Articole cu eticheta ‘nemira’

Nu citisem niciun roman de Philip K. Dick până acum, auzisem doar că era un scriitor prolific de romane SF, cu o reputație și o influență probate în timp, cu o  lista impresionantă de lucrări. Dat fiind faptul că Editura Nemira s-a hotărât să îi reediteze o parte din romanele publicate în anii anteriori, în cadrul celei mai cunoscute colecții de literatură SF din România (Nautilus), într-o formă grafică respectabilă, am luat decizia în cele din urmă să parcurg, pe deplin ignorant, un roman cu un titlu cât se poate de provocator: Timpul dezarticulat. Sincer, pornind doar de la premisa că citesc o carte SF, având în mâini o lucrare a unui scriitor considerat clasic al genului, mă așteptam să fiu imersat în cele mai imaginative realități alternative, să fiu condus, încă de la primele pagini în universuri hipertehnologizate, în colțuri îndepărtate ale spațiului, printre rase complet nefamiliare. În loc de toate acestea, am fost întâmpinat încă de la primele pagini, de câteva existențe aparent atât de obișnuite, proiectate undeva în mijlocul anilor 50.

Vic și Margo Nielsen locuiesc într-un orășel din America și duc o viață cât se poate de familiară oricăruia dintre noi: dimineața merg la slujbă iar după amiaza și seara au grijă de casă, de cei doi copii și se relaxează în compania vecinilor și a discuțiilor amicale. Împreună cu familia Nielsen locuiește și fratele lui Margo, Ragle Gumm, un personaj despre care ai fi tentat repede să-l categorisești, după standardele vremii de atunci (sau după cele ale vremurilor noastre), drept un candidat destul de tipic la titlul de ratat: la 46 de ani, fără copii, fără nevastă, fără o slujbă stabilă, Ragle pare să trăiască dintr-o ocupație cel puțin bizară, dacă nu chiar absurdă: participă, de ani de zile, la un concurs ciudat al unui ziar cunoscut. Concursul de intitulează: Unde e omulețul verde și presupune ca participanții să ghicească, pe baza unor indicii cvasiinutile, într-un careu cu un număr mare de pătrățele locul în care va apărea… omulețul verde a doua zi. În mod bizar, Ragle, folosind o serie de tehnici concepute de el, reușește să câștige aproape de fiecare dată întrecerea, această reușită reprezentând și singura lui sursă de venit, de altfel. Când se ajunge totuși și la dimensiunea SF a romanului? În fond, un antierou destul de tipic și un divertisment de gazetă nu par a fi totuși suficiente pentru a închega o atmosferă specifică literaturii de gen. Fără să fie preocupați în mod deosebit de știință și filosofie, atât Ragle cât și Vic ajung să se confrunte însă, în cele mai banale momente ale existenței lor (mersul la toaletă sau statul la coada de bilete) cu mici incidente care îi împing să chestioneze însuși raportul pe care il au cu realitatea. În vreme ce Vic este tot mai surprins de modalitatea schematică în care par să acționeze oamenii în momente imprevizibile (de exemplu dupa ce sparge o punga în magazin), Ragle ajunge să trăiască ceea ce par a fi o serie de halucinații elaborate în care, cel mai adesea el pare să fie martorul dispariției inexplicabile a obiectelor din jurul său și pare să fie hăituit, într-un viitor nu foarte îndepărtat (anii 90) de autorități necunoscute, în cele mai ciudate locuri. Trezindu-se după asemenea halucinații, Ragle oscilează între chestionarea integrității sale mentale și posibilitatea de a trăi, efectiv, salturi într-un soi de spărturi ale realității. Pe măsură ce va trece timpul, pe măsură ce va realiza că deciziile sale (chiar și tentativa de a fugi de acasă) nu au niciun impact în viața sa de zi cu zi (de fiecare dată cam tot ce face sfârșește prin experiența unei halucinații, care îl aduce înapoi la punctul de plecare) Ragle va fi înclinat să suspicioneze existența unei conspirații îndreptate împotriva sa. Pe cât de fantastică și poate chiar megaloman-paranoică pare această suspiciune, Ragle pare să aibă câteva argumente măcar plauzibile (senzația de artificialitate a vieții cotidiene, camioanele care îl supraveghează oriunde s-ar duce, transmisiunile radio fără sens pe care le interceptează etc) pentru această ipoteză. Este protagonistul nebun sau textura realității are pe undeva ferestre transparente spre universuri paralele? Vă rămâne desigur să descoperiți – veți avea parte de o lectură alertă care nu va oferi piste de înțelegere până aproape de ultimele pagini

