Searching for Cioran
Recenzii / 29/07/2010

OPERA CA OGLINDĂ La începutul anilor 90, apărea în România o carte cu un titlu sugestiv, parcă în prelungirea aştepărilor acelor luni postrevoluţionare: Schimbarea la faţă a României. Autorul ei, Emil Cioran era un personaj relativ necunoscut pentru publicul care trăise dincolo de cortina de fier. Conţinutul acelei cărţi l-a impus definitiv pe Cioran în conştiinţa românilor şi a redeschis discuţiile pe tema statutului culturii române, participând şi la amorsarea controversei privind orientările politice ale generaţiei interbelice de intelectuali. De atunci au trecut 20 de ani: operele lui Cioran au fost publicate în ediţii succesive, în vreme ce scandalul derapajului legionar al grupului Criterion s-a amplificat, productiv însă, în forma unei literaturi tot mai bogate pe această temă. Cum apare astăzi Cioran publicului nespecializat? Calificativele s-au adunat pe parcurs, una câte una, pe măsură ce popularitatea de acum reclamatului român a crescut. Un filosof ermetic, liric, blasfemiator, veninos, un individ obsedat de moarte care s-a salvat de la sinucidere prin scris, un gânditor aproape insuportabil de profund şi lucid, un intelectual insolit care nu acceptă premii, încă un ghinionist care a făcut alegeri de tinereţe greşite, un pasional teribil şi erudit sau încă un personaj care ne face cunoscută ţara…

Audiţia
Recenzii / 26/07/2010

Când citeşti un roman de Ryu Murakami e greu să nu cedezi tentaţiei de a te întreba: când urmează scenele şocante, când vom fi martorii desfăşurărilor violente? În scrieriele lui Murakami apariţia unor astfel de scene este o certitudine, o chestiune ce ţine mai degrabă de timp, decât de posibilitate. Romanele autorului japonez şi-au câştigat celebritatea pentru felul curajos şi expresiv în care proiectează lumile devianţilor, în care violenţa şi abuzul de substanţe sunt coordonate cât se poate de fireşti, deşi se dovedesc a fi doar modalităţi de eschivă sau de depăşire ale unor conflicte emoţionale insurmontabile. Dar aşa zisa atmosferă horror (cu accente puternice de thriller psihologic) care se instalează invariabil în scrierile autorului japonez nu este gratuită. Până la urmă, Murakami nu exploatează doar curiozităţile sinistre, morbide, nu urmăreşte doar să-şi  transforme cititorii în nişte voyeuri ai ororilor, ci apelează la sexualitate şi violenţă pentru a întregi un portret de societate contemporană, într-un decor asiatic. Neliniştea pe care o avem când citim scrierile lui Murakami trebuie să fie neliniştea în faţa consecinţelor ultime pe care viaţa în lumea de azi le aduce: înstrăinare, lipsă de comunicare, dependenţă, decepţie. Personajele lui Murakami se mint adesea între ele şi pe ele…

Drumul spre înalta societate
Recenzii / 23/07/2010

VINOVĂŢIA PARVENITULUI Este o tipologie umană nemuritoare, atât în literatură, cât şi în viaţa de zi cu zi. Reprezentaţii ei ocupă scena indiferent de perioada istorică şi caută mereu mai mult decât au. Astăzi, în România îi regăsim, mai tineri sau mai în vârstă, la evenimentele mondene, în mall-urille pe unde plimbarea săptămânală a căpătat dimensiunile unui ritual cu mai multe semnificaţii sau chiar în parcarea din oraş, într-o maşină luxoasă, blocând accesul altor şoferi. Preocupaţi în permanenţă de imagine, investind în haine, în accesorii şi chiar în grupurile de oameni pe care le frecventează, cu ambiţii şi orgolii nemăsurate, pentru care bunul simţ este o chestiune opţională, în măsura în care poate servi scopurilor egoiste parveniţii sunt uşor de recunoscut, adesea greu de evitat. Plecăm capul dezaprobator dacă îi întâlnim, zâmbim sau ne pierdem cu firea, când îi vedem ahtiaţi de acumulare şi de recunoaştere prin orice mijloace. Îi privim cu un aer amuzat sau, dimpotrivă, cât se poate de grav. În literatură ei reprezintă materialul solid pentru satirizarea moravurilor din orice epocă.  În lumea ficţiunii destinele parveniţilor pot avea traiecte deosebite şi interesante: parvenitul autentic care reuşeşte stârneşte un comic amar, prin dimensiunea eforturilor pe care le depune…

Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara
Recenzii / 19/07/2010

O POVESTE RELEVANTĂ După 1989, odată cu încercările post-traumatice de a restabili un adevăr istoric falsificat şi mascat, au apărut pe piaţa de carte o mulţime de jurnale şi de biografii ale opozanţilor regimului comunist. Cei chinuiţi în umbră au păşit în lumină, pentru a povesti lumii despre grozăviile petrecute sub o guvernare opresivă. Dacă fiecare ţară din Europa de Est şi-a avut proprii disidenţi iar în unele din aceste spaţii s-au închegat chiar mişcări politice organizate, totuşi numai în România se poate vorbi de o formă poate mai puţin eficientă de protest, dar neîndoielnic curajoasă şi anume rezistenţa armată în munţi a unor grupuri care au fost în cele din urmă înfrânte (deşi au supravieţuit aproape 10 ani) de încăpăţânarea metodică a Securităţii. Povestea acestor revoltaţi din vremea obsedantului deceniu şi a complicilor lor se desfăşoară emoţionant în două mărturii cuprinse în volumul intitulat: “Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara”. Urmărind prefaţa semnată de Gabriel Liiceanu, la apariţia primei ediţii a acestei lucrari (în 1993), putem degaja o serie de justificări relative la publicarea unui astfel de volum într-un anumit moment din istoria postdecembristă a României. La nici 4 ani de la căderea regimului comunist, România încă avea nevoie de…