație pe care le poate atinge un individ. Dincolo de caracterul lor stigmatizant, prin asocierea cu tulburările psihiatrice severe (tranzitorii sau cronice), halucinațiile sunt parte dintr-o serie de experiențe (patologice sau nu) care nu…

Incognito. Vietile secrete ale creierului
Recenzii / 05/09/2016

Cu siguranță că dacă ar fi să ne gândim la una dintre cele mai savuroase ironii din univers am găsi loc în top 10 și pentru condiția umană – oamenii sunt singura specie capabilă să articuleze o cunoaștere amănunțită, discursivă, logică în ceea ce privește mediul înconjurător, dar e și specia aflată în mare dificultate în a-și înțelege tocmai organul care face această cunoaștere posibilă. Creierul nostru, depozitarul vieții, sistemul de control, de comandă, definitoriu pentru personalitatea, pentru trăsăturile noastre care ne configurează identitatea duce, de atâtea mii de ani o viață secretă care îi rămâne chiar lui inaccesibilă (sau, mai precis spus, care rămâne inaccesibilă dimensiunii noastre conștiente). Așa cum pun în vedere volumele dedicate neuroștiinței, ironia merge atât de departe încât tocmai o parte a creierului are impresia adesea că deține controlul, că este artizanul suprem în ordine ierarhică asupra tuturor celorlalte sisteme și subsisteme care îl compun – cumva dimensiunea rațională, conștientă construiește adesea o poveste pentru ea însăși, ca un fel de dictator care întreține un cult al personalității, ca un împărat convins că are cele mai frumoase haine și legitimitate absolută. Și totuși, David Eagleman, specialist în neuroștiințe vine, în acest volum inedit tradus de…

Casa Verde
Recenzii / 28/06/2016

De Mario Vargas Llosa am avut ocazia să mă apropii, pentru prima oară, după ce am acceptat provocarea lansată de colegul meu, Horia Nilescu, în urmă cu trei ani, acceptând pariul de a încerca un autor de care m-am temut atâta timp (la fel cum m-am temut și de alți autori sudamericani). Lecturând romanul său de debut, Orașul și câinii, apărut la Editura Humanitas, am rămas cu amintiri plăcute, simțindu-mă purtat într-o poveste inițiatică a unor adolescenți din Lima postbelică, o poveste care pune în discuție identitatea masculină și onoarea militară, într-o compoziție nelipsită totuși de acrobații perspectivale. După trei ani de la acea primă descoperire a lui Llosa, am avut prilejul să revizitez opera autorului peruan, prin propunerea lansată la Clubul de Lectură de la Librăria Șt.O.Iosif Brașov. Doar că de data aceasta , am avut parte de o altă experiență, amețitoare, anevoioasă, pentru care nu m-am simțit neapărat pregătit (și probabil că abia această experiență mi-a actualizat temerile inițiale pe care le aveam în raport cu proza originală, dar sofisticată a prozatorilor sudamericani în general). CASA VERDE, roman recompensat cu Premiul Critcii Spaniole și Premiul național pentru roman în Peru, în 1967 spune o poveste proiectată în fascinantul…