Castelul din Pirinei
Recenzii / 19/08/2012

Dacă tot e inca  vara si sunt inca destule  ispite editoriale,  mi-a fost destul de greu să mă decid cu privre la următoarea mea opțiune de lectură. Mă tentau mai multe piste tematice: povești de amor, poate ceva memorii, de ce nu, ceva filosofie, dacă s-ar fi putut. Și ca să nu îmi las vreo dispoziție păgubită, să nu fiu pus să aleg între toate acestea, m-am bucurat că am găsit ceva care să le cuprindă pe toate (un fel de sinteză de la capătul atâtor antiteze): e vorba de ultimul roman al Jostein Gaarder, scriitorul norvegian care a scris una din cele mai îndrăgite și mai bine vândute introduceri în filosofie din toate timpurile: Lumea Sofiei (tradusa tot la Editura Univers). Romanul lui Gaarder are de toate, așa cum spuneam: aparent e vorba despre o poveste de dragoste care păstrează însă un aer diaristic, prin faptul că se prezintă într-o formă epistolară – e vorba de epistole moderne, mai precis e-mailuri. Nu avem însă de a face cu o dragoste desfășurată în timp real, o experimentare a amorului virtual (pe care l-am găsit pus în scenă recent, în romanul lui Daniel Glattauer, apărut la Editura Trei). Protagoniștii volumului lui…

Din pricina marului
Recenzii / 05/03/2012

Mai demult, pe vremea când citeam  seria de povestiri a lui Mihail Sadoveanu, Hanu Ancuței, m-am gândit pentru prima oară la felul în care anumite spații sau contexte sociale îi predispun pe oameni să devină povestitori. Desigur, la vremea aceea trecusem și eu prin botezul nopților de tabără sau al serilor din fața blocului, când, în compania tovarășilor de joacă mai mult sau mai puțin cunoscuți, venea acel moment cât se poate de miraculos și de spontan, când fiecare din cei prezenți devenea, călăuzit de cine știe ce prezență misterioasă (să fi fost liniștea nopții, privirile fascinate ale auditorului) un povestitor pasional al celor mai ciudate, șocante sau memorabile întâmplări (cât erau ele ficțiune și cât erau realitate, vorba lui Hemingway, rămânea la latitudinea publicului să decidă). Însă deși îmi pot imagina adesea copilăria chiar și fără aceste întâlniri cu povestitorii de ocazie, născuți prin voia contextului și al unei atmosfere aparte, trăite la ceasuri târzii, desigur că nu mi-aș putea imagina hanul lui Sadoveanu fără poveștile Comisului Ioniță (povești care dau până la urmă dau identitate hanului), a căror desfășurare nu ar fi fost posibilă, evident, fără vinul Ancuței și fără focul din vatră. Și asta pentru că hanul…

Zambetul etrusc
Recenzii / 28/12/2011

Am mai vorbit de faptul că, în lumea contemporană, preocupată de proiectarea unei existențe etern absorbită tinereții (în care performanțele pe toate planurile, profesional, personal, social să strălucească ad infinitum), cel mai mare păcat, cea mai mare nenorocire care ți se poate întâmpla pare să fie aceea a faptului, atât de natural, de altfel, al îmbătrânirii. Imaginea bătrânului, odinioară un călăuzitor spiritual al unei comunități, întruparea înțelepciunii și a experienței de viață respectate se asociază astăzi mai degrabă cu declinul, atrăgându-și indiferența și chiar disprețul semenilor. Și asta se întâmplă pentru că trăim într-o lume aflată în continuă schimbare, supraspecializată, în care primele victime ale inadaptării sunt cei înaintați în vârstă, incapabili să mai țină ritmul cu viteza progresului. De asemenea, pe fondul degradării biologice, bătrânii nu mai pot trăi adesea extazurile psihologice și fizice pregătite de marii competitori economici și sunt adesea excluși din jocul social centrat în jurul consumului. Așa cum au sugerat unii romancieri, amintindu-i aici doar pe Coetzee sau Houellebecq, condiția bătrânului contemporan pare a fi aceea a marginalului, a izolatului care își trăiește exilul lent si chinuitor, cu atât mai dureros cu cât o mare parte a dorințelor de tinerețe rămân vii, chiar dacă satisfacerea lor…

Judecatorul si calaul sau
Recenzii / 02/05/2011

Sunteţi pregătiţi pentru o poveste poliţistă care se petrece în… Elveţia? Nu sună foarte provocator, nu? Cum, întruchiparea neutralităţii, a spiritului paşnic, echilibrat, al preciziei orologiilor, a dulceţii ciocolatei şi a siguranţei bancare să fie asociată cu investigaţii pline de suspans , cu asasinate sângeroase, cu personaje dubioase şi inspectori curioşi? Pare să fie o asociaţie care are un efect comic involuntar. Tocmai destinaţia ideală a  multor fugari ficţionali (sau reali), acel paradis al refugiului pe care îl caută cei care ce se simt alergaţi de propriul trecut, să devină terenul unor intrigi criminale? De ce nu, până la urmă? Lăsând la o parte stereotipiile naţionale pe care le cultivăm, în fond e de înţeles că infracţiunile nu au patrie şi sunt de regăsit chiar şi în cele mai paşnice teritorii. Să nu uităm că multe dintre romanele lui Friedrich Durrenmatt, romane cu un accent poliţist fără îndoială se petrec în Elveţia şi capătă adesea proporţii înspăimântătoare. E clar că autorul elveţian nu are nevoie de cine ştie ce premise de cadru promiţător pentru a-şi construi atmosfera, atâta timp cât se foloseşte de cu totul alte resurse pentru a-l captiva pe cititor. Suntem aşadar în ţara bancherilor, acolo unde, într-o…