Zici Rusia de la 1919 şi aproape invariabil nu-ţi vine în minte decât revoluţia proletariatului, Lenin şi victoria, destul de lentă ce e drept, a comunismului de la Urali şi până la Vladivostok. După copleşitoarea cronică şolohoviană a cazacilor de pe Donul tot mai puţin liniştit, prinşi în sângerosul război civil nu-mi mai puteam imagina un roman proiectat în vremurile zorilor Uniunii Sovietice care să nu fie absorbit în totalitate de problematica epuizantului şi longevivului conflict dintre Albi şi Roşii. Cu toate acestea, romanul lui James Meek mi-a întrecut cu totul aşteptările, reuşind să depăşească tentaţia infuziei de istoricitate, a purei oglindiri de timpuri şi locuri mistuite de conflict, ajungând să capete mize şi valenţe filosofice şi, de ce nu, chiar poliţiste.
Un gest de iubire ne introduce aşadar în Rusia decimată de conflicte interne, imediat după încheierea Primului Război Mondial. Suntem însă departe de linia încleştărilor armate, suntem undeva în îndepărtata Siberie, acolo unde înfruntarea dintre comunişti şi ţarişti este doar o poveste abstractă pe cale să se concretizeze, pe măsură ce armata poporului înaintează în adâncurile teritoriului rusesc. Aici îşi duce viaţa o comunitate de mistici aparte, devotaţi întru totul unei vieţi izolate, desprinse de vicisitudinile lumeşti. Ei par să trăiască o existenţă din care copiii sunt excluşi, o existenţă dominată de o morală aspră şi de slujbe religioase trăite la intensitate maximă, cu transe extatice colective. Singurul personaj discordant cu acest peisaj dominat de credinţă şi pioşenie este Anna Petrovna, chiar fosta soţie a conducătorului comunităţii, Balaşov, care împreună cu fiul ei Alioşa, reprezintă întruparea decăderii, dar care este tolerată de mistici ca dovadă permanentă a generozităţii şi superiorităţii spirituale a membrilor comunităţii.
În preajma aşezării siberiene s-au adăpostit soldaţii legiunii cehe, exilaţi de austrieci în timpul războiului, rămaşi fără patrie şi hăituiţi de ruşi. Conducătorul lor este Matula un fel de „Pizzaro ceh” care visează să construiască un nou imperiu, un personaj crud şi periculos, dependent de cocaină care îşi struneşte subordonaţii mai degrabă după bunul plac, decât după vreun principiu justiţiar. Cele două comunităţi, cea a militarilor cehi şi cea a misticilor se află într-un echilibru fragil, pe cale să fie dinamitat atât de apropierea Armatei Roşii, cât şi de sosirea în îndepărtata aşezare siberiană a unui personaj straniu, aparent inofensiv, Samarin. Acuzat de spionaj (sau, aşa cum sugerează Matula: de faptul că are „o personalitate nedefinită”), Samarin este provocat să-şi justifice prezenţa şi intenţiile în teritoriul stăpânit de cehi. Povestea străinului este cutremurătoare şi este de fapt istoria unui supravieţuitor: condamnat pe nedrept pentru acte de terorism, după ce a căutat să-şi salveze iubita, Samarin este trimis într-un lagăr siberian, unde rezistă în condiţii inumane şi este salvat doar de falsa generozitate (calculată şi nu gratuită) a unui deţinut cu experienţă, Mohicanul, cel care îl alege pe Samarin ca tovarăş de evadare (după ce îl ocroteste si îl îngrijeşte în prealabil) doar pentru a-l folosi drept hrană în lunga călătorie prin pustiul siberian. Sosirea lui Samarin în comunitatea misticilor coincide cu o serie de crime şi mutilări al căror pretins autor pare sa fie chiar răzbunătorul canibal Mohicanul. Însărcinat să afle cine este autorul odioaselor omoruri, locotenentul ceh Mutz va afla nişte adevăruri cutremurătoare despre membrii comunităţii mistice şi mai ales despre conducătorul lor, Balaşov, dar şi despre identitatea lui Samarin (un om cu o mie de măşti), chiar în momentul în care Armata Roşie va căuta să înfăptuiască ordinul de lichidare al duşmanilor revoluţiei, adică a tuturor rezidenţilor din Iazâkul siberian.
Recunosc că recomandările copertei a IV-a de pe a doua ediţie a romanului lui James Meek, publicat în româneşte de Editura Humanitas mi s-au părut puţin contradictorii: pe de o parte remarcam declaraţia rebelului scriitor, Irvine Welsh care numea romanul lui Meek drept una din cele mai bune lucrări citite în ultimii ani, pe de altă parte Washington Post vorbea de faptul că romanul va aminti multora de Anna Karenina. Pur şi simplu mi se părea ciudat ca simpatiile postmoderne şi underground să fie coerente cu vreo evocare al unui clasic şi minuţios portret de epocă semnat acum 150 de ani. Însă, surprinzător, romanul lui Meek îţi dă senzaţia că nu există un dezacord între cele două perspective: într-adevăr vorbim de un roman cu o puternică încărcătură istorică (ba chiar, aşa cum dezvăluie chiar autorul în cuvântul de încheiere este şi bine documentat – canibalismul şi automutilarea s-au dovedit fenomene frecvente în lagărele şi comunităţile ruseşti). Fresca romanului lui Meek este panoramică, mai cuprinzătoare decât te-ai aştepta, este mai degrabă zugrăvirea spiritului unor timpuri, decât a unei societăţi. Vorbim de timpurile ascensiunii victorioase a ideologiilor de tot soiul în numele cărora orice individ devine insignifiant iar crimele instrumente necesare. În acelaşi timp, acest portret universal al unui debut de secol este populat (făcând de înţeles aprecierile unui contemporan ca Welsh) de adevăraţi demoni dostoievskieni, poate chiar mai cruzi şi mai groteşti în intenţii şi în acţiune decât am fi obişnuiţi (nu lipsesc dependenţa de droguri, predispoziţiile anarhice sau megalomane, apetitul pentru filosofie): Balaşov, Samarin şi Matula ipostaziază formele unor fanatisme variate: de la cel religios şi până la cel politic şi militar. Dar, deşi sunt convişi că sunt invulnerabili, că şi-au depăşit demult condiţia precară de muritor de rând, fiecare dintre aceşti profeţi capabili să reinventeze lumea va fi ameninţat şi zguduit tocmai de inamicul pe care îl credeau primul învins: propriile lor sentimente, propria lor capacitate de a iubi.
UN GEST DE IUBIRE – James Meek – Editura Humanitas, 2011 (editia a II-a)
Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.
