Cristina și Alex Donovici: „Cei care vor să ofere dragoste pentru cărți nu trebuie decât să le citească alături de copii.”

Cristina Donovici s-a născut la Târgu Mureș, în 1974. Este licențiată în jurnalism și lucrează în televiziune, ca producător de știri.

Alex Donovici s-a născut în 1975 și a urmat cursurile Facultății de Litere, Filosofie și Istorie a Universității de Vest – Timișoara, secția Jurnalistică-Engleză. În prezent lucrează în București, ca Head of the News Desk în cadrul Pro TV.

Cristina și Alex Donovici: „Cei care vor să ofere dragoste pentru cărți nu trebuie decât să le citească alături de copii.”

Cristina și Alex Donovici au împreună o fettiță frumoasă și isteață, pe nume Alexandra, muza proiectului Poveștile Cristinei, un site cu povești audio, scrise de cei doi autori, pentru fetița lor, care continuă să-i inspire în procesul lor creativ.

LIBRIS: Cum se divid sarcinile creatoare într-un cuplu de scriitori? Cine scrie primul textul și cine intervine și îl corectează sau cine conturează personajele și cine stăpânește mai bine acțiunea? 

CRISTINA DONOVICI: În mare parte, fiecare și-a scris poveștile lui, fără că cealalt să intervină. Avem stiluri diferite și modalități diferite de a așterne poveștile. Într-adevăr, însă, avem câteva povești pe care le-am scris împreună. Adică unuia dintre noi i-a venit ideea și a pus-o pe hârtie, dar pentru că nu a fost multumit de rezultat, l-a rugat pe celălalt să intervină. Celălalt a venit cu idei în plus și a înfrumusețat povestea și așa a ieșit, zicem noi, o treabă foarte bună. Exact cum am făcut și cu acest interviu. Unul a răspuns la întrebări, apoi a venit celălalt și a adăugat sarea și piperul. ☺

ALEX DONOVICI: La începutul poveștii poveștilor noastre eu am avut privilegiul de a promova poveștile scrise de Cristina. Eu nu scriam povești atunci și nici nu mi-aș fi imaginat că o voi face vreodată. Așa că m-am ocupat de realizarea site-ului www.povestilecristinei.ro, de înregistrările audio. Cristina mi le dădea să mă și uit peste ele după ce le scria pentru că foarte mulți ani am fost editor de știri. A fost o mare bucurie, eram tare încântat de ce face, de poveștile ei și mi-a făcut mare plăcere să mă ocup de ele. Dar inspirat de ea am început după vreun an să scriu și eu. Însă în proporție de 99% fiecare și-a scris propriile povești, și-a creionat personajele, și-a dus aventurile la bun sfârșit. Din câte țin minte doar în cazul a două povești ne-am sprijinit unul pe celălalt cu idei și le-am terminat împreună. Avem stiluri diferite de scris și cred că asta este foarte bine. Scriem pe gustul a cel puțin două categorii de cititori deși avem la bază aceleași valori: bunătate, prietenie, altruism, putere, optimism, încredere. 

LIBRIS: Personal am terminat un master de scriere creativă unde aveam un curs despre poveștile dedicate copiiilor, citeam, analizam, apoi eram invitați să creăm propriile povești. Având în vedere lecturile cu care deja venim la purtător, dar și faptul că o poveste are și o parte de structură absolut necesară, care considerați că este, în scrierile familiei Donovici, raportul dintre inspirație și tehnică? 

CRISTINA DONOVICI: Inspirația mereu vine din realitatea din jur, în cazul nostru din realitatea copilului nostru. Aproape toate poveștile noastre au fost inspirate de temerile și greutățile pe care le întâmpină fiica noastră, Alexandra, în drumul ei spre maturizare. De exemplu, prima noastră poveste, Orășelul tabletelor, a fost inventată în momentul în care ni se părea că atracția Alexandrei spre tehnologie poate periclita timpul ei petrecut în aer liber sau la joacă. Povestea Norișorul Roz a apărut în momentul în care ea trecea printr-o faza în care îi era teamă de întuneric. Și așa mai departe…Cât despre tehnică, singurele lucruri la care încercăm să fim mereu atenți este să scriem într-un limbaj cât mai apropiat de cel al copiilor și, desigur, să nu fim plictisitori.