Regăsind sursele de inspirație (cartea a fost scrisă în anii 50) ale peliculelor celebre Truman Show sau The Matrix, după ce am parcurs romanul lui Philip K. Dick, m-am lămurit că am de a face cu acel gen de literatură SF situat în perimetrul strugațkian: dens în aparențe înșelătoare, în care întrebările ridicate par să strivească, sub greutatea lor, pretenția unor răspunsuri pe deplin lămuritoare și definitive.

TIMPUL DEZARTICULAT – Philip K.Dick – Editura Nemira, 2012

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

Poate că nu știați, așa cum nici eu nu am știut, până să întâlnesc volumul publicat de Editura Nemira, însă Thomas Mann a avut un frate, Heinrich, căruia nu i-au lipsit veleitățile de scriitor. Cel mai cunoscut roman al lui Heinrich Mann deși nu se întinde pe generații întregi, așa cum face  Casa Buddenbrock, complexa cronică de familie semnată de fratele Thomas, surprinde tot într-o cheie critică viața burgheziei germane de la începutul secolului XX. Poate că ar fi fost mai atractiv să compun această introducere făcând referire la filmul Îngerul albastru, cu Marlene Dietrich și Emil Jannings – în fond, atât coperta cât și titlul traducerii în românește a romanului lui Heinrich Mann transmit  posibilului cititor mesajul explicit că acea peliculă din epoca clasică a cinematografiei a avut la bază o carte.

Drept să spun, deși nu am văzut filmul ci doar câteva secvențe memorabile, mărturisesc că volumul lui Mann m-a dus cu gândul mai degrabă la o piesă de teatru semnată Marcel Pagnol, anume Topaze, înscenată și înregistrată de Teatrul Național Radiofonic, cu Radu Beligan în rolul principal (și pe care v-o și recomand cu căldură, cu această ocazie). Piesa lui Pagnol spune povestea lui Topaze, un profesor de institut francez, din perioada interbelică, o întrupare a cinstei și a moralității (atunci când directorul școlii îi cere să comită un act reprobabil, protagonistul nu pare nici măcar să conceapă de fapt ce anume i se cere) care rămâne însă sărac și chiar are de suferit de pe urma  purității sentimentelor sale și de pe urma integrității pe care o manifestă – totul se schimbă însă când Topaze  decide, forțat de împrejurări și păcălit de răuvoitori să intre în cârdășie cu un afacerist dubios. În mod ironic, pe măsură ce va renunța la toate crezurile sale anterioare și la toate lecțiile de conduită predate elevilor, Topaze va deveni un om bogat, respectat și temut, chiar și când cei din jur conștientizează fundamentul putred și înșelător pe care și-a clădit averea. Dacă Pagnol spunea povestea crudă a unui profesor bun care ajunge rău (acceptând pactul compromisurilor morale), Heinrich Mann spune, pe de altă parte, povestea unui profesor rău care ajunge și mai rău… un personaj atât de degradat încât nici dragostea nu pare să-l poată mântui.

De 25 de ani profesorul Raat predă cunoștințe delevilor dintr-un orășel german de la începutul secolului XX. În tot acest timp, tot ce a câștigat mai durabil și mai memorabil în conștiința comunității acest profesor nu este decât o… poreclă: Unrat (scârnăvie). Înăcrit de nefericiri personale (o căsnicie tristă și un fiu ușuratic care l-a făcut de râs), înăsprit de trecerea timpului, rutinat și tipicar, profesorul Raat pare să se afle într-un etern război cu proprii săi elevi, în fapt cu orice spirit virtuos, fie că acesta e îndrăzneț sau dimpotrivă, cât se poate de smerit. Autoproclamat într-o poziție de justițiar, privindu-se drept un ins superior care privește batjocoritor lumea bună (mult prea bogată și snoabă) dar și pe cea săracă (mult prea umilă și obtuză), protagonistul romanului lui Mann e însuflețit de un impuls despotic de a pedepsi și a umili.  Pentru profesorul Raat , elevii se împart în două categorii: cei prinși (adică cei incriminați pentru orice mizilic și care sunt imediat băgați la zdup) și cei cărora nu a putut să le-o dovedească (încă!). Ceea ce pare să anime viața personajului principal este chiar această dorință de a le dovedi elevilor cât sunt de corupți și cât de mult au greșit. În acest sens, bănuindu-i pe elevii Lohmann, Ertzum și Kieslack de o aventură imorală cu o cântăreață de la localul Îngerul albastru, profesorul Raat pătrunde într-o lume în care se simte la început nesigur. Căci deși nu este defel intimidat de prezența celor trei elevi îndărătnici, protagonistul pare să fie totuși tulburat de muza acestora. Rosa este o interpretă mediocră, o capricioasă nerăbdătoare și cochetă, cât se poate de zburdalnică.

