Articole cu eticheta ‘litera’

Cine are familie mare probabil că e obișnuit cu experiența reuniunilor de proporții, la care se adună rude din toate orașele, mai apropiate sau mai îndepărtate, zeci de unchi, veri, mătuși, cumnați cu tot cu nevestele și copiii lor. La marile sărbători, asemenea reuniuni transformă bucătăriile în adevărate centre industriale de preparare a hranei, sufrageriile încep să capete dimensiunile unui holișor, iar zgomotul  discuțiilor dă dureri probabil până și pereților din apartament. Să nu mai punem la socoteală că totul devine și mai pitoresc, atunci când invitații dau curs slăbiciunilor, sub veghea indulgentă a vinului de la masă: cineva vorbește prea mult, cineva e cam mofturos, altcineva e prea taciturn, cineva e prea bârfitor… și desigur, întotdeauna e cineva care degustă cu (prea) mult entuziasm băuturile oferite de gazde și dă bătăi de cap la toată lumea. Iar dacă asemenea reuniuni par să capete oricum proporții halucinante (vorba cântecului lui Vali Sterian: rudele mele îmi dau fiori, doar când le văd la nunți și la înmormântări) când adună oamenii din aceeași cultură, vă dați seama cât de exponențial se complică totul, când vorbim de familiile epocii globalizate, adevărate mozaicuri etnice și culturale, rezultatele dizolvării granițelor fizice și metaforice.

Un asemenea exercițiu de imaginație pare să propună, cel puțin în debutul său, romanul lui Christos Tsiolkas: undeva în Australia contemporană, o familie de o varietate amețitoare se pregătește să se întâlnească la (încă) o petrecere (ne)obișnuită acasă la Hector și Aisha. Diversitatea e la ea acasă: pe câțiva metri pătrați, legăturile de sânge sau prin alianță, adună laolaltă  greci, arabi, indieni, australieni, evrei, ortodocși și musulmani, funcționari, intelectuali, actori, copii, bătrâni, într-un climat al firescului fără precedent. Politețea, familiaritatea sunt la ordinea zilei  (în fond, vremurile actuale s-au eliberat de tabuul căsătoriilor interetnice sau între clase sociale diferite) și, cu toate acestea, marea familie australiană cu rădăcini grecești pare să șadă pe un butoi cu explozibil. Scânteia care va declanșa  explozia lentă, pe parcursul celor 500 de pagini este un gest, pe cât de banal, pe atât de încărcat de semnificații: o palmă aplicată unui băiețel care nu îți aparține. Răsfățatului Hugo, fiul de 4 ani al lui Rosie și al lui Gary, îi este greu să se controleze, devine violent până într-acolo încât Harry, vărul matur și coleric al lui Hector îi aplică o scurtă și concludentă corecție corporală care, ca un efect al fluturelui, va declanșa o reacție în lanț în toată familia. Revoltați, Gary și Rosie au de gând să-l dea în judecată pe agresor și, prin decizia lor ajung să dea naștere unui fenomen de polarizare intrafamilial. Căci atitudinea față de gestul lui Harry pare să se dovedească o expresie a atitudinii față de raporturile între rude, față de raporturile cu autoritatea, față de mijloacele de soluționare a problemelor în cadrul domestic. A fost sau nu a fost îndreptățit Harry în gestul său? Este o palmă peste obraz o intervenție educativă necesară în anumite situații sau e doar expresia unei porniri violente, barbare, infantile?

