Articole cu eticheta ‘trei’

Nu mai încape îndoială că, în materie de cunoaștere, știința pare să fi câștigat, după lupte seculare, titlul de autoritate supremă. În decurs de mai bine de 500 de ani, metoda științifică s-a rafinat constant, ajungând să ofere cel mai apropiat și precis acces la realitate, din câte am fi putut spera să avem vreodată. Tocmai în baza acestei dimensiuni descriptive privilegiate, cunoașterea științifică a reușit să își concretizeze rezultatele în formele practice și tangibile ale tehnologiei care au făcut posibil progresul societății umane. Ceea ce vreau să sugerez prin această introducere este faptul că astăzi, mai mult ca oricând, oamenii respectă cercetarea științifică și caută ori de câte ori au ocazia să se bucure de rezultatele ei, materializate în forme tehnologice. Cu alte cuvinte oamenii  sunt dispuși să își cheltuiască resursele pe invenții care poartă marca științificității și care le pot îmbunătăți viața. Așadar, într-o societate cu piață liberă, reușita și vandabilitatea unui nou produs pare să se articuleze pe îndeplinirea a două condiții esențiale (la care publicul contemporan este cât se poate de sensibil):  să vină în întâmpinarea unei nevoi, unei probleme umane importante și să fie rezultatul metodei științifice. În epoca amețitoare pe care o trăim, așa cum se poate deduce din volumul lui Ben Goldacre, pe fondul complicarii codului stiintific (care a devenit din ce in ce mai opac pentru neofiti), dar si pe fondul triumfului deplin al mijloacelor de comunicare și al erodarii a gândirii critice din partea publicului larg, ambele condiții care asigură succesul unui produs sau serviciu pot fi contrafăcute. Altfel spus, e suficient ca un agent, un pretins inventator să creeze doar iluzia unei nevoi pe care o avem și să creeze iluzia științificității unui produs pe care îl propune pentru a ne convinge să îl cumpărăm. Urmarea? Unii se îmbogățesc, speculând panica și naivitatea celorlalți – iată rezultatul pseudoștiinței

Când vine vorba de domeniul sănătății lucrurile par să devină și mai sensibile și mai grave. E de la sine înțeles că starea de sănătate este un bun pe care toți oamenii îl prețuiesc în cel mai înalt grad. Așadar, sarcina magicienilor profesioniști e oarecum ușurată: tot ce au de făcut este de a convinge publicul de științificitatea demersului lor care vine să rezolve sau să îmbunătățească performanțele fizicului uman.

Ben Goldacre, medic și jurnalist englez, atacă frontal, în volumul său, o mulțime din asemenea strategii pseudoștiințifice la care suntem expuși aproape în fiecare zi. Abordând problemele gradual (de la cele mai mărunte șarlatanii, care antrenează trucuri ieftine și până la afacerile de milioane de dolari în care totul se joacă dincolo de granița oricărei etici a cercetării), demersul lui Goldacre sugerează alarmanta capacitate a pseudoștiinței de a ne induce în eroare și a ne specula o mulțime de slăbiciuni. Analiza lui Goldacre pornește de la produse banale de genul: Aqua Detox și lumânări de ureche (invenții care pretind să absoarbă substanțele toxice din organism – îmi amintesc că le-am văzut acum câțiva ani și la Teleshoppingul din România), apoi se ajunge la examinarea unei categorii de produse- ex: cosmeticele revoluționare (ingredientele ezoterice pe care pun accentul producătorii sunt, cel mai adesea, irelevante pentru mecanismul de acțiune al produselor) și se analizează chiar și clase de terapii foarte răspândite, așa cum e homeopatia (care nu pare să dea rezultate mai bune decât efectul placebo). Câteva capitole ale cărții sunt dedicate analizei dietelor și tertipurilor nutriționiștilor de ocazie (printre ei și Patrick Holford- cunoscut și la noi pentru volumul Dieta Optimă) iar spre sfârșitul volumului veți avea parte de o inventariere a strategiilor industriei farmaceutice (care includ manipularea rezultatelor testelor de laborator, mascarea rezultatelor negative și chiar erori metodologice deliberate) coroborate cu cele ale mass mediei (care exploatează adesea știința cu propriile grile senzaționaliste) prin care se medicalizează aproape orice problemă, oferindu-se desigur și un remediu salvator.

