Articole cu eticheta ‘rao’

Am căutat, zilele trecute, să îmi fac singur o surpriză, în spiritul colecției Cartea de pe Noptieră de care am mai vorbit: adică o carte care să mă cucerească repede, fără fason, fără introduceri politicoase, fără ceaiuri dansante tergiversante.  Pe baza vechiului  ritual ludic pe care îl mai practicasem din când în când, știam  că, pentru a pregăti o asemenea experiență, trebuia să mă plimb prin fața rafturilor un timp rezonabil,  fără să știu exact ce caut și să fiu cu ochii în patru. Ideea era să găsesc  totuși o carte (preferabil de buzunar și desigur nu foarte groasă – mă interesa mai degrabă o aventură… de o noapte) pe care să o duc acasă în deplin mister, în deplină necunoștință de cauză, fără să fi parcurs textul de pe coperta a patra, fără să fi explorat în vreun fel biografia și notorietatea autorului. Esențial era, de asemenea, să nu mă opresc nici la noutățile atât de tentante (și mereu copleșitoare- niciodată nu voi putea ține pasul cu ele) și nici la numele rezonante ale literaturii care să mă predispună la prea multă anticipație. Trebuia să trec peste aparențe, să sap poate după volume de mult uitate în adâncul rafturilor, din colecții poate mai puțin cunoscute, pentru a pătrunde în zona misterioasă de unde știam că pot răsări surprizele plăcute.

Întâmplarea a făcut să mă găsesc lângă raftul Editurii Rao, acolo unde, cercetând adânc puzderia de romane mai vechi sau mai noi, am dat peste o colecție care nu îmi era foarte familiară: Rao Contemporan. Cartea pe care o țineam în mână era semnată de Adolf Muschg, un scriitor elvețian despre care nu știam nimic, și părea a fi potrivit de subțire pentru a fi dată gata într-o seară, cel mult două. Aveam de a face cu o colecție de povestiri care părea să-l aibă pe acel „vino încoa”- de la coperta scrisă cu un corp de literă simpatic, la titlul pe undeva frapant: Pot  merge si singur și alte povestiri de dragoste (ce asociere ironică s-ar putea remarca-  între mersul solitar, autonom și iubire…) și desigur până la imaginea de pe copertă: o felină îndrăzneață, triumfantă, o încarnare desăvârșită a independenței. Da, găsisem candidata perfectă, agenda de lectura era asigurata. Eram totuși puțin neliniștit, ținând cont că urma să parcurg proză scurtă, un gen care adesea am remarcat că se expune la cel puțin două riscuri: fie prozele rămân pe alocuri subdezvoltate narativ și îți lasă senzația de neîncheiat sau chiar neinteligibil, fie îți lasă un gust amar, sfârșind nerealist de abrupt și simplifactor (asta când nu recurg la trucul evadării în fantastic sau sentimental).

Construite, nu întotdeauna explicit, în perimetrul intrigilor amoroase, povestirile lui Muschg reușesc însă să surprindă și să nu îți dea senzațiile amintite mai sus, atâta timp cât te fac părtaș la experiențe poate atât de familiare și de obișnuite în esență, asociate insa unor perspective destul de inedite: e vorba de personaje care aleg să trăiască momentele cele mai intense din viață chiar înainte de moarte (după ce au aflat că suferă de boli incurabile) sau chiar când acele momente echivalează cu o condamnare la moarte (un soldat care alege să își reîntâlnească profesoara de franceză neglijandu-si misiunea militara). Mai toate povestirile îmbracă un aer confesiv, evocator, sunt prezentate la persoana I și se elaborează din perspectiva unor protagoniști aparent pierduți, ajunși într-o fundătură a propriilor existențe. Aceste povestiri însă,  așa cum veți descoperi, nu rețin până la final un aer prea întunecat, ci  par să se lumineze pe alocuri, pe măsură ce lectura avansează, mai ales ca personajele, in ciuda parcursului biografic adesea zbuciumat dau încă o șansă căutării intimității, a unor scurte momente de fericire (indiferent dacă le afla sau nu si indiferent cu ce costuri). Ar fi păcat să răpesc mai mult din aerul misterios al volumului care mie mi-a făcut atât de bine (atât înainte, cât și în timpul lecturii). Am să mai adaug doar că Muschg preferă pe alocuri să lase chiar și fantasticul să se strecoare, imprevizibil și discret (cam ca pisica de pe coperta cărții) în narațiunile sale, fapt care încheagă de minune experiența de lectura. Sper să aveți parte și voi de o surpriză la fel de plăcută cum a fost pentru mine, de data aceasta marca… Rao Contemporan (o marcă pe care o voi ține bine minte, pe viitor).