Aproape fiecare din cele 8 personaje din perspectiva cărora se relatează întâmplările vor adopta  răspunsuri la aceste întrebări, fapt care va reconfigura, într-o anumită măsură, relațiile din cadrul marii familii. Căci partizanatul la care invită, prin încărcătura semnificațională contradictorie,  poziția  lui Harry, respectiv poziția lui Gary și Rose se va monta peste o serie de conflicte și situații delicate preexistente. În fond, Christos Tsiolkas  folosește  incidentul de la petrecere pentru a explora complicata existență contemporană într-o familie numeroasă. Membrii ei par să trăiască o deschidere continuă și periculoasă spre nefericire atâta timp cât sunt nevoiți să împace compromisurile pe care trebuie să le facă permanent, pentru a atinge starea de suportabilite în relațiile cu ceilalți (atât de diferiți și de încăpățânați în perspectivele lor) cu tentația unui alt început, al unui alt destin care se prezintă în posibilitatea lui, la tot pasul. Romanul lui Tsiolkas urmărește dificultățile unor categorii consacrate  ale epocii noastre: de la femeia single care trăiește dilema carieră-maternitate-liberate, la  cuplul contemporan (măcinat de insatisfacție cronică, pe care nici măcar sinceritatea nu îl mai poate salva) și până la adolescenții supuși unor presiuni fără precedent.

Prea puține din personajele lui Tsiolkas sunt simpatice. În fond, ele trăiesc într-o lume în care așa cum sugerează unul din protagoniști toți sunt curve (farmaciștii prescriu medicamente de care nu avem nevoie, scenariștii exportă cultură populară răsuflată etc), într-o lume care pare mai nesățioasă ca niciodată de experiențe extreme, o lume extrem de crudă, adusă la exasperare de political corecteness-ul impus drept normă de conduită care ascunde în profunzime o intoleranță și o limită a suportabilității. Infidelitatea, violența, apetitul sexual extrem, consumul de droguri sunt toate integrate drept elemente firești (pe alocuri, parcă prea firești totuși- iată singurul lucru pe care am să îl rerpoșez romanului lui Tsiolkas, că distribuie cu prea mare generozitate viciile tuturor personajelor sale) în viața unor protagoniști a căror provocare supremă până la finalul romanului pare să fie aceea de a-și păstra integre experiențele și realizările ultimilor ani. Ce este cel mai ironic în întreaga construcție a scriitorului grec este faptul că tocmai categoriile defavorizate,  cei năpăstuiți,  compătimiții  ultimelor decenii (copiii din familii dezbinate, homosexualii), adică tocmai cei care au de luptat cu și mai multe dificultăți și prejudecăți pentru a se împlini, par să-și gestioneze situația cel mai bine și mai echilibrat. Romanul lui Tsiolkas se dovedește, dincolo de întrebările amare pe care le ridică în ceea ce privește șansele modelului familial clasic într-o epocă haotică, o autentică expresie a revanșei minorităților.

PALMA - Christos Tsiolkas- Editura Litera, 2012

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

Aflându-mă în librărie, în căutare de noutăți am dat peste romanul lui Abraham Verghese. Pe coperta a patra a acestui volum impresionant, de de peste 700 de pagini  am tras cu ochiul la prezentare: gemeni uniți la naștere, relații secrete, mamă călugăriță indiană, tatăl chirurg englez, tulburări politice în Etiopia, călătorie în Ameirca, eliberarea Eritreei. E drept că eram într-o dispoziție pentru o poveste cât mai lungă și mai încâlcită, însă abundența de elemente variate și spectaculoase îmi păreau să alcătuiască un buchet mult prea eterogen, greu de cuprins cu fire narative, chiar și de cel mai imaginativ autor. Am acceptat însă provocarea lecturii (și nu mi-a părut rău!), și asta nu doar datorită contextului multicultural în care părea să se scalde romanul (și care este atât de la modă, în fond), ci mai ales datorită faptului că cea mai mare parte a acțiunii părea să se petreacă în Africa (și sincer, chiar nu prea citisem romane proiectate pe continentul negru, din perspectiva celor născuți acolo).

