Radu Paraschivescu, despre ironie și umorul văzut ca inteligență

Autorul lunii septembrie 2021: RADU PARASCHIVESCU

Radu Paraschivescu despre ironie, umorul văzut ca inteligență și o Românie a contrastelor

LIBRIS: Sunteți unul dintre scriitorii prolifici, cunoscut, apreciat și citit de publicul larg cât încă… este în viață și tânăr, ceea ce, într-o țară ca a noastră, în care preocuparea pentru lectură e minoră, nu e chiar lucru puțin. V-ați imaginat că veți ajunge la acest grad de notorietate? Într-un alt interviu sugerați că, după propriile dumneavoastră aprecieri, ați avut parte de un debut eșuat, atât ca scriitor, cât și ca traducător? De ce considerați că ați eșuat la debut? Ați evaluat eșecul retrospectiv? Ce v-a determinat să mergeți mai departe?

RADU PARASCHIVESCU: Cu vreo douăzeci şi cinci de ani în urmă, am fost dus aproape cu forţa la o doamnă-astrolog din Titan, ratând astfel un Parma-Juventus pe care aş fi vrut să-l văd (nu, nu ţin cu Juventus). Doamna „mi-a făcut harta” şi mi-a spus că o să călătoresc mult în Vest şi o să dobândesc notorietate. Am asigurat-o că făceam deja drumuri în Vest, însă în vestul ţării, la Lugoj şi la Timişoara. Povestea cu notorietatea m-a făcut să cârcotesc în gând: „Normal că-mi spune lucruri frumoase, am plătit consultaţia. Doar n-o să-mi spună că o să mă calce trenul.” Eram sărac şi la buzunar, şi la speranţe. Nu publicasem nimic, cochetam cu deznădejdea şi abia începusem să-mi construiesc o reputaţie de traducător. Acum tare aş vrea să aflu adresa doamnei, să-i fac o vizită şi să-i sărut mâna. Bref, nici prin cap nu mi-ar fi trecut atunci că urma să am o asemenea traiectorie. E adevărat, începutul a fost vitreg: un dublu chix – ca scriitor şi ca traducător. Pentru primul sunt vinovat, pentru al doilea, nu. (Aici trebuie arătată cu degetul editura care şi-a bătut joc de un roman al lui François Mauriac tradus de mine şi l-a scos pe piaţă în condiţii jalnice.) Vina debutului ratat ca scriitor e uşor de explicat: am vrut să epatez, să uimesc lumea, să-i las pe toţi cu gura căscată. Şi am eşuat, după cum mi-am dat seama la câteva luni după apariţia romanului, la recitire. Am reparcurs cartea fără complezenţă; am înţeles cât de strâmb călcasem. Şi mi-am promis să nu mai scriu hăituit de obsesia seducţiei, ci să spun povestea aşa cum îmi vine. Fără să mă gândesc la o galerie de cititori care aclamă sau huiduie.

LIBRIS: Sunteți un observator atent și riguros al spațiului public contemporan pe care îl întâmpinați cu resurse aparent inepuizabile, deopotrivă sarcastice și lucide. Vă considerați un cârcotaș? Sau e vorba de atenția la detalii, o calitate aproape inevitabilă a oricărui scriitor?

RADU PARASCHIVESCU: Mi s-a spus, pe post de compliment, că aş avea ceea ce se cheamă „ochiul şi urechea străzii”. Un critic literar chiar m-a înrudit cu personajul lui Caragiale din „Grand Hotel Victoria Română”, declarând că „simţ enorm şi văz monstruos”. Lucrurile sunt în realitate mult mai simple. Am un spirit de observaţie antrenat, fiindcă îmi place să caut subiecte de poveste sau de articol în tot ce mişcă în jur. Neavând maşină, circul cu mijloacele de transport în comun, în care văd şi aud vrute şi nevrute. Nu trăiesc retras, etanşeizat, ci în plină hărmălaie. Nu la vilă, ci la ultimul etaj al unui bloc ca atâtea altele. Nu în inima aristocratică a oraşului, ci într-un cartier oarecare. Şi am nişte analizatori activi – asta, da. Încerc să mă păstrez în limitele unei ironii necorozive, să evit pe cât posibil sarcasmul şi sardonicul. Dumneavoastră îmi spuneţi că sunt uneori sarcastic şi nu vă pot contrazice. Îi observ mai atent pe ceilalţi decât pe mine însumi şi memorez detalii care ar putea să le scape altora. În schimb, cârcotaş nu mă consider. Nu cred că am croiala unui veşnic nemulţumit şi căutător de noduri în papură.