POT MERGE SI SINGUR SI ALTE POVESTIRI DE DRAGOSTE – Adolf Muschg – Editura Rao, 2008

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

La ediţia din noiembrie a Schimbului de Cărţi de la Braşov, care a avut loc în acelaşi spaţiu primitor al Ceainăriei Ceai Et caetera, abia aşteptam să văd ce recomandare de lectură voi mai primi, mai ales după ce, ultima dată, tocmai printr-un… schimb de cărţi fericit îl descoperisem pe Yasunari Kawabata şi Kyotoul postbelic, de o frumuseţe impresionantă. Graţie surprizei de lectură precedente care mă încurajase să-mi depăşesc prejudecăţile şi, graţie provocării pe care moderatoarea evenimentului, Roxana Cârceag, mi-o lansase data trecută, mă decisesem apriori de data aceasta, să accept fără rezerve orice mi s-ar fi sugerat. Nu mică mi-a fost mirarea când am realizat ce provocare mi se pregătea . Mizând pe ideea că la ediţia din noiembrie vor participa mai mulţi tineri, mai mulţi liceeni preocupaţi de reperele culturii populare, Roxana a adus cu ea şi mi-a recomandat un titlu de care era puţin probabil să mă apropii prea curând: Totul despre sex. N-am resimţit însă această recomandare ca pe un soi de ironie la adresa genului masculin, de felul: “hai să văd un bărbat în stare să citească aşa ceva“. Mai degrabă Roxana, care urmărise cunoscutul serial atât de ilustrativ pentru un anumit model feminin contemporan, se declarase dezamăgită tocmai de acest volum de la care pornise totul (cartea statea la baza ideii serialului), aşa cum se sugera pe coperta 1.

Da, într-adevăr eu nu văzusem mai mult de un singur episod din  serialul Totul despre sex, nu muream de curiozitate să văd cum arătau Carrie sau Samantha în varianta originală şi nici nu îmi pregătisem vreo grilă comparatistă de lectură. Eram până la urmă suficient de ignorant pentru a putea aborda în necunoştinţă avantajoasă de cauză volumul lui Bushnell. Şi spun asta pentru că, aşa cum aflasem şi de la alţi cititori, fani ai producţiei HBO, cartea şi filmul nu au mare legătură una cu cealaltă (în afara câtorva coincidenţe de nume şi a interesului pentru high lifeul new yorkez), iar cei care şi-ar fi dorit să redescopere personalităţile familiare şi glumele din serial ar fi trăit oricum o dezamăgire din acest punct de vedere. Eram un cititor aproape ideal de… inocent, necontaminat nici de aşteptările ecranizării, nici de dorinţe ascunse de identificare cu personajele, nici măcar de o curiozitate de gen. Să-mi fi asigurat asemenea premise o posibilă imparţialitate? Nu ştiu, însă recunosc că n-am rămas la fel de dezamăgit ca Roxana, după ce am citit cartea.

