Mircea Cărtărescu: Cartea mea viitoare va fi o mare provocare. Doar atât vreau să spun.

Poet, critic, eseist și scriitor de proză lungă, Mircea Cărtărescu este, poate, cel mai important autor contemporan român.
Cu o operă viguros premiată și de o varietate copleșitoare, bucureșteanul reprezintă România prin cele mai înalte cercuri literare din lume.
Cărtărescu este un nume pe care îl regăsim neîncetat pe listele cu laureați ai premiilor internaționale precum: Thomas Mann, Austrian State Prize for European Literature, Vilenica Prize și Prix Formentor, dar și pe lista scurtă a mult râvnitului Nobel pentru literatură, pe care se găsește și în 2020.

 

Mircea Cărtărescu: Cartea mea viitoare va fi o mare provocare. Doar atât vreau să spun.
Interviu realizat în cadrul proiectului Oameni și Cărți al librăriei online Libris.ro

Mircea Cărtărescu ne împărtășește despre relația sa cu singurătatea, despre cea mai recentă lectură a sa, dar și despre importanța recunoașterii prin premii literare, în dialog cu scriitoarea Petronela Rotar.

PETRONELA ROTAR: Pentru generația mea, care eram în liceu când dumneavoastră deveniserăți, probabil, unul dintre cei mai importanți poeți ai României, ați fost un scriitor cult. Noi am iubit pe versurile dumneavoastră și ne raportam la scrisul dumneavoastră atunci când ne gândeam la literatură. Ce a însemnat în parcursul de scriitor să fiți un scriitor cult?

MIRCEA CĂRTĂRESCU: Eu nici nu percep lucrurile acestea și nici nu le înțeleg. Pentru mine ideea de cult ține mai curând de scena rock sau de alte lucruri unde într-adevăr succesul se simte, este palpabil. Un scriitor este singur cu el însuși. Este mult mai greu să priceapă sau să perceapă cât de iubit este, cât de, știu eu, admirat este și așa mai departe. Și cel mai bine e să nu se gândească niciodată la asta.

PETRONELA ROTAR: Nu vă gândiți niciodată la asta? Tocmai ați dat două ore și jumătate autografe mai devreme. Asta e unele dintre măsurile iubirii publicului pentru dumneavoastră.

MIRCEA CĂRTĂRESCU: Cred că au fost doar două ore și un sfert. Ce să spun, sigur, sunt foarte recunoscător oamenilor care vin și-mi spun că le-a plăcut o carte de-a mea și așa mai departe, este momentul cel mai bun pentru un autor, nu cronicile sunt cel mai bun moment și nici premiile, ci această modestă și caldă apreciere a oamenilor care doar citesc. Aș putea să vă fac o mărturisire și anume că unul dintre cele mai minunate momente din viața mea s-a întâmplat în Columbia acum câteva luni, când un tânăr, ca un fel de Guevara, așa, un revoluționar cu barbă, foarte cool îmbrăcat, a venit, m-a bătut pe umăr și mi-a spus ceva de genul: „Salut camarade! Cartea ta mi-a schimbat viața.” Am fost topit pur și simplu, era să cad jos de emoție.

PETRONELA ROTAR: Deci, practic, pe dumneavoastră premiile, cronicile, sunteți pe lista scurtă la Nobel de niște ani, înseamnă mai puțin decât o apreciere de felul acesta?

MIRCEA CĂRTĂRESCU: Lista asta scurtă nu prea există de fapt, este absolut neoficială, după cum știe toată lumea ei sunt secretoși ca Sfânta Sfintelor, să zicem așa. Nu subestimez, știu eu, roadele faptelor literare și anume aprecierea care se concretizează prin premii, de pildă, sau prin cronici, cum spuneați. Ele sunt necesare, după părerea mea. Altfel te înăcrești. Altfel începi să ai toate metehnele scriitorului care se simte neapreciat, care se simte, știu eu, ignorat de public și asta nu e bine. Eu cred că orice autor trebuie să aibă momentele lui bune, momentele în care se simte sprijinit și iubit.
Spuneați la un moment dat, cu niște ani în urmă, că în România orice ți se poate ierta ca autor, mai puțin succesul. Încă mai credeți lucrul ăsta?
Eu cred că în privința mea lucrurile s-au mai așezat. Eu acum sunt așa, ca un fel de personaj oarecum discret și destul de străin de scena literară vie din România și îmi convine foarte mult acest lucru. M-au mai lăsat în pace oamenii. Încerc și eu să fiu mai diplomatic cu ei, așa încât, știu eu, perioada aceea destul de confruntațională pe care am avut-o acum zece, cincisprezece ani, slavă Domnului s-a încheiat și mă simt mult mai împăcat și cu mine și cu scriitorii români și cu toată lumea.

PETRONELA ROTAR: Există o singurătate extraordinară care răzbate din toate textele dumneavoastră, de la început până la această „Melancolie”. Mai mult decât atât, avem melancolie, nostalgie în titluri. Pe vremuri era diagnosticul pe care medicii îl puneau depresiei. Cum reușiți să rezolvați această singurătate? Vă considerați un scriitor depresiv?

MIRCEA CĂRTĂRESCU: Eu nu am depresie clinică, n-am avut niciodată, n-am luat în viața mea nicio pastilă pentru așa ceva. Mi-a dat mama, din fericire, un psihic foarte puternic, foarte, foarte puternic și care mă ține la suprafață întotdeauna. Însă, sentimentul acesta de singurătate, de melancolie, de nostalgie după trecut și după vremuri mai bune, toate aceste lucruri îmi sunt înnăscute. Ele sunt într-un fel metafizice, nu sunt legate de viața mea obișnuită. Este o singurătate esențială pe care o simt deși sunt înconjurat de foarte multă dragoste. Am o familie foarte, foarte bună și care e pentru mine absolut totul. N-ar trebui să… Am prieteni foarte buni, dar mă simt singur o dată cu ei. Cu ei deodată, ca și când am fi toți pe o mică banchiză de gheață care alunecă de-a lungul unui râu și deși cei de pe ea sunt cât se poate de apropiați unul de altul, totuși se simt pe această banchiză de gheață și simt singurătatea din jur. Cam așa este situația mea și într-un fel am față de această singurătate un fel de complex dragoste-ură, pentru că ea este și sursa a tot ce fac, e ca o rană pe care mai curând mă străduiesc să o țin deschisă decât să o vindec.

PETRONELA ROTAR: Se simte lucrul acesta. Am citit la un moment dat un interviu și spuneați că ați fi vrut să scrieți o singură carte și că într-un fel faceți asta. Este și unul dintre lucrurile care se spune despre opera dumneavoastră, că e foarte închegată, e foarte rotundă. Întrebarea e, dacă veți termina de scris această carte, ce va mai fi după? Sau, credeți că veți termina?

MIRCEA CĂRTĂRESCU: Ce să vă spun… destulă lume spune că de fapt mă cam repet în fiecare carte pe care o public și că până la urmă, dacă ai citit o carte de-a mea, le-ai citit pe toate. Acest lucru este și nu este așa. Este așa într-un fel, pentru că, după părerea mea, orice scriitor scrie esențial o singură carte, pentru că el este o singură persoană. Doar dacă avem multiple personalități putem să scriem cărți foarte diferite sau diametral opuse. Dar, în același timp, eu cred că în interiorul lumii mele scrierile sunt foarte variate, sunt foarte diferite. Puțină lume ar confunda, de pildă, „Levantul” cu „Melancolia”. Sunt două direcții total diferite și aproape fără niciun fel de legătură. Sau, cărțile mele de jurnalism civic cu, știu eu, o carte umoristică precum „Frumoasele străine” sau o carte pentru copii precum „Enciclopedia zmeilor”. Deci, eu aș spune că există o unitate în această varietate a cărților mele și asta e pentru mine un lucru foarte bun, pentru că scriu aceeași carte și totuși nu mă plictisesc. Totuși, încerc să încerc și alte drumuri.

Melancolia - Mircea Cartarescu

PETRONELA ROTAR: Și asta înseamnă că nu veți termina niciodată.

MIRCEA CĂRTĂRESCU: Da. Nu știu dacă o să termin vreodată sau n-o să termin. Asta-i diferența dintre artă și meserie. Dacă ai învățat să faci scaune, le faci toată viața. Ești un tâmplar și ești calificat pentru toată viața. Dacă ești poet, nu știi dacă vei mai mai scrie ceva a doua zi. În ultimii ani, sau în ultimele două decenii, să spunem așa, nu mă mai preocupă nici ideea de îmbătrânire, de moarte, de agonie și așa mai departe, fricile noastre ale tuturor.

PETRONELA ROTAR: Cum ați reușit?