LIBRIS: Trăim în țara de frontieră a Europei, o țară altfel, dacă ne raportăm la cunoscutele observații ale lui Lucian Boia. Vă simțiți bine în România, așa cum e ea, cu slăbiciunile, metehnele ei repetitive, când enervante, când surprinzătoare? Ce îndrăgiți și ce detestați la acest spațiu al contrastelor, în care excepționalismului carpatin are mereu o casă de avocatură care nu doarme niciodată, așa cum aminteați în volumul „Două mături stau de vorbă ”?

RADU PARASCHIVESCU: Dacă eşti român şi nu-ţi place ţara în care trăieşti, tu ai o problemă, nu ţara. Asta, fireşte, în condiţiile în care există o mulţime de lucruri care merg prost, o mulţime de ignari sau de escroci care ne fac agenda, o mulţime de reforme aflate într-o permanentă amânare. Nemulţumirea faţă de ce nu merge bine în ţară este până la urmă o formă de preţuire a ei, chiar o formă de iubire. Abia indiferenţa şi apatia mi se par blamabile, nu judecata critică şi degetul îndreptat spre ceea ce nu funcţionează cum ar trebui. Însă cu toate cusururile ei, nu puţine, România e un loc de care, aşa cum am mai spus, nu m-aş despărţi nici în ruptul capului. (Aş face-o pentru două-trei prilejuri turistice pe an, dar nu mai mult.) E o ţară care ştie să surâdă seducător, chit că nu are o dantură perfectă. E un spaţiu pitoresc, variat şi – să nu omitem – liber. Avem carenţe de educaţie, de infrastructură, de adecvare – de care vreţi. Dar în acelaşi timp avem o libertate pe care cred că alţii ne-o invidiază, la fel cum, cu peste trei decenii în urmă, jinduiam şi noi la libertatea altora, de aici, de după sârma noastră ghimpată. Da, suntem caraghioşi în excesele noastre excepţionaliste şi protocroniste. Da, suntem ridicoli când susţinem că i-am învăţat latină pe romani şi că am inventat mersul pe jos, sâmburele din piersică şi pâinea cu unt. Cu toate acestea, avem farmec şi dăm lumii câteva tipuri de frumuseţe pe care le găseşti mai greu în alte locuri.

LIBRIS: Privim adesea umorul ca semn al inteligenței. Pe de altă parte, personajul lui Frederic Beigbeder, Octave Parango, observa că astăzi asistăm la o dictatură a umorului, mai ales în spatiul public: orice subiect e adus în arena bășcăliei, iar posturile de radio, televiziune, dar și internetul se întrec într-o ierarhie a miștocarilor. În același timp, și atunci când ești prea glumeț ajungi să ofensezi în contextul corectitudinii politice, ajungi să fii suspectat de partizanate ideologice obscure și prejudecăți retrograde. Cum priviți dumneavoastră umorul de bună calitate azi? Are legătură cu măsura, cu un anumit ton, cu o anumită stilistică? Sunt situații în care vă deranjează umorul sau când deveniți deranjant, prin umor?

RADU PARASCHIVESCU: Chiar dacă se referă la umor, Beigbeder foloseşte cuvântul „dictatură” cu lejeritatea celui care n-a avut parte de ea. Şi nu e singurul. Una dintre sintagmele la modă astăzi e „dictatura medicală” sau „dictatura sanitară” – rodul metaforitei declanşate de pandemie. (Am fost recent în Franţa şi am văzut că şi preşedintele Macron e considerat dictator de adversarii aşa-numitului pass sanitaire, ceea ce ar trebui să-i confere linişte omologului său român, acuzat la rândul lui de dictatură fiindcă vrea ca semenii lui să nu se îmbolnăvească şi să nu inunde secţiile de terapie intensivă din spitale.) Sunt de acord cu dumneavoastră, şi mie mi se pare că umorul e semn de inteligenţă. Poate că un semn şi mai apăsat ar fi autoironia, adică spiritul autocritic dublat de şăgălnicie – un capitol la care nu cred că trecem onorabil examenul, câtă vreme vedem atât de repede paiul din ochiul altora fără să ne incomodeze bârna din al nostru. Umor cu măsură? Greu de spus dacă ar fi o reţetă bună. Un François Cavanna, de pildă, n-ar semna aşa ceva dacă ar mai fi în viaţă, ştiute fiindu-i ireverenţa iconoclastă, insolenţa şi şarjele fără îngrădiri. Pe de altă parte, e adevărat că nu poţi trata chiar totul în cheia umorului sau a băşcăliei, registru în care românii par să se mişte cu atâta dezinvoltură. Iar umorul în spaţiul public – la televizor şi nu numai – parcă simte nevoia unui auxiliar desuet şi pricăjit, de care nimeni nu mai ţine cont şi căruia i se spune „stil”. În ce mă priveşte, e posibil să fi fost considerat incorect politic de câteva ori, mai ales de când vântul corectitudinii politice a început să bată şi pe aici. Nu m-a deranjat câtuşi de puţin, ba chiar mi-a plăcut. Mă mâhneşte, în schimb, vulgaritatea gratuită cu pretenţii de umor. Nu sunt pudibond, ştiu să vorbesc buruienos şi îmi plac picanteriile, inclusiv cele de limbaj, însă doar dacă în spatele lor mai e ceva. Dacă nu sunt un scop în sine.

LIBRIS: Cum a fost pentru dumneavoastră perioada de relaxare a restricțiilor? Ați simțit că ați pierdut ceva esențial pe durata pandemiei, ceva ce ați avut șansa să recuperați după relaxarea restricțiilor?

RADU PARASCHIVESCU: Am fost nevoit să renunţ anul trecut la două city-breakuri, la Valencia şi Bruges. Pe primul l-am recuperat cu două-trei luni în urmă. Pentru al doilea încă n-am găsit date bune în calendar. În rest, m-am supus – cuminte, fără entuziasm şi întrebări abisale – restricţiilor. (Mă număr printre oamenii banali şi neluminaţi care nu cred că suntem victimele unei conspiraţii sau ale unui experiment malefic.) Sigur că nu m-am simţit în largul meu în perioada stării de urgenţă: librăriile şi cafenelele erau închise, cu metroul, alias biblioteca mea mobilă, mai circulam doar pentru strictul necesar, viaţa mi se modificase nedorit. Asta fără să simt că mă închide cineva sub o lespede, cum au simţit unele firi mai sensibile. E adevărat, am fost urmărit de o maşină de poliţie şi somat prin portavoce să intru în casă, pe când mă aflam la 100 de metri de bloc şi încercam fără spor să-i explic omului vigilent din maşină că îmi făceam nevinovata plimbare prin cvartal, aşa cum le recomandă medicii diabeticilor. Sintetizând, aş fi un ipocrit dacă m-aş plânge că mi-a fost greu. Am scris mai mult decât de obicei, am tradus pe rupte, n-am avut de împărţit locuinţa cu un bebeluş care are colici, un animal de companie isteric sau un bătrân neajutorat. Părinţi nu mai am de câţiva ani, cu prietenii din Bucureşti şi din afara lui mă văd oricum destul de rar. Deci, nu pot spune că pandemia m-a dat peste cap.

LIBRIS: În multe dintre volumele dumneavoastră (amintesc doar: „Ghidul nesimțitului”, „Noi vorbim, nu gândim”, „Vitrina cu șarlatani”) apelați frecvent la ironie pentru a pune în evidență ridicolul, impostura, clișeele de lemn sau greșelile în utilizarea limbii. Este o formă de expresie rezonabilă, artistică a unei exasperări sau mizați, în subtext și pe o potențială funcție corectivă? În fond e puțin probabil ca impostorul, nesimțitul, politicianul grobian să se simtă atins sau vizat de aceste critici. Au un alt sens decât cel retoric-artistic aceste sancționări simbolice ale comportamentelor care ne deranjează, mai ales că dumneavoastră nu vă considerați un moralist?