ALEX DONOVICI: Nu cred că poate fi vorba de tehnică în cazul meu. Nu am făcut vreun curs despre povești, nu am studiat scrierea poveștilor, noi am absolvit jurnalism și lucrăm de peste 23 de ani fiecare la Știrile Pro TV. Însă mi-au plăcut enorm poveștile în copilărie, am citit foarte multe, pot să spun că mi-au salvat în mare parte copilăria. Și sunt convins că m-au ajutat să-mi dezvolt imaginația. Iar asta a fost super-puterea mea de-a lungul vieții, m-a salvat din multe și m-a propulsat în altele. Acum pur și simplu spun povești, probabil într-o tehnică învățată la știri: simplu, fără cuvinte ori fraze sofisticate, în așa fel încât să fie citite ușor de oricine. Dar îmi place să pun în cuvinte sentimente, senzații, trăiri, emoții. Să pictez imagini folosind cuvinte. Povești am început să scriem după ce am făcut 40 de ani, pentru Alexandra, fata noastră. Și cred că din nou că poveștile mi-au îmbogățit viața din toate punctele de vedere.  

LIBRIS: Creierul nostru se dezvoltă pe baza poveștilor așa că v-aș ruga să ne spuneți câteva povești ale copilăriei dumneavoastră pe care mereu le reluați sau la care vă întoarceți cu drag. Dacă există, bineînțeles. 

CRISTINA DONOVICI: Povestea care mi-a marcat copilăria este seria ungurească Mazsola și a fost scrisă de Balint Agnes. Mazsola (Stafida), un purceluș minuscul care ajunge să fie adoptat de un spiriduș, care locuiește într-un bostan, pe un câmp. Povestea este foaaaarte draguță, scrisă minunat și cu ilustrații preluate din piesa teatrului de păpuși. În anii 70-80 a fost o piesă de teatru cu această poveste, celebră în Ungaria. Am cumpărat acum câțiva ani povestea, reeditată, și i-am citit-o și Alexandrei de nenumărate ori. Cred că i-a plăcut și ei mult, pentru că mă ruga să i-o recitesc, dar mie îmi face o deosebită plăcere să o recitesc oricând. Mă cuprinde o senzație de căldură și mă simt acoperită de bine, gândindu-mă la copilăria mea fericită.

ALEX DONOVICI: Cred că în frageda copilărie, pe la 5 ani, cărți de căpătâi mi-au fost Legendele Olimpului. Zei și Eroi. Edițiile acelea vechi. Le-am citit de multe ori, mă trezeam dimineața înainte de a merge la școală ca să mai citesc un pic. Apoi a urmat faza Poveștilor Nemuritoare și a mitologiei altor popoare. Mituri și legende vechi germanice dar și mitologie românească. Mi-au mai rămas însă bine întipărite în suflet scrierile lui Alexandre Dumas, Paul Feval, Henryk Sienkiewicz, Jules Verne și Karl May, care au urmat. Apoi am citit orice am prins, inclusive cărți de-ale părinților pentru că nu aveam multe de făcut în anii ’80.    

LIBRIS: În cartea Poveștile prieteniei un bătrân cârtițoi despărțit de familie își dă seama că doar cu ajutorul perseverenței și al curajului se poate reîntâlni cu familia sa. În opinia dumneavoastră, cum se transferă sau cum se traduce acest curaj și această perseverență în actul scrierii? 

ALEX DONOVICI: Mi se întîmplă să mă opresc din scrierea unei povești ori a unei cărți. Pentru că simt că nu este ceea ce trebuie. Simt că îi lipsește ceva. Că nu înaintează așa cum ar trebui. Că nu va fi suficient de interesantă, de frumoasă, de bună pentru copii și părinți. Nu îmi place senzația, știu că trebuie să fac doi pași în spate, să mă resetez, să pornesc pe o altă pistă, pe un alt drum. Să mai îmi caut un pic în minte și în suflet pentru a-i purta pe cititori spre altceva. Nu mi s-a întâmplat să nu reușesc. Cred că așa se traduc căutările cârițoiului în scrierile mele. Și apropo de el, Tobi va avea un rol important în cartea a 6-a a seriei Țup care se numește „Influențerii Binelui”. Da, cârtițoiul e un fel de Guest Star.  

LIBRIS: De cele mai multe ori auzim poate lumea în jurul nostru susținând sau chiar întrebându-se dacă astăzi se mai citește? Dumneavoastră simțiți lipsa cititorilor? 

ALEX DONOVICI: Noi am fost privilegiați de la bun început. Când am avut doar site-ul, datorită colegilor și prieteni-persoane publice care ne-au citit poveștile am avut repede mulți cititori și ascultători. Când am început să publicăm cărți, am avut de la început mulți cumpărători. Avem și acum foarte mulți. Dar pentru ca lumea să te citească trebuie să vorbești despre ce scrii. Despre ce oferi. Să le spui oamenilor povestea poveștilor tale. Să interacționezi cu ei, să răspunzi la comentarii, fie ele pozitive ori negative. Să le răspunzi la mesaje, să oferi, să ajuți când poți. Noi facem asta și ne bucurăm de o comunitate mare. de mulți cititori. Eu nu cred că în România oamenii nu vor să citească. Cred că până acum cei care fac cărți, autori ori edituri, au vorbit mult prea puțin despre ele. Nu au știut să se vândă, să le vândă. Dacă urci pe un piedestal și aștepți acolo ca oamenii să-ți cumpere cărțile, sunt șanse prea puține să se și întâmple. Munca nu ia sfârșit atunci când termini de scris o carte. Atunci abia începe partea a doua care este poate cea mai grea și cu siguranță de lungă durată. 

LIBRIS: Scrieți pentru generații care au crescut mai mult cu internetul, departe de biblioteci. Vă gândiți vreodată că există riscul unei depersonalizări, de a ne pierde sensibilitatea, poate și disponibilitatea pentru a privi ceea ce este în jur dacă nu citim? 

CRISTINA ȘI ALEX DONOVICI: Această generație crește departe de biblioteci dacă părinții lasă asta să se întâmple. Credem sincer în puterea cărților și a darurilor pe care le oferă ele și am vrut ca fetița noastră să crescă în egală măsură cu povești și cu tehnologie. Da, tehnologie este parte din viața copiilor noștri, vremurile s-au schimbat dar una nu trebuie s-o excludă pe alta. Dacă părinții le vor citi copiilor iar mai târziu vor citi împreună cu ei, cei mici pot beneficia de ce e mai bun din ambele lumi. Cea „veche”, a cărților, și lumea nouă în care trăiesc. Și da, credem că cei cărora li s-a citit și acum citesc, se dezvoltă altfel sufletește, gândesc altfel. Poate mai sensibil, mai profund, mai intuitiv. 

LIBRIS: Poveștile dumneavoastră mereu au un final luminos, o morală, o împăcare a planurilor binelui și mai puțin binelui. Cum vă raportați în acest caz la violența și neplăcutul din poveștile cu care probabil toți am crescut și mă gândesc acum de exemplu la basmele fraților Grimm sau cele ale lui Petre Ispirescu unde personajele negative fac lucruri înfricoșătoare?

CRISTINA DONOVICI: Păi tocmai asta s-au născut poveștile noastre. Avem o fetiță sensibilă care era înfricoșata și afectată de dramele din basmele clasice la acea vârstă. Îi plăceau foarte mult poveștile, dar în momentul în care era vorba de moartea unui părinte, bătaie, pedeapsă sau alte pasaje violente sau tragice, refuza sa mai asculte povestea. Așa că, am fost nevoiți să inventăm noi povești mai blânde pentru ea. Desigur, asta nu înseamnă că desconsideram poveștile și basmele clasice, doar că nu au fost potrivite pentru copilul nostru, la acea vârstă.

ALEX DONOVICI: Noi am crescut cu aceste povești și parcă atunci nu ne îngrozeau. Eu nu țin minte să fi fost îngrozit. Dar mă „crucesc” când le citesc acum pentru că da, unele mi se par foarte crude. Poate părea ciudat dar parcă lumea era mai crudă acum nici 40 de ani. Copiii erau pedepsiți corporal acasă și la școală iar vorba „bătaia e ruptă din Rai” e arhicunoscută și acum. Nu, nu mai vrem așa ceva. Din acest punct de vedere lumea s-a schimbat în bine iar poveștile noastre sunt scrise pentru copiii de astăzi. Vrem să îi pregătim pe copii pentru momente grele dar nu cum o făceau poveștile de demult.  