MIRCEA CĂRTĂRESCU: Nu știu. Am ajuns la un fel de simplitate „Zen” aș spune. Mă bucur de fiecare zi. Realmente mă bucur, adică am o plăcere extraordinară de a trăi, de a trăi viața în toate zonele ei, inclusiv în cele mai mărunte și rizibile chiar, așa încât nici n-am timp și nici n-am chef să mă gândesc la lucrurile acestea extraordinar de grave. Într-un fel am făcut-o scriind „Solenoid”, care este cartea mea cea mai gravă și cu bașii mai puternici, să spunem așa.

PETRONELA ROTAR: Testament i-ați spus.

MIRCEA CĂRTĂRESCU: Da, este ca un fel de testament al unei vieți. Nu vreau să repet această experiență, cel puțin nu atât de repede.

PETRONELA ROTAR: Ce e „Melancolia”, atunci?

MIRCEA CĂRTĂRESCU: Melancolia” este altceva, este o carte foarte specială pentru mine, ca acea foarte scurtă perioadă în care copilul s-a născut, dar cordonul ombilical n-a fost încă tăiat. Asta e relația mea cu „Melancolia”. Este legată ombilical de mine. Este cartea mea cea mai personală într-un fel, am mai spus-o. Dar eu nu mă gândesc la cărțile mele trecute în general, ci la cele viitoare și aici începe interviul nostru, ca să zic așa, dacă nu s-ar termina, de fapt foarte repede. Mă gândesc la cartea pe care urmează să o scriu și știu cât de extraordinar de grea va fi, de greu va fi s-o scriu, în sensul acesta. Va fi cartea cea mai grea pentru mine. Dar nu vreau să vă spun mai mult.

PETRONELA ROTAR: Nu cumva simțiți asta și spuneți asta despre fiecare carte care urmează? Urmează întotdeauna o carte mai grea?

MIRCEA CĂRTĂRESCU: Unele au fost ușor de scris, mai greu de recitit, dar cartea mea viitoare va fi o mare provocare. Doar atât vreau să spun.

PETRONELA ROTAR: Nu ne spuneți mai mult. Atunci spuneți-mi despre ultima carte pe care ați citit-o și v-a plăcut foarte mult și ați recomanda-o cititorilor.

MIRCEA CĂRTĂRESCU: Chiar ieri am terminat, sigur, e o recitire sau o re-recitire, „L’Arrache-cœur”, „Smulgătorul de inimi” a lui Boris Vian, care este o carte de o gratuitate totală și de o frumusețe totală. Eu aș recomanda-o oricui, de la vârsta de 14 ani încolo.

PETRONELA ROTAR: Cu aceasta m-ați lovit. Este una dintre cărțile pe care și eu o recitesc.

MIRCEA CĂRTĂRESCU: Da, Boris Vian este un autor superb. Sunt câțiva scriitori francezi, nu chiar pe creasta absolută a valului, cum e Celine sau cum este Houellebecq, dar extraordinar de buni, poate la fel de buni ca și cei pe care i-am menționat. Mă refer la Romain Gary sau la Boris Vian. Extraordinari scriitori.

PETRONELA ROTAR: Ziceați de Houellebecq. Spuneți-mi cum îl vedeți pe Michel Houellebecq cel de acum, cel de după „Posibilitatea unei insule”, cel cu „Serotonină”.

MIRCEA CĂRTĂRESCU: Eu aici nu vreau să intru în discuție pentru că nici n-am citit „Serotonină” și am o idee formată despre acest autor.

PETRONELA ROTAR: O întrebare ludică pe care o pun tuturor invitaților mei. Dacă ar trebui să trăiți tot restul vieții într-o carte, în pielea unui personaj, care ar fi cartea și personajul pe care le-ați alege?

MIRCEA CĂRTĂRESCU: Cred că cel puțin în momentul acesta mă gândesc la Stencil, faimosul personaj din „V” a lui Thomas Pynchon.

Melancolia este o carte foarte specială pentru mine și cea mai personală. Este legată ombilical de mine.” – Mircea Cărtărescu

„Un scriitor este singur cu el însuși.” – Mircea Cărtărescu

„Orice scriitor scrie esențial o singură carte.” – Mircea Cărtărescu

„Există o unitate în această varietate a cărților mele.” – Mircea Cărtărescu

Interviul video Mircea Cărtărescu – Petronela Rotar, realizat în proiectul Oameni și Cărți al librăriei online Libris.ro

 

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *