Nerabdarea inimii
Noutati , Recenzii / 27/11/2017

Nu am apucat  să citesc cea mai cunoscută proză semnată de Stefan Zweig, Suflete zbuciumate, dar am descoperit cu surpriză și plăcere publicarea și în limba română, sub sigla Editurii Polirom, a romanului încheiat de scriitorul austriac, NERĂBDAREA INIMII. Este vorba de o altfel de poveste de dragoste, o poveste tragică în care autorul explorează dureros varianta unei iubiri (im)posibile la începutul secolului al XX-lea, o poveste care aruncă o provocare socială și psihologică la înălțimea căreia personajele nu se pot ridica, înainte de a fi înghițită oricum de pustiitorul prim război mondial. Anton Hofmiller este un ofițer de rang inferior în armata Imperiului Austro-Ungar, un tânăr care n-a cerut nimic de la viață, în afară de îndeplinirea sarcinilor de servici și respectarea convențiilor sociale și camaraderești. Este vorba de un personaj care nu are nimic remarcabil, un personaj care trăiește confortul călduț al propriei insignifianțe, al traiului monoton, egal, într-o comunitate pașnică în care cunoaște pe toată lumea până la exasperare. Viața lui ia o întorsătură bizară, înainte de a aluneca într-o spirală incontrolabilă atunci când, după o vizită la un aristorcrat bogat comite o gafă amară, invitând-o pe fiica gazdei sale la dans, neștiind că aceasta are picioarele…

Moscova – Petuski
Evenimente , Recenzii / 21/11/2017

De la splendidul roman al lui Cristian Fulaș, Fâșii de rușine, o abordare literară din perspectiva dependentului de alcool care încearcă să își înfrunte boala, nu am mai citit un roman care să aibă drept protagonist un băutor notoriu. Dacă la Charles Bukowski alcoolul era o plăcere de neocolit sau chiar un mijloc de a performa (unii sunt pur și simplu buni la băut), dacă pentru personajul lui Cristian Fulaș, alcoolul era o spirală a prăbușirii uneori confortabilă, la Venedikt Erofeev, în poemul în proză Moscova-Petușki (propus spre dezbatere chiar de Dan Lungu, la ultima editie a Clubului de Lectura), băutura devine rațiune existențială, capătă valențe aproape metafizice. Întreaga poveste poate fi rezumată într-o singură propoziție: Venicika încearcă să ajungă cu trenul de la Moscova la Petușki, la iubita sa și la copilul său iar cronica acestei călătorii nelipsită de surprize, cufundată în aburii alcoolului este relatată într-o narațiune-poem segmentată formal de stațiile în care oprește garnitura. În această călătorie se petrec tot felul de lucruri, mai banale sau undeva  la limita suprarealistă, la granița dintre realitate și imaginație: Venecika intră în dialog cu alți călători, cu diverse origini și nivele de pregătire intelectuală, mai mult sau mai puțini băut …

Michel Houellebecq: „Cu dragostea, cred, nu faci mofturi, o iei de pe unde-o intalnesti.”
Noutati , Recenzii , Taifasuri / 20/11/2017

Pentru cititorii familiarizaţi cu Michel Houellebecq viziunea acestuia tinde întotdeauna spre pesimism şi deznădejde în toată omenirea viitorului, dar ceea ce rămâne nemenţionat este faptul că există o poziţie critică care susţine această perspectivă. Omul, crede autorul francez, este constituit să recunoască valoarea morală, însă el se lasă copleşit de tentaţii şi divertisment, în defavoarea unei priviri critice şi asumate. Particulele elementare este unul dintre romanele care abordează tema paternităţii şi a dramelor din jurul familiei, care se reflectă în viaţa individului începând din copilărie şi până la maturitate. Freud afirma că cel care se împotriveşte autorităţii paterne şi o învinge, acela este un erou. Contrar a ceea ce afirmă psihanalistul, Houellebecq vrea să demonstreze tocmai faptul că această împotrivire în faţa autorităţii paterne nu constituie formula fericirii şi nici nu este soluţie în cadrul relaţiilor familiale. „Tata a murit acum un an. Se spune că devenim cu adevărat adulţi la moartea părinţilor. Nu cred în teoria asta: nu devenim cu adevărat adulţi niciodată”, aşa începe povestea lui Michel Renault, fucţionar din cadrul Ministerului Culturii, care este anunţat într-o zi că tatăl său a murit. În aceeaşi manieră începea şi romanul lui Albert Camus, Străinul – „Astăzi mama a murit.”…

Romania postcomunista
Recenzii / 13/11/2017

Tranziția pe care o traversează România de 25 de ani ne expune constant  tentației de realizare a bilanțurilor de tot felul, a evaluărilor care să ne evidențieze poziționarea pe scara evoluției spre modelul de societate vestică, funcțională pe care ne străduim să îl atingem de peste două decenii.  De la celebrul volum semnat de Alina Mungiu Pippidi în anii 90, Românii după 89, poate unul dintre primele materiale cu circulație largă care au reflectat onest și profesionist caracterul problematic, comun și particular în aceeași măsură al tranziției românești, mai ales premergător integrării în Uniunea Europeană dar și după aceea au apărut o mulțime de volume dedicate analizei anumitor dimensiuni ale societății românești. Nu sunt însă prea multe volume care să ofere o perspectivă panoramică, multidisciplinară asupra elementelor care au configurat și au articulat dureros și lent evoluția României postcomuniste, poate și pentru că un demers de acest gen, macroscopic, reprezintă o întreprindere mult prea temerară și dificil de dus la bun sfârșit (ca să nu mai punem la socoteală adresabilitatea sa pe piață) chiar și pentru specialisti cu experiență. Coordonatorii volumului ROMÂNIA POSTCOMUNISTĂ, publicat de Editura Polirom reușesc însă o formula de compromis: o privire generală asupra evoluției românești, abordată…