Romanul lui Verghese este construit în tradiția romanelor inițiatice, a bildungsromanelor, în care se urmărește evoluția unui personaj din copilărie și până la vârsta maturizării. Protagonistul și, în același timp povestitorul, este Marion Stone, un chirurg născut în Etiopia ale cărui amintiri acoperă aproape jumătate de secol de viață pe care personajul principal nu le deapănă întâmplător, după cum se va vedea. Încă de la naștere, Marion și fratele său geamăn Shiva sunt întâmpinați de caracterul fragil, supus hazardului al existenței umane: venirea lor pe lume este rodul unei aventuri misterioase dintre chirurgul Thomas Stone și călugărița-asistentă medicală Mary Joseph Praise, de la spitalul Missing din Addis Abeba, capitala Etiopiei. Oameni tăcuți, oameni retrași, cu un trecut familial cât se poate de diferit,  asumându-și fiecare un exil autoimpus într-un colț îndepărtat al lumii, Stone și Praise fac o echipă excelentă pe plan profesional, în sălile de operație ale spitalului. Sarcina lui Mary îi surprinde pe toți, poate cel mai mult pe Stone care nu o poate însă salva pe femeie de la complicațiile asociate nașterii, desi  incercarile sale in acest sens aproape ca ucid copiii in utero .

Sub manevrele atente ale obstetricienei  Hema, gemenii Marion și Shiva sunt salvați, însă Stone dispare din Etiopia fără urmă. Povestea relației dintre Thomas și Mary, poveste cu care debutează romanul nu va apărea într-o lumină mai lămuritoare până la final. Tratați la început ca o entitate unitară (poate și datorită faptului că s-au născut uniți printr-un vas de sânge), Marion și Shiva vor fi crescuți de colegii  lui Stone de la Spitalul Missing, originari din India, obstetriciana Hema și internistul Ghosh, în Etiopia suportabilă a anilor 60 (condusă de împăratul Halie Selassie), măcinată mai târziu de războaie civile și de o dictatură sangeroasa. Shiva și Marion își câștigă în timp identități distincte, deși păstrează o vreme o legătură cu totul specială unul față de celălalt: în vreme ce Shiva se va dovedi un fel de geniu seducător și talentat care reuseste fara efort in tot ce face, Marion va trebui să muncească din greu pentru a-și câștiga statutul profesional și social. Psihologia personajelor va fi marcată de contactul cu tragediile etiopiene la care băieții sunt martori zi de zi în spitalul din Addis Abeba dar și de legătura tensionată cu Genet, fiica doicii gemenilor, cea care se va dovedi sursa unei rupturi aproape ireparabile între cei doi. Ambii vor alege cariera de medic iar Marion  sub presiunea regimului tiranic care va pune stăpânire pe Etiopia, va pleca în cele din urmă în SUA pentru a-și termina stagiatura dar și pentru a răsfoi și a scrie noi pagini în istoria familiei sale (biologice sau nu).

Romanul lui Verghese se citește pe nerăsuflate și este o experiență rară în zilele noastre: un roman care, deși acopera mai bine de 40 de ani din viata personajelor, și are o întindere impresionantă, nu cade în capcana hipnotizării cititorului cu acțiune, suspans și răsturnări de situație prea dese. Dimpotrivă, Verghese dozează atent momentele de tensiune (multe din secvențele din sălile de operație amintesc de serialele ER, Chicago Hope sau Dr House), cu cele de analiză psihologică și socială. Pe de o parte o saga de familie (personajele așa zis secundare, ca Thomas, Ghosh sau Hema evoluează la rândul lor și își desfășoară propria poveste), pe de altă parte un bildungsroman, lucrarea lui Verghese oferă și o panoramă de epocă interesantă, mai ales pentru cititorii obișnuiți care asociază Africa cel mai adesea cu imaginea înfometaților întinși în nori groși de praf. Etiopia este o lume a contradicțiilor în care analfabetismul e mare, in care călugărițele asistente medicale se roagă mai degrabă pentru bani necesari spitalelor decât pentru ieratre, în care supersitițiile sunt foarte răspândite (bolnavii se îmbracă în șaluri albe și își îndeasă eucalipt în nas) și în care chiar și arhiepiscopii au abordări originale (transmiterea binecuvântării verbale în saci) când vine vorba de hirotonisirea preoților. Cu toate acestea, Addis Abeba este o capitală cu bulevarde strălucitoare, cu tramvaie și aeroporturi, în care se împletesc interesant farmecul urban italian și britanic deopotrivă (moștenire a ocupațiilor străine) iar Etiopia pare să fie tocmai de aceea un creuzet al multiculturalismului în care se conservă totuși tradiții adânc înrădăcinate și mirosuri aparte: “aroma eucaliptului ațâțând un foc în vatră, mirosul de iarbă udă, de tutun, de mlaștină și parfumul sutelor de trandafiri”. Prin contrast, America îi va părea lui Marion de o aroganță nemaiîntâlnită,o aroganta a dimensiunilor  vizibilă peste tot, atât în arhitectura vitezometrelor de la mașini și în arcuirea podurilor suspendate cât mai ales în atitudinea oamenilor: dacă pentru etiopieni moartea pare ceva firesc iar vindecarea un miracol, așa cum va remarca Marion, americanii sunt mereu surprinși (neplăcut!) atunci când află că urmează să moară din pricina unei boli.

