Se numea Sarah
Recenzii / 20/01/2011

Despre Holocaust s-a scris din abundenţă, fie sub forma memoriilor, cărţilor de istorie sau literaturii. Un fenomen atât de semnificativ pentru secolul XX ne face atenţi  aproape de fiecare dată când este abordat, prin gravitatea şi monstruzitatea care îi sunt asociate (în fond, este o poveste despre limitele de a înfăptui şi a suferi teroarea, despre limitele umanităţii de fapt). Tocmai pentru că stârneşte reacţii atât de profunde şi de serioase, tema Holocaustului este destul de dificil de abordat când vine vorba de spaţiul ficţional. Şi asta pentru că, prin realitatea cruntă pe care o încapsulează această temă  tinde să acapareaze toată scena (şi să tulbure ireversibil cititorul, hipnotizându-l), să devină un soi de gaură neagră în care sunt absorbite orice alte teme secundare sau semnificaţii artistice pe care caută să le proiecteze autorul. Când scrii o poveste care atinge într-un fel sau altul tragedia evreilor pari să nu ai decât două alegeri: ori te limitezi la câteva rânduri (cel mult câteva referinţe privitoare la biografia vreunui personaj), ori te desfăşori în totalitate în perimetrul ei. Romanul Se numea Sarah, semnat Tatiana de Rosnay caută însă să îmbine una din sutele de mii (sau milioanele) de poveşti ale Holocaustului cu…

Ţinutul pustiit
Recenzii / 12/12/2010

Imaginează-ţi  povestea unui om scrisă într-o carte …cu paginile împrăştiate de vânt în toate cele patru zări. Imaginează-ţi o oglindă miraculoasă în care se văd cele mai profunde intimităţi… spartă şi spulberată în mii de fărâme. Imaginează-ţi un pescar obişnuit să aleagă peştele pe care îl prinde… perpetuu ghinionist. Imaginează-ţi o pădure plină de viaţă şi de culori… deşertificându-se monocrom. Nici un asemenea exerciţiu de imaginaţie nu poate să aproximeze la proporţia sa adevărată ravagiul pe care îl provoacă boala Alzheimer asupra vieţii unui singur om. O maladie descoperită acum mai bine de 100 de ani care acţionează silenţios şi neprevăzut, ca un asasin invizibil, al cărei efect cel mai cunoscut rămâne pierderea progresivă a memoriei (pe lângă tulburări de limbaj, dispoziţii schimbătoare sau stările de confuzie) stârneşte şi astăzi atenţia oamenilor de ştiinţă şi iată, chiar a scriitorilor. În romanul său de debut (care i-a adus însă nominalizarea la prestigioasele premii Man Booker Prize şi Orange Award în 2009), Samantha Harvey îşi asumă o sarcină înspăimântător de dificilă: să reconstruiască sau, mai degrabă să deconstruiască lumea din perspectiva unui suferind de maladia Alzheimer. Dificultatea imaginării unei asemenea perspective rezidă în faptul că ea este autoanihilantă prin natura ei, că duce…

Părinţi şi copii
Recenzii / 06/10/2010

ACTUALUL ŞI FERMECĂTORUL   TURGHENIEV Turgheniev este, fără îndoială, un clasic al literaturii universale. Acestea fiind zise, putem să-i îndesăm volumele (cel mai probabil ediţii vechi, moştenite de la părinţi) la locul lor în bibliotecă, alături de ceilalţi titani ruşi şi să ne vedem de ale noastre, de lecturile vremurilor în care trăim. Despre Turgheniev? Numai de bine, mare om, mare caracter, minunat peisagist, iscusit critic al societăţii ruseşti de pe la 1800 şi ceva toamna, important exponent al realismului dar totuşi, mai rezonăm noi cu ceva din magia naraţiunilor lui?  Astăzi s-a cam terminat cu efuziunile sentimentale, natura trebuie salvată nu mai e timp să o contemplăm, la pândă în dumbravă nu mai stăm, că vânătoarea a devenit un sport destul de tabu şi costisitor, ne îndrăgostim şi ne întovărăşim repede, fără să mai zăbovim prea mult în aşteptări chinuitoare, apreciem o lume condusă de discursuri raţionale democratice, fără să mai avem prea multe nedreptăţi monstruoase de demascat. Totuşi Turgheniev este cât se poate de actual, măcar prin romanul “Părinţi şi copii” care iată că se găseşte din nou pe piaţă, după o pauză de mai bine de 3 ani. Dincolo de importanţa estetică în literatura universală a lui Turgheniev  subliniată…

Violoncelistul din Sarajevo
Recenzii / 08/07/2010

MAI MULTE FELURI DE A LUPTA Imaginaţi-vă  un oraş înconjurat de dealuri. Imaginaţi-vă oameni care stau în vârful acestor dealuri şi imaginaţi-vă oameni care locuiesc jos, în oraş. Apoi imaginaţi-vă că oamenii de pe dealuri au obuze, mitraliere şi lunetişti pe care le folosesc în permanenţă împotriva celor din vale. Iar acum număraţi minutele, zilele, lunile până ajung să treacă trei ani. Nu urmează nici o morală, nici o cheie de dezlegare a exerciţiului pe care tocmai l-aţi făcut. În fapt, el nici nu este un exerciţiu de imaginaţie, ci poate fi socotit o descriere a unor evenimente recente. Pare fără sens? Da, dar s-a întâmplat… este vorba de cel mai lung asediu din istoria modernă, asediul oraşului Sarajevo, din timpul conflictului din Iugoslavia de la începutul anilor 90, care a durat aproape patru ani şi a lăsat în urmă mii de morţi şi distrugeri. Romanul lui Steven Galloway încearcă, în 200 de pagini, să comprime în câteva zile şi prin câteva personaje  atmosfera de teroare care a măcinat mii de oameni atâta amar de vreme. De fapt, prin schematismul narativ şi prin protagoniştii de abia conturati, Galloway renunţă la acurateţe şi la detaliu, în favoarea degajării unui mesaj general…