Totul despre sex ne introduce în paradoxala lume new yorkeză a anilor 90 : cea în care deşi femeile par a fi egale cu bărbaţii în drepturi şi în realizări (cartea este populată cu doamne şi domni frumoşi, educaţi, inteligenţi, cu afaceri de succes, prestigiu social şi independenţă financiară) relaţiile dintre sexe par să meargă mai prost ca niciodată. Şi asta pentru că femeile, renunţând la corsetele sentimentale , desprinzându-se de tirania destinului matrimonial,  au început, la rândul lor să trăiască tentaţia obiectualizării bărbaţilor. Într-o lume aflată oricum în viteză, în care nu ai nici timpul şi nici răbdarea să cunoşti un partener, dincolo de aventurile sexuale agreabile, exprimarea sentimentelor şi pregătirea unor relaţii de durată sunt pur şi simplu nişte pariuri mult prea riscante. Într-un fel nu e de mirare că personajele feminine (dar şi cele masculine) sunt constant preocupate (sau poate chiar obsedate) de întrebări de felul: cine e potrivit pentru mine? Care este portretul partenerului ideal (nici prea romantic, dar nici prea cinic)? Cum ne construim relaţiile astăzi?

Aşa cum singură declară autoarea, Totul despre sex se vrea o examinare nesentimentală a obiceiurilor împerecherii în lumea contemporană (a cărei chintesenţă pare să fie desigur decelabila in New York, simbolul stilului de viata contemporan). Într-adevăr explorarea pe care o întreprinde jurnalista de la New York Observer în volumul său  include, în compania unor personaje mai mult sau mai puţin episodice, discuţii şi istorioare (cu morală, desigur) în cele mai variate decoruri (de la cluburi eşanjiste şi până la suburbiile newyorkeze) pe teme de interes relaţional: de la viaţa conjugală în new york, tentaţia cluburilor eşanjiste (şi perplexitatea pe care o naşte atât în rândul femeilor, cât şi al bărbaţilor), reţeta de interacţiune şi capcana oportunistă întinsă de modele (fetele care îşi exploatează după tipic avantajele frumuseţii) şi până la sensul căsătoriei în epoca contemporană. Mai toate aceste discuţii antrenează o mulţime de tipologii din fauna new yorkeză (prin care protagoniştii probabil că desemnează însăşi modele relaţionale contemporane: burlacii eşuaţi, burlacii toxici, femeia care face sex ca bărbaţii, fanii modelelor, grăsanii de la sex club etc) iar aceste discuţii conduc în cele din urmă la tot felul de paradoxuri (pascalbruckneriene am putea remarca): în epoca libertăţii amorului, a libertăţii de expresie cuplul clasic bărbat-femeie suferă acut pe fondul unei imposibilităţi de a primi sau a oferi afecţiune (aşa cum remarca un personaj: homosexualii ne dau lecţii la acest capitol); deşi toţi vor să arate tineri şi să-şi păstreze dominantele acestei vârste, nimeni nu vrea de fapt să aibă iar 25 de ani (vârsta la care “te culci cu cine nu trebuie, te îmbraci aiurea şi îţi alegi prieteni nepotriviţi”); femeile bune rămân adesea singure (de ce, rămâne de văzut…).

Desigur, volumul devine pe alocuri repetitiv iar superficialitatea pe de o parte, dar şi aroganţa şi chiar obsesiile circulare ale multor personaje care frecventează peisajul mai mult sau mai puţin monden (dar luxos, fără îndoială) din volum,  devin la un moment dat plictisitoare. Cât despre protagonistele serialului, cu excepţia lui Carrie şi Mr Big care par să închege o poveste urmărită mai consecvent de abia în a doua jumătate a cărţii, restul galeriei cunoscute e aproape inexistenta. Per ansamblu însă, Totul despre sex – cartea, este o lectură care, chiar dacă nu oglindeşte serialul la baza căruia a stat şi chiar dacă îl poate agasa pe alocuri pe un cititor neobişnuit să stăruie timp de atâtea pagini în perimetrul unui high life dominat de nişte coordonate şi manii repetitive, reuşeşte totuşi să păstreze un umor aparte şi o autoironie salvatoare. În fond, aşa cum remarcă şi naratoarea despre sine şi prietenele ei: “dacă n-am fi fost în stare să râdem de relaţiile noastre, cu siguranţă am fi luat-o razna “– parafrazez şi eu, referindu-ma la carte: daca n-ar fi fost în stare să râdă cu atâta seninătate de abundenţa paradoxurilor contemporane, cu siguranţă că aş fi luat-o razna citind-o.