Romanul este complex și profund, nu lipsesc legăturile metaforice subtile sau explicite între practica medicală (mai ales cea chirurgicală) și semnificațiile existenței. Este un roman a cărui vitalitate și autenticitate sunt completate de nota personală pe care o da autorul (Verghese s-a născut și a trăit în Etiopia postbelică). Este un roman care, dincolo de faptul că este o panoramă a unei tari atat de putin familiara europeanului de rand, vorbește despre lucruri cu putere de generalizare: de la felul în care geografia îți poate modela destinul și până la caracterul contingent și fragil al existenței umane, de la experiența înstrăinării, a separării, a emigrării și până la recunoștința față de oamenii apropiați nu atât prin legături de sânge, cât prin cele emoționale și de prietenie, de la caracterul irecuperabil al pierderilor pe care le experimentăm, la rolul memoriei și al alegerilor în viața fiecăruia. Nici numele personajelor și nici titlul nu sunt lipsite de semnificatie desigur: când depun jurământul hipocratic, medicii (cei care in vremea lui Hipocrate și chiar și în perioada medievală reprezentau o profesie separată de cea a chirurgilor) promit că nu vor tăia piatra (din căile urinare sau biliare ale bolnavului) chiar și când aceasta provoacă suferință, ci vor lăsa această practică pe mâna specialiștilor (adică a chirurgilor). În romanul lui Verghese, chirurgii sunt nevoiți să taie, să opereze nu doar aglomerările de cristale inerte din trupurile pacienților, ci și poverile grele pe care le poartă în suflet. Cât despre închisul inciziilor după asemenea operații… în piatră vie, daca oțelul și firul eșuează,  povestea si confesiunea reușesc sa inchida acest tip particular de rani.