Nu aveți de a face cu un volum din acea categorie a istoriilor secrete, a marilor conspirații dezvăluite. Ben Goldacre oferă critici la obiect și le fundamentează  pe studii și pe o prezentare detaliată și accesibilă a rigorilor metodologice folosite în medicină. De asemenea, autorul oferă și câteva coordonate generale ale gândirii critice prin care să investigăm pretinsele terapii miraculoase pe care le întâlnim. În același timp abordarea medicului englez e cât se poate de sarcastică și, totuși lipsită de aroganță și ambiții deconspirative. Ben Goldacre nu pledează pentru vreo revoluție și nici nu duce o cruciadă anticonsum (fiecare e liber să dea banii pe ceea ce vrea). El vine mai degrabă să problematizeze, să semnaleze nereguli de ordin etic: poate că multe din terapiile și produsele analizate sau nu în carte, promovează sănătatea, în esență – însă maniera în care o fac este cel puțin îndoielnică – unii vor să privatizeze bunul simț (construiesc justificări complicate pe care pretind bani, pentru a te încuraja să ai o alimentație sănătoasă și să faci mișcare) în vreme ce alții caută să eludeze bunul simț, promovând ideea că starea ideală de sănătate, nu este la îndemâna oricui, ci se atinge cu crème scumpe și pastile sofisticate. În esență, într-o epocă în care credibilitatea discursului științific pare să devină tot mai suspectă, datorită nenumăratelor sale folosiri abuzive,  propunerea unei distincții între știință și pseudoștiință pare să fie mai mult decât binevenită. Oricum, probabil că Goldacre (care este și realizatorul unei emisiuni cu același nume: Bad Science) se află doar la primul volum de acest gen… va mai fi nevoie și de altele, cu siguranță.

Un nou titlu din colectia Editurii Trei, ACUM PENTRU VIITOR.

PSEUDOSTIINTA – Ben Goldacre- Editura Trei, 2012

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

Victoria lui Vladimir Putin la alegerile care tocmai s-au încheiat în Rusia probabil că a dezamăgit multe din statele democratice de pe glob și a generat un val de proteste ample,  mai ales în rândul locuitorilor din marile orașe ale Rusiei. Chiar dacă o parte a contracandidaților lui Putin au contestat rezultatul votului, e destul de probabil ca acesta să fie plauzibil și asta pentru că Putin s-a bucurat, după cum au remarcat unii analiștii internaționali, de o popularitate încă solidă pe întreg teritoriul Rusiei, mai ales în rândul electoratului din mediul rural și cu un nivel de educație scăzut (foarte sensibil încă la discursurile de sorginte naționalist-militaristă). Este așadar noul mandat al președintelui rus, în spiritul democrației pe care și Putin l-a invocat după alegerea sa? Poate, din punct de vedere statistic. Premisele care au pregătit însă obținerea acestui mandat, așa cum dezvăluie volumul jurnalistei Masha Gessen (volum apărut simultan, în mai multe țări, cu puțin timp înaintea organizării alegerilor în Rusia) sunt cel puțin suspecte și conduc la concluzii destul de sumbre în ceea ce privește viitorul fostului stat sovietic. Simulacrul democrației înscenat de autoritățile rusești nu mai este demult convingător, cel puțin pentru opinia publică internațională și chiar pentru mediile intelectuale rusești.