RADU PARASCHIVESCU: Nu mă consider un moralist şi mă bucur că o spuneţi. Aş miza pe o funcţie corectivă a textelor mele doar dacă aş începe să mă îndrăgostesc de mine însumi. Adică dacă m-aş sminti narcisiac. Or, pericolul e minim. Ridendo castigat mores e la ora asta doar o vorbă frumoasă şi aproape imposibil de aplicat, cel puţin în România acestor decenii. M-aş mira ca vreunul dintre cei încondeiaţi în textele din aceste volume să se simtă vizat; să treacă prin el gândul fugar al unei reforme lăuntrice. Asta în cazul în care ar pricepe despre ce e vorba. Spun asta cu gândul la un fost ministru care, aflând că-i rezervasem un capitol întreg din „Orice om îi este teamă”, m-a sunat să-mi mulţumească şi pe urmă şi-a trimit secretara să-mi ia autograf într-una dintre zilele lui Gaudeamus 2018. Omul credea că e lăudabil să fii personaj într-o asemenea carte. Nu exclud să se fi infiltrat şi o anume exasperare în textele pe care le-am scris pe teme de actualitate românească. Pesemne însă că primul motiv al scrierii lor este ideea – întru câtva duioasă, chiar romantică – de a realiza un posibil portret al României din ultimii douăzeci de ani. Un portret care să poată fi citit şi ca posibil document literaturizant al tranziţiei, dacă ambiţia nu e sfruntată. Şi mai merită spus un lucru. Destui dintre cei care mi-au cumpărat aceste cărţi (vânzările lor au fost excelente) au făcut-o în temeiul unei reacţii din categoria „Da, da, exact asta simţeam şi noi, dar el a scris-o mai bine”. Am văzut aici ceva căruia i-am spus „achiziţie de solidaritate”.

LIBRIS: În „Recviem vesel pentru tata”, volumul pe care l-ați scris în pandemie și l-ați publicat la Editura Humanitas evocați relația durabilă, tandră și profundă pe care ați avut-o cu părintele dumneavoastră. În alte interviuri sugerați că tatăl dumneavoastră a fost cel care v-a inițiat în multe dintre experiențele care au condus la maturizare și tot el a devenit un adevărat prieten. El v-a inspirat pasiunea pentru sport și literatură? Cum ajunge o relație cu un părinte-maestru să devină o relație de prietenie? O prietenie așază un raport de simetrie în care ambii oferă ceva de pe poziții mai mult sau mai puțin egale. Ce ați oferit dumneavoastră tatălui, din momentul în care l-ați considerat prieten?

RADU PARASCHIVESCU: Ce-i putea oferi un copil care creşte, intră în adolescenţă, nimereşte în dileme aparent irezolvabile şi se maturizează. În primă instanţă, o candoare enormă, un soi de înflăcărare copilărească, admiraţie fără margini şi credit pe potriva admiraţiei (dacă tata mi-ar fi spus că Turcia e capitala Australiei şi că badmintonul se joacă pe gheaţă, l-aş fi crezut). În a doua etapă, am oferit chipul unui fiu care s-a lăsat modelat, fără crispări de tip Higgins-Eliza Doolittle şi cu încredere într-o pedagogie neaulică. Tata mi-a pus în mână prima carte, e adevărat şi salutar. Iar de când am început să scriu cărţi, m-a întrebat mereu: „Răducane, ce mai ai pe şantier?” Nu ştiu nici azi dacă o făcea ca să mă ambiţioneze, ca să se asigure că nu renunţ la scris sau ca să trăiască prin mine acolo unde propria lui viaţă nu-i mai oferea doar bucurii. Plăcerea sportului, pe de altă parte, n-am deprins-o de la el, ci din Lugojul unde am copilărit. Cu tata doar am folosit sportul (în principal, fotbalul) ca pe o arenă pentru tachinări, insolenţe scuzabile, divergenţe de suporteri care ţin cu echipe diferite şi, în fond, dialoguri care nu se înecau niciodată în amărăciune. Dar, da, răspicat, nu am mai avut un prieten ca tata. Ca dovadă că vorbesc şi azi cu el. Îi vorbesc destul de des, cu voce tare, chit că sunt peste şase ani de când nu-l mai am.

