Deadline
Recenzii / 14/11/2010

Ne ducem viaţa într-o ţară care “ne ocupă tot timpul”, “în care avem de toate,  şi mai bune şi mai rele”, “în care totul e posibil” (americanii să stea liniştiţi în banca lor) şi “din care nimeni nu scapă dumirit până la capăt”, dacă e să ne folosim doar de câteva din expresiile destul de populare pentru a aproxima atmosfera de pe la noi. Presa ne amuză sau ne cutremură în fiecare zi cu poveşti autohtone adevărate, în care contrastele se derulează (de câţi ani oare?) drept coordonate şi mărci definitorii ale tranziţiei pe care nu o mai încheiem: capsule semeţe de oţel, simboluri ale prosperităţii contemporane ne îmbracă peste noapte bulevardele, în vreme ce o parte din şcoli sau instituţii culturale stau gata să se prăbuşească, milionari în euro apar de unde nu te aştepţi, în vreme ce profesorii şi medicii nu reuşesc să-şi cumpere o maşină, unii mor de sărăcie şi de bolile aferente, în vreme ce alţii mor de epuizare la locul de muncă. România se dovedeşte un mediu nutritiv pentru cele mai bizare paradoxuri, pe care, din păcate, cel mai adesea doar presa le reflectă într-o manieră senzaţionalistă. Aşa cum remarca şi Marius Chivu în Dilema…

Zece povestiri multilateral dezvoltate
Recenzii / 22/09/2010

ZÂMBETE  MULTILATERAL  DEZVOLTATE   Se mai întâmplă şi astăzi, când mergi să plăteşti o factură, să depui vreo cerere, să primeşti vreo ştampilă să te loveşti de ceea ce au ajuns să fie caracterizate drept “situaţii româneşti clasice “, în care bunul simţ, profesionalismul şi funcţionalitatea sunt un fel de lozuri câşitgătoare la 6 din 49, adică  e o minune când dai de ele. Scenele sunt familiare: lumea se înghesuie la un singur ghişeu în timp ce restul sunt închise, diverşi indivizi (foarte grăbiţi, nu-i aşa, ca noi toţi de altfel) fentează rândul cu buldozerul justificativ capabil să dărâme orice argument de bun simţ: “ştiţi, chiar nu am timp, doar o întrebare vreau să pun, ştiţi, o cunosc pe doamna de la ghişeu”, în timp ce doamna de la ghişeu, pe cât de amabilă şi de zâmbitoare se dovedeşte cu necunoscutul invidiat de toţi codaşii (transmiţând salutări şi familiei sale: “spune-i lu Gicu că-l pup”), pe atât de acru şi ameninţător îşi arată colţii funcţionăreşti  nefericiţilor care n-au avut, ghinionistii, vreo legătură cu vreun Sandu, Mitică, Dorel şi alte neamuri al căror nume să desferece bunăvoinţa funcţionarei. Unii mai trecuţi prin viaţă dau din cap cu subînţeles amintindu-şi de vremuri care…

Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara
Recenzii / 19/07/2010

O POVESTE RELEVANTĂ După 1989, odată cu încercările post-traumatice de a restabili un adevăr istoric falsificat şi mascat, au apărut pe piaţa de carte o mulţime de jurnale şi de biografii ale opozanţilor regimului comunist. Cei chinuiţi în umbră au păşit în lumină, pentru a povesti lumii despre grozăviile petrecute sub o guvernare opresivă. Dacă fiecare ţară din Europa de Est şi-a avut proprii disidenţi iar în unele din aceste spaţii s-au închegat chiar mişcări politice organizate, totuşi numai în România se poate vorbi de o formă poate mai puţin eficientă de protest, dar neîndoielnic curajoasă şi anume rezistenţa armată în munţi a unor grupuri care au fost în cele din urmă înfrânte (deşi au supravieţuit aproape 10 ani) de încăpăţânarea metodică a Securităţii. Povestea acestor revoltaţi din vremea obsedantului deceniu şi a complicilor lor se desfăşoară emoţionant în două mărturii cuprinse în volumul intitulat: “Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara”. Urmărind prefaţa semnată de Gabriel Liiceanu, la apariţia primei ediţii a acestei lucrari (în 1993), putem degaja o serie de justificări relative la publicarea unui astfel de volum într-un anumit moment din istoria postdecembristă a României. La nici 4 ani de la căderea regimului comunist, România încă avea nevoie de…

Amor intellectualis – Romanul unei educaţii
Recenzii / 28/06/2010

O LUME DISPĂRUTĂ Aşa cum remarcau Sever Voinescu, în  Dilema Veche , dar si Daniel-Cristea Enache, în Observator Cultural,   memorialistica românească a ultimilor ani suferă de o cufundare în derizoriu (oricine, inclusiv figurile de carton ale societăţii spectacolului, îşi publică amintirile într-o manieră ce cultivă lipsa de discreţie şi senzaţionalul) sau de o omniscienţă arogantă, a celui care condamnă în stânga şi în dreapta, rezervându-şi un loc moral privilegiat, al observatorului neutru sau chiar martir, în scriituri care adesea nu evocă, ci mai degrabă rescriu realităţile în tuşe mult prea subiective. Într-o asemenea atmosferă încărcată de inflaţie diaristică plină de metehne, Ion Vianu îşi pune pe hârtie memoriile sub forma unui roman (şi nu orice roman, ci un roman al unei educaţii). O opţiune de acest gen poate pare puţin excentrică la prima vedere (dacă porneşti de la premisa că autorul a alcătuit o lucrare autobiografică şi nu doar o lucrare de inspiraţie biografică), dar reprezintă de fapt expresia asumării  unei rigori şi a unei modestii prealabile scrisului.Căci Ion Vianu pe cât de mult şi-a folosit memoria, pe atât de mult şi-a implicat şi imaginaţia în redactarea amintirilor. Pozele mentale ale actorilor pe care Vianu i-a cunoscut cu privirea  fotografică a tinereţii…