Bazându-se pe  variate surse de documentare, pornind de la interviuri, documente, biografii oficiale, anchete și experiențe proprii (autoarea este corespondentă de presă la Moscova), Masha Gesson reconstituie evoluția vieții politice din Rusia, de la începutul prăbușirii URSS și până la alegerile din 2011 din Rusia , căutând să explice un fapt cu adevărat curios: cum de o democrație cel puțin promițătoare, care coagulase o guvernare din care nu lipseau voci autentic liberale și intelectuali de prestigiu (pe lângă milionarii de sezon intrați în jocul politic) a ajuns să se degradeze, până la a deveni o dictatură mascată, dominată de servicii secrete, mafie și corporații? Explicația pentru această transformare, în descâlcirea paginilor de istorie recentă,  pare să se construiască în jurul unui personaj cheie: Vladimir Putin- un personaj cu o evoluție bizară, excepțională  (în fond, titlul în original al volumului lui Gessen este: The Unlikely Rise of Vladimir Putin – deci , e vorba de o ascensiune improbabilă) care a reușit să depășească orice așteptări. Cum a reușit un om mic, obișnuit, cenușiu, golit de personalitate și interes (așa cum îl descrie Gessen pe Putin) să ajungă unul din cei mai de temut lideri ai lumii?

Portretul de tinerețe al lui Putin pe care îl zugrăvește autoarea face și mai greu de anticipat evoluția ulterioară a acestui personaj controversat: născut într-o familie modestă, fără o aplecare strălucită spre studiu, având tendințe violente și dificultăți de comunicare, Putin și-a păstrat însă de mic o ambiție: aceea de a intra în rândurile KGB-ului. Îndeplinirea acestui vis se produce însă într-un context nefavorabil, în care serviciul secret rusesc era deja o mașinărie supradimensionată (deși foarte bine pregătită) de produs hârtii și informații care cu greu puteau fi procesate. Repartizat pe un post mărunt de spion în Germania de Est, cariera lui Putin pare să se încheie prematur odată cu prăbușirea blocului sovietic, moment în care viitorul președinte al Rusiei se întoarce la Sankt Petersburg, fără glorie și fără avere, pe un post modest la universitate. Șansa sa extraordinară este aceea de a-l întâlni pe fostul său profesor Boris Berezovsky Anatoli Sobceak, cel care îl recrutează pe Putin în echipa sa de la primăria din Sankt Petersburg. Fără să rupă concludent relațiile cu KGB-ul (care, deși urma să fie dezmembrat oficial la începutul anilor 90, păstra încă celule active), Putin se asociază cu reformiștii conservatori ai Rusiei (mulți dintre ei fiind foste cadre ale armatei) în jurul câtorva politicieni influenți. În tot acest timp Rusia va traversa  pagini de istorie tulbure: după o perioadă de instabilitate politică (care a culminat cu puciul din 1991), după reformele inițiate de președintele Elțân, țara intră într-o profundă criză economică și socială, astfel că, în 1999, în momentul în care Elțân era doar o fantomă a fostului politician popular, comuniștii se dovedeau a fi o amenințare reală pentru fragila democrație moscovită. Având prea puțini oameni de încredere în jur, Elțân este de acord să își lase moștenirea politică pe o mână fermă, reformistă și mai ales anticomunistă. Iată și cea de-a doua mare șansă din cariera lui Putin: nominalizarea sa ca succesor a lui Elțân. Nu e greu de înțeles cum într-un context amenințător, experiența, loialitatea instituțională, incoruptibilitatea și devotamentul pentru Rusia, adică principalele trăsături care îl recomandau pe Putin i-au sensibilizat rapid, pe fondul crizei, pe apropiații lui Elțân.

Prea puțini aveau însă să bănuiască faptul că acel om fără chip, aparent atât de lipsit de ambiții, un birocrat loial prin excelență, un candidat pentru președenție fabricat peste noapte (cu biografii făcute pe genunchi și publicate rapid, cu poziționări mediatice bine regizate) va deveni chiar groparul democrației rusești, după victorie. Căci proaspătul președinte Putin se va dovedi într-adevăr reformator – dar va iniția o serie de reforme care  ținteau, în cele din urmă spre o centralizare a autorității și spre îngustarea libertății politice și chiar a celei de exprimare, valorificând în aceste demersuri întreaga experiență dobândită în rândurile KGB-ului, fundamentându-si permanent demersurile pe amenințări (fictive sau chiar înscenate) asupra securității statului.  Analiza mandatelor prezidențiale ale lui Putin și felul în care acestea au transformat Rusia, prin mijloace la început subtile și ingenioase, apoi tot mai brutale și mai explicite, vă rămâne să o descoperiți în totalitate. Această analiză atinge desigur și momentele cheie ale atacului de la Beslan, criza ostaticilor din Moscova, scufundarea submarinului Kursk și mai recentele scandaluri generate de cazurile Politkovskaia, Hodorovski, Litvinenko (și nu numai) și desigur, succesiunea de formă executată de Dmtri Medvedev,  toate fiind legate, într-o formă sau alta de manevrele premeditate ale administrației Putin și de strategiile acesteia de întărire a puterii.