TOTUL DESPRE SEX – Candace Bushnell  – Editura Rao, 2007

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

Fără să fi citit celebrul roman (una dintre  puţinele lucrări de dimensiuni ample ale lui Stefan Zweig), Suflete zbuciumate (se află însă pe lista mea de lecturi pe care sper să le desăvârşesc) m-am apropiat cu mare interes însă de proza sa scurtă, pentru care scriitorul austriac a fost atât de cunoscut şi atât de popular. Cele două povestiri ale autorului clasicizat deja în liteartura ultimului secol sunt oricum lucrări de referinţă şi probabil că nu sunt cuprinse întâmplător în acelaşi volum, după cum veţi vedea.

Aşa cum am spus, anterior lecturii nu am fost deloc familiarizat nici cu problematica predilectă şi nici cu abordarea literară a lui Zweig. M-am lovit însă de o scriitură surprinzător de îngrijită, de minuţioasă şi de apăsată, pentru un scriitor contemporan cu Kafka şi cu revoluţiile literare de la debutul secolului XX. Aveam de a face cu un calofil într-o epocă care părea să renunţe la asemenea deziderate, cu un clasic ce a rămas cu încăpăţânare în urma timpurilor sale? Nu neapărat, căci aşa cum am remarcat, cu precădere în prima povestire, accentul nu părea să se pună atât pe plauzibilitatea şi credibilitatea întâmplărilor (deci nu pe o cheie realistă), cât mai degrabă pe psihologia protagoniştilor, pe felul în care evenimentele trăite (indiferent cât de incredibile ar fi fost acestea) reuşeau să producă o adevărată explozie vulcanică în sufletul personajelor.

Prima povestire, Amoc, se petrece în timpul unei călătorii cu vaporul, acolo unde naratorul, tulburat şi epuizat de preocupările petrecăreţe şi burgheze ale pasagerilor, îşi caută refugiul şi liniştea noaptea, pe punte. Aici însă întâlneşte un personaj enigmatic care pare să sufere de o fâstâceală cronică, de o aparentă incoerenţă a unui nebun sau a unui om beat. În cele din urmă misteriosul străin alege să îşi spună povestea, cea a unui doctor promiţător din Germania care ajunge în coloniile olandeze, în urma unei turnuri nefaste a carierei sale. Aici, în inima Orientului, în Malaezia, doctorul autoexilat trăieşte înstrăinarea la cel mai profund nivel, dorul de Europa, o stare de reverie constantă manifestată sub forma unei nostalgii furioase dar totuşi lipsită de putere. Pe acest fond al plictiselii, al izolării şi al sensibilităţii exacerbate, doctorul întâlneşte o frumoasă femeie, sigură pe ea, cu o voinţă de fier, “trufaşă ca un ofiţer englez” care îi pretinde cu superioritate, însă cât se poate de voalat, un avort contra unei sume de bani. Iritat de felul în care este abordat şi în acelaşi timp sedus iremediabil, doctorul o refuză doar pentru a se transforma, imediat după plecarea ei furtunoasă, într-un adevărat amoc… adică un personaj cuprins de o obsesie turbată (incomparabilă cu orice otrăvire alcoolică) capabilă să-l mobilizeze să plece în căutarea acelei femei, abandonându-şi casa, cariera şi mai ales… integritatea psihică – cu ce urmări vă rămâne să descoperiţi.

A doua povestire, Obsedatul are acelaşi cadru de desfăşurare a acţiunii ca şi precedenta: tot o călătorie cu vaporul în care naratorul întâlneşte un maestru de şah neînfrânt, un geniu fascinant prin caracterul său contradictoriu: un fiu de ţărani needucat şi sărac, străin de orice rafinament al lumii spiritului, capabil însă să răstoarne partide cu cei mai desăvârşiţi jucători ai lumii (fie ei filosofi sau matematicieni). Naratorul asistă la provocarea lansată de un magnat aflat pe vapor adresată trufaşului jucător de şah, de a accepta o partidă contra unor sume de bani şi deşi rezultatul este previzibil iar aroganţa maestrului complet necenzurată, lucrurile capătă o întorsătură spectaculoasă, când un pasager misterios îl imploră cu disperare pe magnat să îi urmeze sugestiile de mutare. A doua partidă se termină ca remiză iar naratorul devine tot mai curios în ceea ce priveşte priceperea pasagerului misterios. Ca şi în Amoc, povestea pasagerului este cât se poate de cutremurătoare: măiestria la jocul de şah nu pare să fie o înzestrare cultivată din pasiune, ci mai degrabă un refugiu, o strategie de supravieţuire în temniţele naziste în care povestitorul şi-a petrecut o parte din timp. Supus unei privaţiuni de orice contact uman şi de orice ocupaţie, ca parte din tehnica de tortură pusă la cale de autorităţile hitleriste, povestitorul conturează impresionanta întâlnire cu alinarea sa în închisoare – o carte (“voiam să savurez mai întâi toată bucuria pe care mi-o dădea simpla prezenţă a cărţii şi întârziam clipa de-a o vedea, pentru deosebita plăcere de a visa ce se află în interiorul ei“). Aşa cum se va dovedi, cartea respectivă este doar un indrumar de şah, dar este de fapt calea regală a salvării şi în acelaşi timp a pierzaniei povestitorului, aşa cum va demonstra uluitoarea sa biografie şi mai ales mult aşteptata partidă de şah (cea de a treia cu maestrul arogant) de a doua zi.

Aşa cum spuneam, cele două povestiri sunt asemănătoare din multe puncte de vedere, parca dezvoltate simetric, atât în ceea ce priveşte conţinutul, cât şi în ceea ce priveşte tehnica de construcţie. Ambele se petrec în acelaşi cadru (nelipsit nici el de posibile semnificaţii), ambele se asamblează în jurul unor naratori de ocazie, naratori care suferă de un prea plin psihologic, naratori care îşi asumă condiţia mărturisitorului a cărui spovedanie nu deschide neapărat calea mântuirii. Ambele urmăresc consecinţele izolării şi înstrăinării cu impact profund asupra psihicului personajelor. Poate tocmai în asta rezidă măiestria lui Zweig: capacitatea de a construi două povestiri atât de asemănătoare, care nu dau totuşi senzaţia de repetiţie, atâta timp cât compoziţiile sale sondează, irepetabil şi la fel de puternic, vulnerabilitatea şi caracterul labirintic al minţii umane pusă în faţa experienţelor limită.

AMOC. OBSEDATUL – Stefan Zweig – Editura Rao, 2011

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

Nu ştiu dacă e doar o nostalgie după copilărie, dar chiar şi acum, la vârsta (pretinsei) maturităţi cedez din când în când tentaţiei de a citi poveşti. Şi dacă uneori mă mulţumesc onest cu o răsfoire a unui tom zdravăn de basme culese de Ispirescu sau de Fraţii Grimm, alteori îmi îndrept atenţia mai pretenţios şi către compoziţii mai încărcate, infuzate cu niscaiva istorie şi mitologie.  Desigur, din punct de vedere al valorii şi profunzimii literare, asemenea compoziţii, a la Dan Brown, care îmbracă un caracter reţetar, serial, repetitiv sunt adesea îndoielnice, dar asta nu înseamnă că sunt de neabordat sau că ar trebui vreodată să ne stârnească vreun soi de vinovăţie în momentul în care ne decidem să le lecturăm.

Chiar şi când avem de a face cu un thriller istoric în care se ciocnesc cele mai sofisticate societăţi secrete, în care conspiraţiile bine ticluite caută să subjuge lumea, în care serviciile de spionaj şi cele mai inteligente sau mai criminale minţi se implică în descâlcirea sau încâlcirea misterelor cu impact planetar, avem totuşi de a face, dincolo de puzzleurile provocatoare, cu trăsăturile de construcţie ale basmului: schematism narativ, personaje distilate până la purificare tipologică, înfruntări simpliste între bine şi rău încercări iniţiatice pentru protagonişti finalizate adesea cu o depăşire a unei naivităţi anterioare şi desigur, încheieri cel mai adesea cvasioptimiste. Dar poate tocmai datorită acestor trăsături caut să abordez şi acest soi de naraţiuni, măcar din când în când. Pentru mine un roman în genul celor scrise de Dan Brown reprezintă un corespondent ceva mai sofisticat al poveştilor citite la vârste de o şchioapă a cărui lecturare aduce, pe lângă recuperarea farmecului copilăriei,  un prilej sau (dacă e într-adevăr foarte bun) un preludiu, o deschidere de apetit pentru explorarea  altor domenii conexe sau paralele cu literatura cum ar fi istoria, mitologia, studiul simbolurilor etc.

Romanul Cheia Gaudi se înscrie, fără excepţie sau nuanţă, în categoria romanelor seriale, copiate după reţeta popularului autor american (atât în ceea ce priveşte forma, cât şi conţinutul): o societate secretă, în acest caz, cea  a Cavalerilor Moria luptă pentru conservarea unui secret şi împlinirea unei profeţii milenare, în vreme ce altă societate secretă caută să împiedice, prin cele mai crude şi cinice mijloace eforturile celei dintâi, totul desfăşurându-se într-un plan care depăşeşte eforturile şi înţelegerea autorităţilor şi muritorilor de rând. Ruperile de ritm, întoarcerile în timp, fraza scurtă, alertă, dialogurile abundente sunt la ordinea zilei, instrumente exploatate din plin pentru a construi suspansul. Enigma este însă interesantă şi întreţine interesul chiar şi unui cititor care nu se lasă uşor prins în ansamblul convenţiilor de thriller (însăşi personalitatea enigmei a fost unul din motivele care m-au făcut să aleg volumul): cum acţiunea romanului se petrece în Barcelona, rezolvarea ghicitorii pe care o primesc, fără voia lor, un matematician şi un istoric de artă, atârnă de interpretarea corectă a indiciilor lăsate de marele arhitect Antonio Gaudi, în creaţiile sale arhitecturale originale din capitala Cataluniei. E drept că asamblarea misterului este destul de lentă: o parte a capitolelor se preocupă de întărirea backgroundului narativ: istoria înfruntării între societăţile secrete (se fac salturi temporale din perioada Templului lui Solomon şi până în vremea războaielor civile din Spania secolului XIX), istoria reprezentanţilor, ierarhiilor şi moştenirilor lăsate de aceste societăţi. E drept că, purtat prin toate aceste culise, m-am trezit adesea tânjind să mă reîntorc în Barcelona romanescă, să explorez cot la cot cu protagoniştii secretele ascunse de Gaudi în cele mai cunoscute construcţii ale sale.  

Răbdarea mi-a fost totuşi răsplătită măcar în a doua jumătate a cărţii care deschide neabătut calea rezolvării unei ghictiori întortocheate, în care se antrenează, dincolo de obişnuitele asocieri de numere, pasaje din cărţi sfinte şi figuri geometrice şi simbolurile şi filosofia unei arhitecturi organice – monumentele lui Gaudi, aşa cum transpar în thrillerul de faţă nu sunt doar reflectări ale naturii, ci şi cărţi de citit cu atenţie, rând cu rând, ornament cu ornament, piesă cu piesă, până la ultima bucăţică de trencadis. Ele reprezintă de fapt, dincolo de reţeta copiată ad infinitum a thrillerului schematic şi fără surprize, miza reală de lectură: o invitaţie generoasă la explorarea universului gaudian.

CHEIA GAUDI – Esteban Martin, Andreu Carranza – Editura Rao, 2009

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.