 SA TAI IN PIATRA VIE - Abraham Verghese – Editura Litera, 2011

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

Acum câțiva ani m-am gândit să țin un soi de minijurnal mai ciudat – dat fiind că mulți oameni în jurul meu vorbeau despre vârsta postadolescenței ca despre o prelungire mai consistentă și mai serioasă a căutării unei identități și a unui drum în viață și dat fiind faptul că se tot vorbea de schimbările spectaculoase care se petrec la vârsta asta, atât în ceea ce privește alegerile de carieră, prieteni dar și în ceea ce privește opțiunile legate de lectură, film etc. M-am gândit că, dacă tot voi trece prin asemenea agitații, predestinat de prorpia-mi natură, să caut să decelez punctual, retrospectiv momentele în care s-ar fi produs asemenea revoluții și asta măcar pentru a  încerca să-mi satisfac nevoile de coerență interioară. Dar nu am ales să țin un jurnal zilnic,  ci mai degrabă să consemnez stările și întâmplările petrecute în câteva zile din an, mereu aceleași, la intervale bine determinate de timp. Partea ciudată a fost că, pe măsură ce căpătam un soi de manie a măsurătorii, a cifrelor exacte și a evaluărilor, am ajuns să mă suspectez de o lipsă de luciditate grosieră: momentele de bilanț păreau să confirme de fiecare dată că nimic nu se schimbase în esență: îmi păstram aceleași tendințe, incertitudini și opțiuni, eventual mai câștigasem niște întrebări, dar nici urmă de revoluții copleșitoare. Pe de o parte, poate că aparenta lipsei de evoluții prin contradicție se datora faptului că sunt un tip mai temperat și mai precaut, că nu mă grăbesc să dau verdicte definitive și nici să mă extaziez în favoarea vreunei cauze anume. Pe de altă parte nu mi se părea exclus ca urmându-mi demersul evaluativ periodic mai departe să risc să mă predau, mai mult sau mai puțin conștient, unui soi de fatalism periculos care să mă facă, în timp, să trec cu vederea chiar și adevăratele schimbări care ar fi putut surveni. Am renunțat așadar la acest demers, gândindu-mă că dacă m-aș concentra, măcar o perioadă, mai mult pe trăitul vieții și nu pe evaluatul ei, existența mea va căpăta poate un caracter mai spontan și mai natural, desprins de presiunea evaluărilor și a necesităților de a stabili punți de înțelegere între diferitele segmente biografice.

Citind însă romanul lui David Nicholls, o comedie romantică, cu accente dramatice, m-am gândit că, până la urmă, fie că observatorul este intern sau extern, explicit sau tăcut,  biografia unui personaj (dar și a unei persoane, până la urmă), îmbracă un caracter destul de repetitv (pentru unii poate de-a dreptul înspăimântător de repetitiv) – poate că revoluția mult așteptată și schimbările profunde pe care le trăim, chipurile, în cei 10 ani decisivi de formare – între 20 și 30 de ani, ne aduc uneori mai aproape de vechile obsesii, dorințe și așteptări pe care nu avem poate curajul și nici luciditatea să le luăm în serios la momentul la care au apărut. Romanul lui Nicholls acoperă, în aproape 500 de pagini, biografiile lui Dexter și Emma, întinse pe parcursul a două decenii (între 1988 și 2008). Maniera de prezentare este inedită: cu rigoarea unui contabil, Nicholls alege să nareze doar ceea ce trăiesc personajele într-o singură zi a fiecărui an (o zi a cărei semnificație vă rămâne să o descoperiți), anume 15 iulie. Dincolo de faptul că o asemenea tehnică de construcție întreține la cote înalte interesul cititorului (curiozitatea în privința protagoniștilor se naște de la sine, fiind vorba de intervale destul de mari de timp de desfasurare a actiunii), ea pare să fie și un instrument de precizie clinică pentru aprecierea evoluției protagoniștilor. În 1988, Emma și Dexter sunt doi tineri cât se poate de diferiți: ea e mai retrasă, are complexe de inferioritate, are aplecare spre studiu, activisim social, deși nu e asimilată tipologiei de tocilar, în vreme ce el e genul arătos, petrecăreț, întreținut de părinți, un seducător iremediabil, nerevendicat însă cu totul de stereotipul superficialului monden.