LIBRIS: Ați devenit și dumneavoastră maestru pentru cineva, v-a încercat vreodată vreun apetit de întemeietor? Vi s-a sugerat că aveți vocație de pedagog?

RADU PARASCHIVESCU: E posibil să-mi fi exersat atâta vocaţie de pedagog câtă voi fi avut în perioada de profesorat la Făget, în a doua parte a anilor 1980. Însă fără să fiu propriu-zis modelul cuiva. Nu cred că aveam anvergura necesară, în ciuda farmecului şi a pozei de tânăr rebel. În rest, nu, nimic. Am nutrit la un moment dat speranţe pentru relaţia cu cineva anume, dar se vede treaba că au fost fără temei. Ereditatea are uneori un joc de picioare şi de eschive care te lasă dezarmat în mijlocul ringului.

LIBRIS: Ați mai vorbit despre fascinația dumneavoastră pentru Italia, ea fiind vizibilă și în lucrările pe care le-ați semnat. Fluturele negru este un roman care nu e străin de experiența pe care ați trăit-o cu tablourile lui Caravaggio. Care este povestea scrierii romanului „Acul de Aur și ochii Glorianei”, un roman de aventuri cu doi frați care pornesc dintr-un sat din Umbria și ajung să îl doftoricească pe papă, respectiv pe regina Elisabeta I? Ați vrut să scrieți o carte de povestiri italiene și totuși a ieșit un roman.

RADU PARASCHIVESCU: Aşa este. După cum am scris şi în „Lămurirea” care deschide „Acul de aur şi ochii Glorianei”, intenţia iniţială a fost să scriu un volum de proze italiene. Şi să fac din el un gest de solidarizare cu italienii loviţi atât de crunt de pandemie în 2020. N-a lipsit mult să mă apuce plânsul la o emisiune TV în direct, când am aflat că muriseră aproape o mie de oameni într-o zi în Italia. Era în perioada când puneam fotografii pe Facebook cu locuri vizitate înainte de pandemie: Piazza Armerina, Roma, Taormina, Cortona, Bologna etc. Atunci a înmugurit ideea volumului de proze, care trebuia să se intituleze „Misterele din Fiumelatte”. Prima proză valorifica nişte amintiri umbriene vechi de câţiva ani, în care apăreau oraşe şi orăşele văzute mai atent sau mai în grabă. Pe măsură ce scriam, mi-am dat seama că acţiunea se ramifica neaşteptat (aşa se întâmplă când nu ai un plan bine stabilit) şi că avea nevoie de o respiraţie mai amplă decât cea pe care o ar fi îngăduit-o corsetul unei povestiri. În felul ăsta, „Acul de aur şi ochii Glorianei” a devenit un roman, primul după nouă ani în care am scris altceva. Un roman de aventuri şi, aşa cum spuneţi, o reverenţă făcută Italiei pe care o iubesc atât de mult. A nu se crede că am abandonat ideea volumului de proze. Sper totuşi ca următoarele bucăţi din volum să nu devină şi ele romane.

LIBRIS: Ce traduceri pregătiți pentru următoarea perioadă? Dar scrieri în proză?