În mod ironic, tocmai în ea va remarca profesorul Raat o perfecțiune artistică in nuce- protagonistul  pare să vadă dincolo de Rosa, cântăreața măruntă din local, ci mai degrabă pare să o zărească și să o admire pe artista Frolich, un talent veritabil și etern nedreptățit,  ca și al său de altfel. Desigur că Rosa va fi cât se poate de măgulită de atenția care i se acordă – pentru ea Raat este doar un copil cărunt și naiv, un apărător oportun și o eventuală sursă de venit. Ce șansă are un mariaj care pornește de la premise atât de asimetrice, cu o idolatrie fanatică și cu o comoditate compătimitoare? Mici desigur, mai ales când obsesiile vechi ale lui Raat pregătesc oricum falimentul iubirii ambigue și înșelătoare pe care o trăiește cu Rosa. Așadar, pregătiți-vă pentru un spectacol al degradării, lent și dureros, pentru o prăbușire exemplară a unui personaj rătăcit, a unui ins călduț cu ambiții prea mari, o prăbușire a unui soi de om al subteranei care se dovedește însă incapabil să își trăiască exilul în cămăruța sa umilă, în conștiința sa răzvrătită și care se ridică în cele din urmă, în văzul public,  la dimensiunile sale tragice fără îndoială: acelea ale unui om „sortit parcă de la natură să fie păgubaș.”

INGERUL ALBASTRU- Heinrich Mann- Editura Nemira, 2011

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

A fost nevoie de încă o întâlnire, la Schimb de Cărți Brașov, ca să-mi fac curaj să mă apropii din nou de un scriitor japonez, poate la fel de mare, deși  poate nu la fel de cunoscut ca Yasunari Kawabata sau Yukio Mishima. Este vorba de Jun’ichiro Tanizaki, o personalitate care a surprins în creațiile sale  erotismul și sexualitatea în ipostaze cât se poate de neobișnuite, preocupându-se însă și de schimbările pe care le-a traversat societatea japoneză în secolul XX. La ultima ediție a Schimbului de Cărți, aceeași Roxana Cârceag mi-a deschis apetitul pentru apropierea de autorii niponi, printr-o sugestie de lectură la fel de… senzorială ca Vechiul oraș imperial. Doar că de data aceasta era vorba de o senzorialitate mult mai brutală și mai intensă și, cu toate acestea, greu de ocolit.

Cele șase povestiri cuprinse în volumul lui Tanizaki sunt cât se poate de ciudate: multe dintre ele beneficiază de introduceri de-a dreptul romanțioase și inocente, cu anotimpuri în care sufletul îți tresaltă de încântare, cu vârfuri de munte paradisiace, cu colțuri retrase și melancolice și sfârșesc cu torturi rafinate, cu prințese reîncarnate sau cu fiertură de fluturi și supă de covor de catifea. Și ce e și mai interesant e că aceste tranziții, de la debuturile delicate, tipic japoneze, spre o desfășurare a galeriilor grotești atât de neliniștitoare, nu sunt nici bruște și nici nelalocul lor, așa cum ar fi într-un film de groază cât se poate de stupid. Dimpotrivă, senzația pe care o ai la finalul lecturii fiecărei narațiuni e aceea de poveste bine spusă, în care elementele se încheagă pur și simplu (deloc întâmplător însă) în mod miraculos, chiar și atunci când vorbim de sensibilități delicate și imaginative conjugate fără probleme cu tendințe și orientări  dincolo de granița patologicului.