Până acum, așa cum evidențiază Masha Gessen, lui Putin nu i-a rezistat probabil nici un adversar. Fie că e vorba de jurnaliști, de foști politicieni, chiar de cei mai bogați oameni din Rusia, orice încercare de disidență a fost înăbușită în cele din urmă (chiar dacă spre oroarea opiniei publice internaționale). Succesul lui Putin nu se leagă însă de obsesia autoritarofilă cultivată în Rusia timp de sute de ani (și pe care chiar Putin o personifică magistral), ci este atribuibil unei strategii articulate pe practici care au multe in comun cu terorismul. Iată că falimentul totalitarismelor anticipat atât de optimist de Francis Fukuyama în anii 90 nu s-a adeverit… iar asta poate pentru că, în acord cu legile evoluției, cel puțin un profesionist al dictaturii a învățat să se adapteze și să creeze o specie periculoasă a acestei forme de guvernare: un om fără chip a produs o dictatură fără chip… o dictatură din umbră.

OMUL FARA CHIP – INCREDIBILA ASCENSIUNE A LUI PUTIN - Masha Gessen – Editura Pandora M, 2012

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

Depresiv, isteric, traumatizat în copilărie,  cu probleme emoționale adânci si cu stimă de sine scăzută. Un asemenea portret al nefericirii expus în termeni contemporani, cu siguranță că ar avea  nevoie de vizita la un psihoterapeut. Dar ce te faci când acest portret aparține însuși terapeutului? Studiile citate de Michael B Sussman sugerează că studenții la psihologie, psihiatrii și psihanaliștii în formare sunt în marea lor majoritate oameni care au avut (sau au?) de suferit psihic si emotional la fel de mult ca cei pe care îi tratează. Desigur, încă din cele mai vechi timpuri și din cele mai vechi tradiții este cunoscut mitul vindecătorului care doar la finalul călătoriei prin iadul suferinței a reușit să dobândească virtuțile curative. Sa stea lucrurile la fel si in cazul specialistilor in sanatatea mentala? Poate, insa cu toate acestea, probabil că pe mulți pacienți i-ar tulbura să afle că cel care le oferă ajutor psihic și emoțional a poposit sau poate chiar s-a zbatut, la rândul său în zona crepusculară a tulburărilor mentale (si nu e usor de spus in ce masura s-a recuperat cu adevarat). Si poate ca aceasta tulburare provine de fapt dintr-o nevoie de idolatrizare a specialistului pe care par să o dezvolte cei ajunși în fața terapeutului: este confortabil (și te ajută să îți învingi într-o oarecare măsură temerile) să știi că, atunci când ai ajuns la capătul puterilor te poți încredința plin de speranță în fața unui soi de guru atotputernic pentru care lucrurile sunt clare și care probabil ești convins că îți poate fi de ajutor, atât prin interpretările pe care ți le oferă, cât și prin felul în care trăiește. În fond, te afli în fața unui om care a urmat o chemare curioasa: aceea de a asculta și de a trata nefericirea celorlalți. Adoptand o privire anecdotica am putea spune ca: daca cei carora le placea sa monteze si sa demonteze aparate cand erau mici au devenit ingineri, iar cei carora le placea sa vorbeasca au devenit avocati, cei cu probleme emotionale si identitare s-au apropiat de psihoterapie.

