Moartea lui Ivan Ilici
Recenzii / 08/04/2010

O LECŢIE DE MOARTE În comunităţile rurale, cimitirul era adesea amenajat lângă biserică iar biserica era construită în mijlocul satului. Asta însemna că ţăranii treceau pe lângă cimitir cel puţin o dată pe săptămână (măcar la sfârşitul slujbei de duminică) şi aveau prilejul să-şi amintească de perisabilitatea vieţii pe pământ. Predica preotului plină de îndemnuri creştineşti (trăieşte în cinste şi curăţenie şi mulţumire) era subliniată de privirea asupra cimitirului (căci timpul trece şi uite unde vei ajunge neîmpăcat). În mediul urban lucrurile s-au schimbat, majoritatea cimitirelor s-a mutat la periferia oraşelor la fel cum ideea morţii a migrat la periferia conştiinţei locuitorilor. Acea privire asupra cimitirului care să-ţi amintească de condiţia ta de muritor a fost înlocuită de privirea la televizor, hrănită cu reclame şi divertisment facil care cultivă obsesia faţă de prezent, faţă de traiul bun aici şi acum, faţă de conforturi senzoriale de toate soiurile. Dar chiar dacă atenţia noastră ignoră subiectele neliniştitoare ale îmbătrânirii şi ale morţii, biologia îşi urmează cursul, acelaşi curs pe care l-a urmat încă de la apariţia omului pe pământ, acelaşi curs de care devine conştient şi protagonistul din Moartea lui Ivan Ilici. Ivan şi-a trăit viaţa în acord cu aşteptările familiei şi…

Grădina Raiului
Recenzii / 01/04/2010

TINEREŢE, AMOR, VREMURI FRUMOASE David si Catherine compun un cuplu care se răsfaţă, într-o vacanţă prelungită parcă, la nesfârşit, undeva de-a-lungul Rivierei franceze, un autentic paradis al îndrăgostiţilor. Plimbări cu bicicleta sau cu maşina pe faleza însorită, relaxare pe plajele încinse, băi revigorante în valurile Mediteranei,  dejunuri copioase şi cocktailuri răcoritoare, savurate sub privirile pline de solicitudine ale ospătarilor şi amor, amor fără limite, într-o atmosferă de dolce far niente, caracteristică proaspăt căsătoriţilor aflaţi în luna de miere. Pare a fi debutul unui poveşti siropoase şi lacrimogene? Nu vă lăsaţi înşelaţi, călăuza voastră este marele Hemingway, a cărui amprentă o veţi regăsi, fără doar şi poate, în acest ultim roman neterminat, publicat postum. Apucăturile cuplului de americani sunt privite cu indulgenţă de localnici, sunt tratate drept excentricităţi ale străinilor, ale junilor îndrăgostiţi. Căci David şi Catherine nu provoacă doar ridicări de sprâncene, prin vestimentaţia neobişnuită (suntem pe vremea când pantalonii scurţi stârnesc încă dezaprobări în comunităţile rurale), cât mai ales prin felul ciudat prin care par să-şi testeze posibilităţile sentimentale. Protagoniştii se iubesc, fără îndoială, cu acea dragoste năvalnică, proaspată, aparent inepuizabilă a tinereţii. Dar tumultul iubirii stimulează uneori periculos de mult şi imaginaţia. David şi Catherine aparţin unei generaţii…

Vicarul din Wakefield
Recenzii / 09/03/2010

UN POPAS PRINTRE CLASICI Există momente, în viaţa oricărui călător în lumea cărţilor, când simte nevoia unui popas. Aventura în desişurile prozei postmoderne, prin care drumeţul trebuie să-şi croiască singur cărare, în căutarea unui înţeles te poate osteni la un în cele din urmă. Întâlnirea mereu dureroasă cu antieroii pervertiţi şi alienaţi de societatea informaţională, , mai tot timpul dedaţi exceselor de orice natură îţi lasă un gust amar. Când forma dar şi conţinutul textelor contemporane încep să ţi se pară prea apăsătoare şi îţi  cam domolesc elanul de cititor, e clar că ai nevoie de un mic repaus, la umbra marilor clasici. Un loc familiar, bine bătătorit, în care să-ţi petreci câteva clipe, în care să regăseşti confortul literar. O alegere prielnică pentru un asemenea popas, este recenta ediţie a romanului „Vicarul din Wakefield”, publicată la Editura Alfa. E de salutat, în primul rând, apariţia traducerii, ţinând cont că romanul şi implict, engleza în care a fost redactat, au mai bine de 200 de ani, iar caracterul arhaic al limbii nu poate decât să sporească dificultăţile oricărui translator. Prezentată sub forma unor memorii fictive, aşezate pe hârtie de un vicar englez din secolul al XVIII-lea, povestea debordează, la prima…

Drumul
Recenzii / 04/03/2010

DRUMUL – Corman McCarthy – Editura Humanitas, 2009 CÂND SE STINGE LUMINA… Probabil cel mai bizar element pe care îl remarci, după ce citeşti primele pagini ale romanului “Drumul” este prezenţa încăpaţânată, aproape sfidătoare a vieţii într-un univers care nu mai e în stare să o găzduiască. Ca să vă faceţi o idee, lumea  imaginată de McCarthy arată cam aşa: pârjolită, practic cauterizată până în temelii,  acoperită de nopţi “ca un glaucom”, “în care te dureau urechile de atâta ascultat”, asfixiată sub nămeţi, cenuşă şi distrugere. În acest peisaj, a rămâne în viaţă reprezintă, probabil, culmea ghinionului. Asemenea ghinionişti sunt însa protagoniştii cărţii lui McCarthy: tatăl şi fiul supravieţuitori,  rătăcind în pustietatea postapocaliptică. Ceva rau şi cataclismic s-a întamplat în lume, nu ştim ce anume, că a fost un atac nuclear sau un fenomen natural dereglat de activitatea umană, nu e foarte important. Aspectul definitoriu însa, pentru atmosfera de după dezastru, rămâne neputinţa oamenilor de a-şi mai reveni. “Drumul” nu e o punere în scenă optimistă a mitului eternei reîntoarceri, în care oamenii reclădesc, după  anihilarea purificatoare, o societate nouă şi sănătoasă. Postapocalipsa lui McCarthy e mult mai întunecata: e scenariul în care catastrofa pare să fi venit de hac…