Protagoniștii din povestirile lui Tanizaki sunt aproape fără excepție atrași irezistibil, până la obsesie, de urmărirea unei plăceri aparte.  Copiii din prima narațiune savurează pe îndelete plăcerea jocurilor sado-masochiste, prin care cultivă de fapt apetitul pentru abandonul suprem și putere absolută.  Personajul principal din Secretul care la început doar cochetează cu ideea de a se îmbrăca în femeie și apoi își pune planul în aplicare, reîntâlnindu-și însă o cucerire mai veche, trăiește extazul fascinației față de mister, față de viețile secrete, față de pasiunile cu parfum de fărădelege. Bizarul filosof al filmului din Povestea domnului Aozuka, a cărui viață se centrează în jurul imaginii unei simple actrițe, este de fapt posedat de un voyeurism al perfecțiunii.  Grăsanii din Club Gourmet (poate cea mai senzuală dintre povestiri) trăiesc lăcomia la proporții astronomice, o lăcomie care le potențează însă imaginația fără margini (căci da, acești grăsani aflați în căutarea celor mai excentrice bucate pomenite vreodată, ajung să deguste în cele din urmă buze fripte la grătar, supă de cuib de rândunică, izvoare termale din ouă de porumbel etc). În fapt, aș putea spune că, în afară de personajele din povestirea Cei doi învățăcei (cea mai luminoasă și mai tipic japoneză dintre ele, singura care pare a fi disonantă cu toate celelalte narațiuni – pare a fi o reproiectare cu un alt deznodământ al mitului biblic al lui Adam și Eva), toți protagoniștii din celelalte povestiri suferă acut de un exces de sensibilitate dar și de imaginație (dacă putem vorbi de așa ceva)… un exces care îi împinge mereu să caute ceva nou care să le zdruncine simțurile. Subliniez verbul a zdruncina, căci pentru personajele lui Tanizaki plăcerile se trăiesc doar cu intensitate maximă, uneori chiar de-a dreptul dureroasă, niciodată cu jumătăți de măsură. Și poate tocmai acest fel de a-și trăi pasiunile, evocat în detaliu și cu o dibăcie greu de egalat, îl face la un moment dat pe cititor, cel care își poate învinge groaza și repulsia, să socotească experiențele protagoniștilor drept sminteli nevinovate, scuzabile tocmai prin cantitatea de plăcere  aproape mistica pe care pare să o producă protagoniștilor.

Ceea ce este de asemenea interesant este faptul că Tanizaki nu are nevoie de (prea mult) supranatural pentru a întregi o atmosferă profund bizară cu valențe întunecate (ca să nu mai spunem că, spre deosebire de scrierile care fac apel la fantastic –să-i amintim doar pe Poe sau Lovercraft, protagoniștii scriitorului japonez nu par să-și depene povestea întemeierii nebuniei lor). Autorul nipon se folosete in acest sens de resursa cea mai fertilă a bizarului, sondată din plin în secolul XX, anume psihicul uman, cu toate ascunzișurile sale obscure și toate descătușările sale curioase. Aceasta resursa este  valorificată deplin de Tanizaki, într-o scriitură  care poartă marca senzualității japoneze, în care aroma obsesiei te învăluie lent și cuceritor și ți se dezvăluie prin toate simțurile.  Așadar, dacă vreți să rămâneți cu adevărat surprinși de resursele imaginative ale japonezilor, citiți această colecție de șase povestiri greu de uitat.

Ii multumesc, din nou, Roxanei Carceag si va asteptam la o noua editie Schimb de Carti Brasov, la Ceainaria Ceai Et Caetera, pe 4.03.2012, incepand cu ora 19.

CLUB GOURMET – Jun’ichiro Tanizaki – Editura Nemira, 2007

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

Colegul meu Adi Lepus va recomanda seria CANTEC DE GHEATA SI FOC , semnata George R.R. Martin…. nu doar un anume volum, ci intreaga serie a carei lectura a desavarsit-o recent – ce experienta epica de proportii!

Gheata si foc. Nordul si Sudul, Winterfell si Mereen, Ghis, Dorne. Sau mamuti, uriasi, lupi si dragoni, piramide, harpii.