În căutarea lui Spinoza – Cum explică ştiinţa sentimentele?
Recenzii / 10/06/2010

INGENIOZITATEA NATURII Dacă artiştii apelează mereu la muze, în căutarea inspiraţiei pentru propriile creaţii, se pare că nici oamenii de ştiinţă nu se feresc să se lase influenţaţi de asemenea stimulente. Doar că pentru un om de ştiinţă nu contează ca muza să fie de sex feminin, misterioasă şi incredibil de frumoasă, el se mulţumeşte şi cu un olandez obişnuit, cu perucă de secol XVII, atâta timp cât dă dovadă de eleganţă în gândire şi de intuiţii remarcabile pentru epoca sa şi mai ales pentru contemporani. Era oarecum de aşteptat ca, după ce l-a surprins pe Descartes greşind, atunci când a postulat paradigma dualistă a gândirii occidentale, prin separarea minţii de corp, Antonio Damasio, cunoscut neurolog şi profesor, să îl descopere repede pe unul din cei mai importanţi adversari teoretici ai filosofului francez şi anume pe Baruch Spinoza. Antonio Damasio se preocupă de neurobiologia sentimentelor. E clar că dimensiunea emoţională a devenit o chestiune tot mai de interes în ultimii 20 de ani, odată cu formularea primelor teorii legate de inteligenţa emoţională şi odată cu sublinierea contribuţiei importante pe care emoţiile o au în eforturile de afirmare socială ale oamenilor. Subiectul pe care Damasio îl abordează poate fi inclus în…

Habarnam e din nou printre noi!
Evenimente / 10/05/2010

Mai ţineţi minte cartea? Coperţi albastre, cartonate… în mijloc un băieţel îmbrăcat strident (cămaşă portocalie şi pantaloni galbeni??), pescuind pe o bărcuţă improvizată dintr-un trunchi scobit şi o frunză de fag… “Aventurile lui Habarnam şi ale prietenilor săi”, de Nikolai Nosov. Nu eram nici noi prea mari când am citit-o dar tot trebuia să ne coborâm la firul ierbii, ca să ne pregătim de călătoria nemaipomenită în universul miniatural care începea pe malul Pârâului Castraveţilor. Căci prichindeii din Oraşul Florilor, pe cât de mici la stat, pe atât de pricepuţi erau în toate… şi fiecare ştia să facă atât de bine ceva (fie că era vorba de reparat maşini, de cântat la balalaică sau chiar de… înfulecat) încât numele lor nu putea decât să fie o expresie a pasiunilor şi preocupărilor care îi caracterizau. Şi printre aceşti simpatici Acuarelă, Şurubel (şi nedespărţitul tovarăş Piuliţă), Guslă, Pilulă, inegalabilul Ştietot şi toţi ceilalţi vă mai amintiţi că făceam cunoştinţă şi cu un băieţel care contrasta cu acest peisajul atât de bine aşezat, în care fiecare îşi găsea locul. E vorba de băieţelul care nu prea ştia să facă nimic dar care se ţinea tare mândru atât la port, cât şi la vorbă….

Moartea lui Ivan Ilici
Recenzii / 08/04/2010

O LECŢIE DE MOARTE În comunităţile rurale, cimitirul era adesea amenajat lângă biserică iar biserica era construită în mijlocul satului. Asta însemna că ţăranii treceau pe lângă cimitir cel puţin o dată pe săptămână (măcar la sfârşitul slujbei de duminică) şi aveau prilejul să-şi amintească de perisabilitatea vieţii pe pământ. Predica preotului plină de îndemnuri creştineşti (trăieşte în cinste şi curăţenie şi mulţumire) era subliniată de privirea asupra cimitirului (căci timpul trece şi uite unde vei ajunge neîmpăcat). În mediul urban lucrurile s-au schimbat, majoritatea cimitirelor s-a mutat la periferia oraşelor la fel cum ideea morţii a migrat la periferia conştiinţei locuitorilor. Acea privire asupra cimitirului care să-ţi amintească de condiţia ta de muritor a fost înlocuită de privirea la televizor, hrănită cu reclame şi divertisment facil care cultivă obsesia faţă de prezent, faţă de traiul bun aici şi acum, faţă de conforturi senzoriale de toate soiurile. Dar chiar dacă atenţia noastră ignoră subiectele neliniştitoare ale îmbătrânirii şi ale morţii, biologia îşi urmează cursul, acelaşi curs pe care l-a urmat încă de la apariţia omului pe pământ, acelaşi curs de care devine conştient şi protagonistul din Moartea lui Ivan Ilici. Ivan şi-a trăit viaţa în acord cu aşteptările familiei şi…

Drumul
Recenzii / 04/03/2010

DRUMUL – Corman McCarthy – Editura Humanitas, 2009 CÂND SE STINGE LUMINA… Probabil cel mai bizar element pe care îl remarci, după ce citeşti primele pagini ale romanului “Drumul” este prezenţa încăpaţânată, aproape sfidătoare a vieţii într-un univers care nu mai e în stare să o găzduiască. Ca să vă faceţi o idee, lumea  imaginată de McCarthy arată cam aşa: pârjolită, practic cauterizată până în temelii,  acoperită de nopţi “ca un glaucom”, “în care te dureau urechile de atâta ascultat”, asfixiată sub nămeţi, cenuşă şi distrugere. În acest peisaj, a rămâne în viaţă reprezintă, probabil, culmea ghinionului. Asemenea ghinionişti sunt însa protagoniştii cărţii lui McCarthy: tatăl şi fiul supravieţuitori,  rătăcind în pustietatea postapocaliptică. Ceva rau şi cataclismic s-a întamplat în lume, nu ştim ce anume, că a fost un atac nuclear sau un fenomen natural dereglat de activitatea umană, nu e foarte important. Aspectul definitoriu însa, pentru atmosfera de după dezastru, rămâne neputinţa oamenilor de a-şi mai reveni. “Drumul” nu e o punere în scenă optimistă a mitului eternei reîntoarceri, în care oamenii reclădesc, după  anihilarea purificatoare, o societate nouă şi sănătoasă. Postapocalipsa lui McCarthy e mult mai întunecata: e scenariul în care catastrofa pare să fi venit de hac…