Între cei doi există însă o atracție ciudată, o atracție care nu explodează niciodată în forma unui amor perfect exprimat, deși pare să persiste ani de-a rândul sub forma unei intimități și a unei tensiuni erotice care se reactualizează cu fiecare întâlnire dintre personaje. După seara absolvirii, din 1988, atât Emma cât și Dexter vor apuca drumuri diferite, vor încerca să-și construiască relații și cariere în acord cu felul lor de a fi. Desigur, în 20 de ani vor eșua de nenumărate ori și aproape fiecare an îi va găsi în alte locuri și în preajma altor parteneri de viață. Dar chiar dacă protagoniștii se aruncă în vâltoarea experimentelor existențiale de tot soiul (mai mult sau mai puțin voit) și chiar dacă cititorul va remarca abundența factuală din biografia fiecărui personaj, în esență cei doi protagoniști care se vor întâlni aproape în fiecare an, într-o formă sau alta, în acea dată de 15 iulie, par să rămână aproape neschimbați din punct de vedere caracterial (cu mici excepții, prin părțile mai mult sau mai puțin esențiale). Și atunci totuși, ce anume se schimbă  și de ce au nevoie protagoniștii de aproape 20 de ani pentru a lua o decizie în ceea ce privește felul în care vor relaționa unul cu altul (decizie de care se pare că atârnă o mare parte a împlinirii lor existențiale)? Mă gândesc că, dacă într-adevăr se produce  vreo revoluție în ceea ce privește discursul existențial al fiecăruia, inclusiv al protagoniștilor acestui roman, ea nu ține atât de conținutul său ci mai degrabă de forma sa… e vorba de o schimbare la nivel de punctuație existențială (dacă putem vorbi de așa ceva):  e vorba de o tranziție –  de la vârsta  la care existența este o sumă de propoziții scurte și crispate,  cu  semne de întrebare și exclamare, acaparând mereu alt alineat, spre vârsta la care fraza are o mai bună cursivitate, la care descoperim virgulele și, într-un final chiar și marca încheierii, anume punctul. Până la urmă tocmai această tranziție pe care ambii protagoniști o parcurg (și care se simte în roman) pare să fie elementul care îi va aduce aproape, în cele din urmă… această tranziție, evită sau mai degrabă dozează clișeele și coincidențele necesare dintr-o comedie romatică și este într-adevăr un  accent original,  elegant și autentic înduioșător în rezolvarea unei povești de amor cu năbădăi întinsă pe aproape 20 de ani.

 O ZI – David Nicholls – Editura Litera, 2011

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

Acum aproape un an de zile am citit o carte publicată tot de Editura Litera care se numea Ţinutul Pustiit. Romanul era despre un bătrân arhitect suferind de boala Alzheimer, care încerca să-şi păstreze amintirile vii,  deşi  memoria sa se degrada de la o zi la alta, până într-acolo unde separaţia dintre imaginaţie şi realitate în ceea ce priveşte rememorarea biografiei protagonistului devenea tot mai greu de stabilit. Când am descoperit volumul lui Kathrin Schmidt am avut o senzaţie de deja vu evidentă: N-ai să mori relatează  tot o dramă a unui personaj cu pierdere de memorie. Doar că de data aceasta logica naraţiunii este răsturnată: nu  se mai porneşte de la un protagonist destul de lucid a cărui identitate se spulberă cu fiecare zi care trece, ci se porneşte de la un personaj total amnezic care încearcă să-şi refacă puzzleul biografic.