RADU PARASCHIVESCU: Dacă tot e să mă laud, măcar s-o fac cum se cuvine. Tocmai am predat Editurii Polirom „Domnul Wilder şi cu mine”, traducerea romanului celui mai recent al lui Jonathan Coe, şi aştept să apară „Koba cel Cumplit”, o traducere din Martin Amis pe care am predat-o Editurii Pandora M la începutul anului. Vor urma „1000 Years of Joys and Sorrows” de Ai Weiwei (Editura Trei), „The Inquisitor’s Tale” de Adam Gidwitz (Editura Art) şi probabil câteva romane ale lui Stephen Fry, un autor din care am tradus deja „Eroii şi Troia” pentru Editura Trei. În ceea ce priveşte scrisul, o să reiau „Podul diavolului”, un roman francez pe care l-am lăsat deoparte o vreme (şi o dovadă că nu ador doar Italia, ci şi Franţa), şi o să adun câteva zeci de texte despre ce ni se întâmplă, cărora va trebui să le schimb titlul, fiindcă cel găsit de mine – „Pe lângă plopii cu chiloţi” – nu a primit aprobarea consiliului de familie. Ambele vor apărea la Humanitas, la fel ca tot ce am scris în ultimele două decenii.

LIBRIS: Ce volume v-au trezit interesul în acest an? Ați citit mai mult în perioada pandemiei?

RADU PARASCHIVESCU: Paradoxal, am citit ceva mai puţin chiar pe durata stării de urgenţă de anul trecut, când a trebuit să stau mai mult pe-acasă. Am mai spus, citesc minunat în metrou, în tren sau în avion. Acasă – ştiu că pare o enormitate – mi se întâmplă să scriu mai mult decât citesc. De pe o listă totuşi consistentă de lecturi, extrag aici, nu într-o ordine anume, „Răul” (volumul doi din Jurnalul lui Radu Vancu), „Tot restul e provizoriu” de Guido Barbujani, „Apeirogon” de Colum McCann,Labirint” de Bürhan Sonmez, „Animalele care ne fac oameni” de Cătălin Pavel, „Marsuinul” de Mark Haddon, „Prevestirea” de Ioana Pârvulescu, „Zona de interes” de Martin Amis, „Lucrurile omeneşti” de Karine Tuil, „Maşinării ca mine” de Ian McEwan, „Hamnet” de Maggie O’Farrell, „Niciun prieten, doar munţii” de Behrouz Boochani, Colibri” de Sandro Veronesi, „Klara şi soarele” de Kazuo Ishiguro, „Patria” de Fernando Aramburu, „Ca o rană de sabie” de Ahmet Altan şi „Cât aur ascund aceste coline” de C. Pam Zhang.

LIBRIS: Nuccio, personajul din „Fluturele negru” deschide romanul amintit cu următoarea remarcă: „Așa trebuie să înceapă dimineața, cu pâine caldă și soare. Și cu o șopârlă care se-ncălzește pe zid.” Cum trebuie să înceapă dimineața pentru Radu Paraschivescu?

RADU PARASCHIVESCU: În primul rând, trebuie să înceapă. (Ştiu, mă alint, încă n-am ajuns la vârsta respectivă.) Cu promisiunea nerostită că nu va fi o zi goală, sterilă, gri. Şi cu gândul la prima urgenţă: cafeaua.

sever gulea

Interviu realizat de Sever Gulea pentru Libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru în pregătire. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.” – Sever Gulea

3 Responses

  1. „România e un loc de care, aşa cum am mai spus, nu m-aş despărţi nici în ruptul capului. […] Cu toate acestea, avem farmec şi dăm lumii câteva tipuri de frumuseţe pe care le găseşti mai greu în alte locuri”.
    Frumoasa declaratie de dragoste pentru Romania, fara emfaza, fara patriotism sforaitor, calda, duioasa, autentica, asa cum este dragostea pentru copilul tau imperfect, dar pe care-l iubesti neconditionat. Din pacate auzim din ce in ce mai rar asemenea declaratii!

  2. Sunt recunoscătoare că v-am descoperit, deși sunt convinsă că Universul m-a trimis spre acest interviu. Mă simt mult mai deșteaptă acum, mai fericită că am citit aceste rânduri minunate. Recunosc, sincer, am întâlnit câteva cuvinte pe care le voi descifra cu ajutorul Dex-ului, așadar voi mai adăuga câteva cuvinte în vocabularul meu.
    Vă mulțumesc amândorura pentru că existați în viața noastră!
    Cu admirație și cu zâmbetul pe buze, dacă m-ați vedea cum zâmbesc ați crede că sunt fiica lui Joker, vă îmbrățișez virtual, cu drag, Mihaela

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *