Partitura suferinței
Recenzii / 19/08/2019

Lisa Genova este o scriitoare americană, autoare a bestsellerului Still Alice, carte care a stat la baza ecranizării pentru care Julianne Moore a câștigat Premiul Oscar în 2015 pentru cea mai buna actrita in rol principal. Cu un doctorat în neuroștiințe obținut la prestigioasa Harvard University, Lisa Genova pare preocupată să aducă în atenția publicului, dintr-o perspectivă inedită și accesibilă, impactul și consecințele pe care le au patologiile neurodegenrative asupra oamenilor obișnuiți. Două sunt elementele remarcabile în acest demers. Pe de o parte e inedită și lăudabilă inițiativa de a familiariza publicul larg cu redutabile provocări contemporane (atât din punct de vedere medical, cât și din punct de vedere psihologic și social), e un efort de conștientizare binevenit. Pe de altă parte, Lisa Genova preferă literatura în detrimentul unor prezentări științifice seci – faptul că boala capătă chip și personalitate, că se actualizează într-un pacient anume cu care putem relaționa și  a cărui dramă o putem înțelege face ca explorarea să fie mult mai convingătoare și interesantă pentru un cititor.  Dacă în Still Alice, autoarea americană a lansat o invitație empatică la înțelegerea devastatorului efect identitar al demenței Alzheimer debutată la o vârstă precoce, ulterior, scriitoarea americană a publicat și…

De neconceput – Helen Thomson
Recenzii / 06/08/2019

E greu să uiți o carte precum cea a lui Oliver Sacks, Omul care își confunda soția cu o pălărie, o carte care te pune față în față  cu cele mai profunde și familiare intuiții pe care le avem în ceea ce privește felul în care percepem lumea și felul în care ne percepem pe noi înșine. Cazurile uimitoare prezentate de regretatul neurolog american te urmăresc mult după ce ai încheiat volumul și te fac să te gândești la uimitorul și încă misteriosul fel în care funcționează creierul uman. Tributară demersului de a ne provoca simțul comun și a ne introduce în lumea celor mai stranii creiere, Helen Thomson, jurnalist cu o diplomă în neurobiologie preia ștafeta de la Oliver Sacks și ne invită în lumea celor mai bizare experiențe. Știința creierului, o știință compozită care reunește neurobiologia, neurofiziologia și neuroimagistica este relativ nouă. Datorită mijloacelor de investigație tot mai rafinate s-au făcut mari progrese în ultima jumătate de secol în ceea ce privește înțelegerea fenomenelor cerebrale și totuși, senzația pe care ți-o dau cazurile prezentate de Helen Thomson este că această știință se află de abia la început și că are încă numeroase ipoteze pe care nu le poate…

În căutarea corpului regăsit
Recenzii / 29/07/2019

Odată cu stabilizarea parțială a economiei României,  după integrarea în Uniunea Europeană, odată cu reformele din domeniul justiției,  vizibile, operaționale (până la un punct, trecând peste controversele din ultimii doi ani) motivația de emigrare a românilor, cel puțin cea a clasei de mijloc din mediul urban care nu se mai zbate la limita sărăciei a gravitat cel mai mult în jurul a două întrebări, expresii ale unor angoase insurmontabile: dacă eu/o rudă apropiată se îmbolnăvește și ajunge într-un spital din România?  Respectiv: ce fel de educația vor primi copiii mei? Dincolo de baza pur empirică a afirmațiilor și interogațiilor expuse anterior, nu e greu de observat faptul că învățământul și sistemul de sănătate rămân și astăzi omul negru al tranziției, acel gen de repere înfricoșătoare, aparent nereformabile (sau greu de desprins dintr-o retorică goală a unei schimbări etern așteptate) capabile să ne amintească mereu că evoluția țării noastre are încă multe etape profunde de parcurs, etape suficiente să ne fundamenteze lehamitea, pesimismul,  teama sau chiar motivația de a părăsi România. Ce se află în spatele acestei mitologii a dezamăgirii, cu cele două rădăcini de care aminteam (educația și spitalul)? Zilnic suntem bombardați cu știri despre neputințele sistemului, zilnic auzim istorii,…

Trei cuvinte, cinci minciuni – Michael Stanovici
Recenzii / 22/07/2019

Cauți un partener ideal? Acel partener lângă care să resimți armonia supremă, care să îți provoace cele mai intense sentimente, fără de care viitorul să devină inconceptibil, care să se integreze aproape perfect în viața ta și să îți dea senzația unei împliniri totale? Dacă după această lungă interogație aștepți o indicație precisă (în fond, o asemenea interogație redactată în limbajul de lemn al promisiunilor publicitare ar putea fi urmată de numele vreunei firme), pur și simplu nu mai aștepta sau, așteaptă cel mult să te îndrăgostești. Când un partener pe care îl întâlnești pare prea bun ca să fie adevărat, cel mai probabil așa și e.  Cel mai probabil tu îl idealizezi sau el te manipulează. Relațiile umane evoluează și, pe măsură ce ne cunoaștem, chiar și după faza îndrăgostirii (intensă și plăcută, fără îndoială), inevitabil vor ieși la iveală imperfecțiunile, vor apărea dezacordurile, plictiselile, tensiunile (pe lângă lucrurile bune de care avem parte deja). În cel mai bun caz, pe termen lung, persoana pe care o avem alături nu va suferi o transformare aproape de nerecunoscut pe măsură ce relația va atinge noi etape și va păstra ceva din identitatea idealizantă a perioadei incipiente. Cu toate că o…