Helene a suferit un accident cerebral şi se trezeşte, după operaţie, într-un salon de spital, fără să poată recunoaşte mare lucru în jurul ei. Pe cap are o serie de cleme metalice, pe care le resimte ca pe nişte “mine antitanc”, braţele îi sunt brăzdate de perfuzii şi furtunuri iar medicii şi asistentele roiesc în jurul ei la intervale fixe de timp. Deşi pericolul mortal a trecut, orizontul vindecării este destul de îndepărtat, atât pe plan fizic (Helene este parţial paralizată), cât şi pe plan psihic (protagonista suferă de amnezie dar şi de afazie: deşi e capabilă să înţelegă cuvintele, nu poate să vorbească). În salonul de spital în care se află, rutina pare destul de repetitivă şi banală pentru Helene: fizioterapie, logopedie, şedinţe de înot. Efortul de recuperare fizică este dublat însă, pe plan psihologic, de o sarcină şi mai dificilă, căci pentru Helene „gândurile se rostogolesc unele peste altele, fără să mai poată discerne care le este începutul şi care sfârşitul – ele apar brusc şi dispar la fel”. Provocarea supremă pentru Helene este aceea de a-şi “croi un drumeag al gândurilor pe care să poată să îl urmeze“, de a se orienta prin aglomerarea de cearşafuri albe (surprinse sugestiv pe coperta cărţii) care îi fâlfâie prin creier, mişcate de un vânt necunoscut. Concentrându-se zi de zi pe câte un singur eveniment, pe câte un singur personaj care i-a marcat biografia, Helene începe să-şi redescopere trecutul. Vorbim de un trecut care nu se dezvăluie însă  sistematic, în ordinea importanţei faptelor, ci total aleator: într-o zi îşi aminteşte că a făcut cursuri de limbă hindi, alteori îşi aminteşte de viaţa în anii 80, în RDG, de ameninţarea Securităţii, alteori îşi aminteşte de infidelitatea soţului, de naşterea copiilor etc. Amintirile Helenei, spre deosebire de cele ale bătrânului arhitect din Ţinutul Pustiit, au însă un caracter magnetic: una o atrage pe cealaltă din întuneric şi chiar dacă acest proces este lent şi nu întotdeauna concludent, sentimentul solidităţii construcţiei mnemonice este mult mai pregnant. Chiar dacă în sine, biografia protagonistei nu pare să fi fost din cele mai fericite: nu lipsesc derapajele din căsnicie, atât din partea soţului, cât şi din partea soţiei, atmosfera tensionată a unui mariaj epuizat chiar înainte de accident, pentru Helene sentimentul redescoperirii acestor lucruri este mult mai intens şi mai important decât conţinutul dramatic al întâmplărilor. Cea mai durabilă şi mai profundă amintire care o urmăreşte pe Helene este cea a aventurii cvasiamoroase cu Viola (sau Viktor), un transsexual alături de care şi-a petrecut timpul în urmă cu ani buni. Obsesia Helenei faţă de acest personaj pare să fie justificată nu atât de sentimentul de vinovăţie faţă de soţ sau de dorul după compania Violei, cât mai ales de faptul că protagonista pare să înţeleaga la adevărata proporţie experienţele Violei abia după ce, la rândul ei,  Helene a trecut prin ceva similar: la fel ca Viola (sau Viktor) şi Helene ajunge să se simtă prizonieră şi străină de propriul trup, la fel ca Viola, Helene este nevoită să reconcilieze două existenţe scindate, cât se poate de diferite: cea de dinainte şi de după operaţie. Alături de Helene în tot acest lung proces de recuperare se află întreaga familie: toţi cei cinci copii, precum şi soţul Matthis care par să fie uniţi, printr-un angajament impus de necesitate (care nu exclude însă redescopeririea unor vechi pasiuni) în a face mai suportabilă viaţa pentru protagonistă.

Romanul lui Kathrin Schimdt nu este o relatare optimistă şi sentimentală despre recuperea după boală. Deşi, aşa cum observam la început, naraţiunea pare să anunţe un final optimist (al convalescentului care desăvârşeşte călătoria spre vindecare), construcţia romanului subminează această anticipaţie facilă: căci da, Helene se află în purgatoriul postoperator, însă drumurile spre iadul decăderii sau spre paradisul vindecării sunt deschise permanent – ameliorările fizice şi psihice sunt dublate de complicaţii postintervenţionale, recuperarea amintirilor se suspendă uneori brusc. Această nesiguranţă perpetuă care planează deasupra acţiunii din roman, această evoluţie lentă (atât pe plan fizic cât şi psihic)a protagonistei care proiectează adesea o senzaţie de zădărnicie a eforturilor întregesc imaginea unei lupte dramatice şi convingătoare a unui personaj care refuză să-şi asume statutul de “ostatic al prezentului“.

Volumul poate fi cumparat atat de la Libraria St.O.Iosif Brasov, cat si de pe www.libris.ro, cu 20% reducere, pe toata durata lunii septembrie.

 N-AI SA MORI - Kathrin Schmidt – Editura Litera, 2011

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.