Islamul şi musulmanii
Recenzii / 01/07/2010

INFORMAŢIE ŞI ATITUDINE Mai puţin prezentă în peisajul românesc şi, cu toate acestea, cât se poate de veridică, realitatea islamică se dovedeşte a fi o problemă de primă importanţă pentru mediul internaţional şi pentru statele care trebuie să se raporteze la ea în mod direct. Pentru români, probabil că e mai puţin interesantă. De ce? În primul rând, datorită proximităţii: a treia religie a planetei,  judecată după numărul de adepţi se manifestă în colţuri ale lumii care par mult prea îndepărtate şi străine pentru a ne stârni preocupări. În al doilea rând, musulmanii din România reprezintă o comunitate mult prea restrânsă pentru a-şi face simţită prezenţa în spaţiul public şi a trezi atenţia majorităţii. Nu în ultimul rând, românii sunt preocupaţi  încă (şi nu suntem uşor de întrecut la acest capitol) de definirea propriei identităţi, fie pe urmele mititeilor, mămăliguţei şi peisajelor pitoreşti, fie pe linia spiritului neserios şi inventiv al balcanismelor mereu surprinzătoare. Investim destulă energie ca să aflăm cine suntem noi, ca să mai avem puteri să ne întrebăm şi despre alţii. Să nu ne lăsăm însă amăgiţi! Devenim, încet dar sigur, parte dintr-un anticipat sat global, deocamdată doar ca membrii ai unei comunităţi în care interpretarea adecvată…

Amor intellectualis – Romanul unei educaţii
Recenzii / 28/06/2010

O LUME DISPĂRUTĂ Aşa cum remarcau Sever Voinescu, în  Dilema Veche , dar si Daniel-Cristea Enache, în Observator Cultural,   memorialistica românească a ultimilor ani suferă de o cufundare în derizoriu (oricine, inclusiv figurile de carton ale societăţii spectacolului, îşi publică amintirile într-o manieră ce cultivă lipsa de discreţie şi senzaţionalul) sau de o omniscienţă arogantă, a celui care condamnă în stânga şi în dreapta, rezervându-şi un loc moral privilegiat, al observatorului neutru sau chiar martir, în scriituri care adesea nu evocă, ci mai degrabă rescriu realităţile în tuşe mult prea subiective. Într-o asemenea atmosferă încărcată de inflaţie diaristică plină de metehne, Ion Vianu îşi pune pe hârtie memoriile sub forma unui roman (şi nu orice roman, ci un roman al unei educaţii). O opţiune de acest gen poate pare puţin excentrică la prima vedere (dacă porneşti de la premisa că autorul a alcătuit o lucrare autobiografică şi nu doar o lucrare de inspiraţie biografică), dar reprezintă de fapt expresia asumării  unei rigori şi a unei modestii prealabile scrisului.Căci Ion Vianu pe cât de mult şi-a folosit memoria, pe atât de mult şi-a implicat şi imaginaţia în redactarea amintirilor. Pozele mentale ale actorilor pe care Vianu i-a cunoscut cu privirea  fotografică a tinereţii…

Jurnal rusesc
Recenzii / 24/06/2010

O FOTOGRAFIE PERSONALĂ DE EPOCĂ Există probabil perioade istorice stigmatizate definitiv în memoria colectivă, sub semnul unor cuvinte definitorii care caută să sintetizeze (poate nepermis de mult) un climat socio-politic dintr-un anumit moment. La ce ne gândim, de pildă, când auzim despre anii care au urmat imediat celui de-al doilea război mondial? Foamete, lipsuri, teroare, dezbinare şi declanşarea unui alt tip de conflict. Arena politică era dominată de deteriorarea relaţiilor între foştii aliaţi care a culminat cu acea cădere a cortinei de fier, anunţată de Winston Churchill. Spaţiul social suferea încă de pe urma distrugerilor, privaţiunilor şi chiar a proaspetelor forme de teroare care şi-au făcut loc mai ales în Europa de Est. Marile puteri îşi pregăteau popoarele pentru o nouă încrâncenare şi duşmănire. Demonizarea adversarului, tehnică tipică în strategiile propagandistice căpăta contur atât în SUA, cât şi în URSS. Americanii erau burghezi imperialişti cu intenţii agresive sprijinite de arme nucleare, în vreme ce ruşii erau comunişti periculoşi obsedaţi să îmbrace lumea în roşul tiraniei şi al sângelui disidenţilor. Călătoria pe care John Steinbeck a făcut-o în 1948, în URSS, s-a născut tocmai dintr-o nemulţumire faţă de portretul bipolar, subordonat antipatiilor politice, pe care noua ordine mondială părea să îl…

Întoarcerea generalului
Recenzii / 21/06/2010

UNDE EŞTI TU, DE GAULLE, DOAMNE? Francezii dovedesc adesea că afla o plăcere distinctă în a-şi exprima nemulţumirile, că au o natură protestară, că au vocaţia împotrivirii, savurează dramatismul ieşirilor în stradă şi polemica în articole inflamate. Nu s-ar putea spune că sunt nişte certăreţi agresivi ci mai degrabă apar a fi nişte revoluţionari romantici. Le place să se dedice unor cauze măreţe, să trăiască ataşamentul şi militantismul faţă de o idee pe care o consideră importantă, atmosfera începutului proaspăt şi  reinventarea continua a viitorului. Sunt cunoscute sezoanele grevelor franceze, perioada când cheful de protest găseşte repede pretextele care să-l pună în acţiune. Nici cartea lui Benoit Duteurtre nu debutează altfel, decât în cel mai pur spirit francez al opoziţiei. După ce naratorul, un împătimit al cafenelelor şi al gastronomiei pariziene, intră într-un local şi comandă tradiţionala maioneză cu ou, are neplăcuta surpriză să constate că proprietarul, în loc să scoată ingredientele delicioase, începe să preseze un tub cu produs industrial. Intolerabil şi scandalos! În Franţa să nu mai poţi gusta o maioneză franţuzească? Totul pare să se lege, aşa cum se întâmplă în Uniunea Europeană, de o anumită directivă de la Bruxelles, anume aceea a  Sosurilor Emulsifiate, care prevede,…