Ce alegere grea, ce alegere nobilă, să te sacrifici pentru alții, ascultându-le nefericirile în fiecare zi… o asemenea alegere nu poate fi motivată decât de o profundă și admirabilă nevoie de… a-i ajuta pe ceilalți, de un altruism de cea mai autentică factură. Sau nu? Așa cum sugerează Michael Sussman, în volumul său, opinia răspândită mai ales printre nespecialiști (și nu numai) este aceea că motivațiile terapeuților de a alege o asemenea profesie anevoiasă (atat din punct de vedere al timpului de pregatire, cat si al solicitarii la care te expune), se întemeiază tocmai pe această aparentă și vagă dorință de a ajuta semenii, de a veni în întâmpinarea nevoilor pacienților. Cu toate acestea, așa cum va dezvălui psihiatrul american, tabloul motivațional este mult mai complex și, în perspectivă psihanalitică cel puțin, cuprinde adesea o mulțime de elemente inconștiente care nu au neapărat de a face cu imaginea virtuoasă a terapeutului – zeu cu care mulți sunt obișnuiți.

Sussman caută, în primul rând, să sublinieze importanța cunoașterii motivațiilor de a deveni terapeut. Chiar dacă, pentru un mecanic auto, faptul de a ști de ce și-a ales meseria nu pare să-i fie de prea mare ajutor, când vine vorba de reparat mașini, altfel par să stea lucrurile când vine vorba de psihoterapeut, atâta timp cât felul în care acesta gândește și felul în care își abordează pacienții reprezintă de fapt instrumentele principale în activitatea sa de zi cu zi. Sussman sugerează că psihologia psihoterapeutului a fost neglijată aproape sistematic, în mod ironic, chiar de moștenitorii lui Freud (adică chiar de moștenitorii celui care a avut curajul de a-și examina în profunzime motivațiile profesionale). De ce? Tocmai datorită acceptării tacite sau explicite printre specialiști,  a unui anumit fel de a modela relația dintre pacient și terapeut: modelul vechi presupune că terapeutul reprezintă un observator științific, iar pacientul este elementul central de interes. Relația dintre cei doi este clar asimetrică, bine delimitată și condusă într-o manieră cât se poate de controlată și de atentă de terapeut care trebuie să aibă grijă să se păstreze în permanență pe pozițiile obiective (tocmai pentru a nu afecta terapia pacientului). In cadrul acestui model terapeutul este mai degraba un agent impersonal interschimbabil. Modelul nou, sprijinit de studiile ultimilor 30 de ani, pe care Sussman îl surprinde și care este acceptat astăzi drept paradigmatic pentru majoritatea terapiilor este acela în care relația pacient terapeut capătă valențe bidirecționale – terapia este un proces participativ, din care au de beneficiat atât pacientul cât și analistul. Într-un asemenea context, de personalizare și deschidere în relația terapeutică,   motivațiile terapeutului și rolul acestora în terapie sporesc în importanță, atâta timp cât terapeutul se transformă dintr-o cutie neagră intangibilă și obiectivă, într-un  personaj activ, cât se poate de uman, cu scopuri și nevoi autonome, chiar în cadrul terapiei. E de reținut faptul că Sussman preferă să opereze în perspectivă psihanalitică (chiar daca referirile sale la lucrarile altor specialisti nu sunt legate doar de aceasta perspectiva). Astfel că, după ce ia în considerare o cantitate apreciabilă de studii și surprinde faptul că mulți din cei care urmează să devină terapeuți sau care sunt terapeuți au un background destul de incalcit în ceea ce privește stabilitatea lor psihică și emoțională, Sussman explorează, folosind o grilă freudiană, posibilele motivații ale terapeuților, subliniind impactul pe termen lung (în special premisele pentru derapaje profesionale) pe care acestea le pot avea.

În viziunea psihanalitică a lui Sussman, în spatele expresiilor conștiente pe care terapeuții le dau motivațiilor lor: a ajuta, a găsi un sens în ceea ce nu are sens, a reduce tensiunea, a asculta  terapeuții pot urmări gratificări inconștiente de ordin pulsional (libidinale – voieurism, exhibiționism sau agresive – dorințe sadice și masochiste), nevoi de dezvoltare a sinelui (narcisisim, omnisciență, omnipotență, benevolență) și motivații legate de relația de obiect (nevoia de putere și control, de intimitate și distanță, nevoi de dependență). Toate aceste ipoteze sunt descrise în amănunt și într-un limbaj accesibil (fiecare element antrenat de perspectiva psihanalitică este explicat la începutul fiecărui capitol, fără să se facă abuz de înspăimântătorul jargon freudian) și, ce e foarte important, sunt coroborate cu nenumărate studii cu privire la statutul terapeutului, desfășurate de un număr mare de specialiști pe parcursul a 50 de ani (asa cum am mai spus, nu doar psihanaliști). Dupa ce intreprinde un sistematic inventar motivational, in ultima parte a cărții Sussman își aplică modelul de interpretare  asupra a 15 profile de terapeuți, examinând concret, pe baza biografiei și interviurilor luate ( interviul este disponibil, ca instrument de investigatie și la finalul volumului), resorturile inconștiente ale fiecăruia. Ceea ce mi s-a părut cel mai interesant a fost desigur, relevanța investigației lui Sussman, mai precis felul în care aceste nevoi inconștiente ale terapeuților se pot dovedi pe rând, atât fertile (prin dezvoltarea capacităților empatice și a disponibilității de a asculta) cât și obstacole (de la derapaje ocazionale și până la sindromul de extenuare profesională), în efortul terapeutic.

Dincolo de contributiile pe care un asemenea volum le poate avea pentru un specialist in sanatatea mentală (cunoașterea propriilor motivații îi ajută pe terapeuți să își îmbunătățească eforturile profesionale), cartea lui Sussman poate fi abordată și de publicul larg (limbajul și prezentarea suficient de prietenoase o recomandă de la sine) pentru demistificarea imaginii unei profesii de care tot mai mulți oameni par să aibă nevoie în societatea contemporană. Până la urmă, așa cum surprinde și Sussman, este ironic și trist faptul că: “profesia care urmărește să asiste oamenii să accepte și să se împace cu sentimentele și nevoile lor deseori nu reușește să tolereze sau chiar să recunoască astfel de preocupări umane ale practicienilor săi”. Dar pentru că, așa cum sugerează Irvin D. Yalom, un alt psihiatru prestigios, citat tot de Sussman, calitatea de pacient pare să fie astăzi ubicuă, iar terapeuții și clienții lor sunt de fapt în aceeași barcă, a sosit timpul  ca terapeuții, cei capabili să destrame iluzii și să desfacă mecanisme complexe de apărare, să capete, în mintea tuturor,  proporțiile umane si vulnerabile, dar nu mai putin autentice,  pe care le au de fapt.

O CHEMARE CURIOASA - Michael Sussman – Editura Trei, 2011

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

După ce am citit în acest an două volume care aveau protagoniști amnezici (ȚINUTUL PUSTIIT, respectiv N-AI SĂ MORI –ambele apărute la Editura Litera) mărturisesc că nu mai eram prea tentat să încep lectura unui al treilea roman pe același tipic mai ales că îmi părea că urmărisem bucla completă a abordărilor de gen: atât drumul spre dezintegrare psihică (așa cum i se întâmplă personajului bolnav de Alzheimer din ȚINUTUL PUSTIIT), dar și cel spre recuperare (așa cum îl parcurge Helene din N-AI SĂ MORI). Ambele romane citite fuseseră însă scrise în cheie mai degrabă dramatică, dar bestsellerul lui S.J.Watson se recomanda mai degrabă drept un thriller, așa că am fost curios să explorez și acest unghi narativ pe care nu îl descoperisem până acum.

