Noaptea cand cineva a murit pentru tine
Recenzii / 22/12/2010

UN ROMAN PENTRU O GENERATIE Ca în fiecare an, în apropierea Crăciunului, se reaprind discuţiile despre Revoluţia română din decembrie 1989. Miza discuţiilor a încetat să mai fie revelatoare, atâta timp cât majoritatea protagoniştilor acelor evenimente rămân consecvenţi în declaraţiile făcute încă de la consumarea răsturnării regimului Ceauşescu, fără să avanseze alte dezvăluiri (în măsura în care mai au într-adevăr secrete de divulgat). Întrebarea presantă a anilor 90, intonată şi în cântecele comemorative: “cine a tras în noi, 16-22?”  pare să-şi păstreze caracterul retoric. Pe de altă parte, investigaţiile cele mai recente ale jurnaliştilor străini sau ale istoricilor români (de ex: Alex Mihai Stoenescu) subliniază şi întăresc teorii legate de implicarea mediului extern în amorsarea evenimentelor din România, teorii care ştirbesc într-o oarecare măsură din aşa zisul eroism şi merit  pe care poporul român caută să şi-l asume pentru acţiunile din decembrie. Neîndoielnic, probabil şi peste alţi 20 de ani vor persista întrebări fără răspuns şi interpretări controversate legate de evenimentul fondator al democraţiei româneşti. Restabilirea adevărului istoric (privit măcar într-o perspectivă consensualistă) este un proces de durată şi poate trebuie să mai avem răbdare. Între timp s-a născut şi s-a maturizat o generaţie pentru care momentul 1989 este abstract…

Nu ştiu câte zile
Recenzii / 29/11/2010

UN ROMAN SAU O IESIRE LA CAFEA Sunt peste tot în jurul nostru, la colţ de stradă, în restaurante, în magazine, în trafic, desigur, la televizor, nici măcar în vacanţă nu scapi de ei (fie că rămâi în România sau pleci aiurea). Te uimesc prin inventivitatea lingvistică, prin bădărănia inconştientă, prin comportamentele lor exclamative. Pentru ei traiul alături de semeni este un prilej perpetuu de a ieşi în evidenţă, de a se face remarcaţi, de fapt întreaga viaţă pare a fi o permanentă competiţie, calculabilă precis în numărul dolarilor (sau euroilor), al femeilor impresionate şi al respectului impus cu pumnul sau cu farmecul lor “irezistibil”. Ne referim  adesea la ei prin apelative de tipul: “cocalar”, “papiţoi”, “ţărănoi”,” şmecheraş” etc iar ei nu se lasă mai prejos şi ajung să-şi facă chiar un titlu de glorie din asemenea porecle. E vorba de acea specie de parvenit needucat, descurcăreţ şi orgolios pe care n-ai cum să-l ocoleşti. Vocile mai proeminente sau mai puţin proeminente ale spaţiului public i-au satirizat, i-au deplâns, i-au criticat la modul cel mai serios, dar ei nu pot să stea deoparte. Şi de ce ar face-o? Doar fiecare din aceşti şmecheraşi reprezintă o naraţiune vie despre România ultimilor 20 de…

Deadline
Recenzii / 14/11/2010

Ne ducem viaţa într-o ţară care “ne ocupă tot timpul”, “în care avem de toate,  şi mai bune şi mai rele”, “în care totul e posibil” (americanii să stea liniştiţi în banca lor) şi “din care nimeni nu scapă dumirit până la capăt”, dacă e să ne folosim doar de câteva din expresiile destul de populare pentru a aproxima atmosfera de pe la noi. Presa ne amuză sau ne cutremură în fiecare zi cu poveşti autohtone adevărate, în care contrastele se derulează (de câţi ani oare?) drept coordonate şi mărci definitorii ale tranziţiei pe care nu o mai încheiem: capsule semeţe de oţel, simboluri ale prosperităţii contemporane ne îmbracă peste noapte bulevardele, în vreme ce o parte din şcoli sau instituţii culturale stau gata să se prăbuşească, milionari în euro apar de unde nu te aştepţi, în vreme ce profesorii şi medicii nu reuşesc să-şi cumpere o maşină, unii mor de sărăcie şi de bolile aferente, în vreme ce alţii mor de epuizare la locul de muncă. România se dovedeşte un mediu nutritiv pentru cele mai bizare paradoxuri, pe care, din păcate, cel mai adesea doar presa le reflectă într-o manieră senzaţionalistă. Aşa cum remarca şi Marius Chivu în Dilema…

Zece povestiri multilateral dezvoltate
Recenzii / 22/09/2010

ZÂMBETE  MULTILATERAL  DEZVOLTATE   Se mai întâmplă şi astăzi, când mergi să plăteşti o factură, să depui vreo cerere, să primeşti vreo ştampilă să te loveşti de ceea ce au ajuns să fie caracterizate drept “situaţii româneşti clasice “, în care bunul simţ, profesionalismul şi funcţionalitatea sunt un fel de lozuri câşitgătoare la 6 din 49, adică  e o minune când dai de ele. Scenele sunt familiare: lumea se înghesuie la un singur ghişeu în timp ce restul sunt închise, diverşi indivizi (foarte grăbiţi, nu-i aşa, ca noi toţi de altfel) fentează rândul cu buldozerul justificativ capabil să dărâme orice argument de bun simţ: “ştiţi, chiar nu am timp, doar o întrebare vreau să pun, ştiţi, o cunosc pe doamna de la ghişeu”, în timp ce doamna de la ghişeu, pe cât de amabilă şi de zâmbitoare se dovedeşte cu necunoscutul invidiat de toţi codaşii (transmiţând salutări şi familiei sale: “spune-i lu Gicu că-l pup”), pe atât de acru şi ameninţător îşi arată colţii funcţionăreşti  nefericiţilor care n-au avut, ghinionistii, vreo legătură cu vreun Sandu, Mitică, Dorel şi alte neamuri al căror nume să desferece bunăvoinţa funcţionarei. Unii mai trecuţi prin viaţă dau din cap cu subînţeles amintindu-şi de vremuri care…