Christine are 47 de ani, e căsătorită de 22 de ani și i se întâmplă adesea să se trezească în miez de noapte, în pat cu soțul ei, să se uite la el și acesta să i se pară un străin – și nu e vorba de nicio exprimare metaforică, de dramă burgheză și căsnicie epuizată, ci e vorba mai degrabă de cel mai propriu sens al termenului: Christine suferă de o formă de amnezie interesantă: nu își amintește aproape nimic din trecutul îndepărtat și nici prezentul nu-l poate conserva în memorie mai mult de o zi. De fapt, așa cum îi sugerează doctorii, Christine deține încă o mulțime de amintiri dar are dificultăți mari să le acceseze și să le asocieze. Evident situația, protagonistei care se lămurește din primele pagini, m-a dus repede cu gândul la o comedie romantică populară și, cvasioriginală numită 50 First Dates: în acea comedie, personajul interpretat de Adam Sandler voia să cucerească o fată care suferea de o formă asemănătoare de amnezie: în timpul zilei facea cunostinta cu personajul lui Sandler, după care noaptea, în timpul somnului, uita tot iar a doua zi o lua de la capăt, aflându-se la o eternă primă întâlnire. Amuzant era faptul că personajul lui Sandler găsea mereu mijloace inedite de a o cuceri (pentru că el deja începuse să o cunoască pe cea de care se îndrăgostise) și, mai târziu în film, chiar reusea să o ajute să păstreze așa zisele amintiri (folosesc termenul destul de inexact, atâta timp cât fata nu își amintea realmente, ci mai degrabă își asuma identitatea în prelungirea celor prezentate pe casete video). Amnezica din 50 First Dates se baza însă pe un element esențial : putea să aibă încredere în tatăl ei și în personajul jucat de Adam Sandler.

Tocmai acest element, al încrederii devine volatil în romanul lui S.J Watson care imaginează o situație interesantă. E de la sine înțeles că memoria joacă un rol crucial în asigurarea identității personale de-a lungul timpului. Memoria este un element cu caracter personal la care doar individul singur are acces –tocmai acest fapt ne face identitatea inalienabilă (noi știm ce s-a întâmplat cu noi, în mod normal, prin acces direct, indiferent de opiniile celorlalți). Situația pe care o imaginează însă Watson este aceea în care memoria își pierde caracterul privat și intim, fiind fixată pe un suport public (la fel ca în 50 First Dates), cum ar fi un jurnal scris, dar persoanele care contribuie la construcția acestei memorii exterioare, spre deosebire de comedia americană, nu sunt neapărat persoane de încredere. Căci Ben, soțul lui Christine care pare să reziste cu stoicism acestei provocări de a-i repovesti viața soției lui în fiecare dimineață, îi ascunde, așa cum ajunge să descopere Christine, o mulțime de lucruri semnificative: faptul că a avut un copil sau faptul că a fost o romancieră de succes. De ce face Ben asta? Pentru că o iubește prea mult, desigur, pentru că amintirile acelea, chiar și pasagere, ar putea să o facă pe protagonistă să sufere și mai tare, atâta vreme cât implică întâmplări nefericite. A o cruța emoțional pe Christine în fiecare zi sau a-i spune adevărul, a-i îndeplini ceea ce am putea numi dreptul la o identitate veridică? Iată doar prima dilema care domină prima parte a romanului, o dilema ce va fi eclipsată însă de alte interogații, mult mai neliniștitoare, născute din cercul de neîncredere tot mai strâns în care se va regăsi Christine pe măsură ce va afla tot mai multe lucruri despre cei apropiați.

Romanul are un ritm extrem de alert – deși e o provocare să construiești un roman cu un personaj amnezic, riscând să devii extreme de repetitiv, S.J.Watson reușește prin tot felul de artificii narative să dea o fluență de invidiat întregii construcții și lasă suficient timp cititorilor să se familiarizeze și să se atașeze de ipotezele protagonistei în ceea ce privește propria ei biografie. Acest timp de receptare este esențial pentru percepția întorsăturilor de situație ulterioare, care se vor dovedi cat se poate de elegante si neprevazute in acelasi timp. După cum veți remarca la finalul romanului: povestea este extrem de simplă și de clasică în esența… generatorul de atmosfera si maestrul papusar care va tine insa cu sufletul la gura în acest thriller reușit este de fapt o prezenta cat se poate de inselatoare: e vorba de integritatea psihica a protagonistilor… sau mai degraba lipsa ei.

Despre acest titlu vom discuta mai pe larg sâmbătă, 17 .12.2011, la o întâlnire între cititori și potențial cititori (oricine este invitat) ce va avea loc la Librăria Șt.O.Iosif Brașov.

ÎNAINTE SĂ ADORM – S.J.Watson – Editura Trei, 2011

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.