LIBRIS: Pornind de la titlul și povestea uneia dintre cărțile dumneavoastră, Comoara lui Ben pe care o poate găsi orice copil, care credeți că sunt calitățile sau secretele pe care orice părinte ar trebui să le dețină sau să le găsească pentru a-și motiva micuții să citească? Aici poate ne povestiți și cum se întâmplă în cazul dumneavoastră și cum se desfășoară ora sau orele de lectură împreună cu fiica Alexandra.

CRISTINA ȘI ALEX DONOVICI: Când Alexandra era tare mica, avea vreo 2 ani, am cumpărat un televizor pentru camera ei. Un televizor pentru copii în formă de Winnie the Pooh. Ne-am gândit că poate uneori, când suntem mai obosiți, îi punem un desen animat și avem un pic de timp pentru noi. Dar în prima seară, înainte de a porni televizorul, ne-am întrebat încă o data unul pe celălalt dacă vrem să facem asta. Nu am pornit televizorul și am luat din bibliotecă o carte cu povești. I-am citit Alexandrei iar ea a adormit liniștită. Noi la fel. Mulți ani după aceea i-am citit în fiecare seară. Chiar dacă eram plecați, chiar dacă ajungeam târziu acasă de la muncă. Nu știu dacă acel televizor a fost aprins o data ori de două ori. Eu nu țin minte să-l fi văzut mergând. 

Așadar nu e un mare secret. Cei care vor să ofere dragoste pentru cărți nu trebuie decât să le citească alături de copii.  

LIBRIS: Dacă nu ați fi scris povești pentru copii v-ar fi plăcut să scrieți altceva? 

CRISTINA DONOVICI: Toată viața am scris, amândoi. Suntem jurnaliști și scrisul este un element important din meseria noastră. Doar că de la a scrie știri, am trecut la a scrie povești pentru copii. Pasul de la realitate la fantezie a fost pentru noi ca o gură de oxigen, o modalitate de a ne descătușa de realitatea apăsătoare și crudă. Și, poate dacă nu aveam copil, cine știe, poate ne îndreptam spre romane.

ALEX DONOVICI: Nu. Cărțile pentru copii ne-au echilibrat sufletește. Zeci de ani de știri de televiziune în care am văzut necenzurat tot ce are mai rău, mai crud, mai negru această lume ne-a îmbâcsit sufletul și ne-a obosit mintea. Poveștile au venit ca un balsam, ca un elixir. Ne-au adus multă bucurie atunci când le-am scris, când le-am citit copiilor, când am primit mesaje despre ele. 

LIBRIS: Lucrând într-o librărie observ fascinația copiiilor pentru seriile de povești, începând cu celebrul Harry Potter sau Pisicile războinice, cei mici vor să-și urmeze personajele în nenumărate aventuri. Așadar, noi unde îl vom mai urma pe Țup și colecția sa de povești

CRISTINA ȘI ALEX DONOVICI: În toamnă va apărea cartea a 6-a din seria Țup care se numește Influențerii Binelui. M-am inspirat tot din prezent. Mulți dintre copiii noștri îi urmăresc pe reginele și regii internetului, acești influenceri care au conturi urmărite de milioane de copii și adolescenți pe Tok-Tok, YouTube ori Instagram. Despre asta este vorba. Poți să lupți cu asta? Nu. Poți să-i sfătuiești pe copii pe cine este bine să urmărească și pe cine nu? Asta da. Mai devreme, probabil în iunie, va apărea însă cartea a 4-a din seria Norișorul Roz, care va merge la grădiniță. Cred că este cea mai bună carte din serie. Iar până la finalul anului va apărea și a 2-a carte a cele mai noi serii, Învățătorii de Grijă, care va avea subtitlul Rocky

LIBRIS: Aveți un sfat pentru un tânăr sau micuț scriitor? Dar pentru micii și marii cititori? 

CRISTINA ȘI ALEX DONOVICI: Noi nici măcar nu ne considerăm scriitori pentru că facem asta în timpul liber. Suntem jurnaliști, poveștile le scriem din dragoste pentru copii și pentru că ne simțim bine când o facem. Le spunem celor care acum debutează în această lume că în 2017 toamna, în urmă cu nici cinci ani, ne-a apărut prima carte. Nu aveam un nume, nu aveam experiență, dar am plecat la drum cu entuziasm și dragoste pentru cărți. Avem acum 16 publicate, toate la Curtea Veche, încă 2 sunt pe drum. Peste 250 de mii dintre cărțile noastre au ajuns în casele românilor de pretutindeni, seria Țup are semnate contracte de publicare în 8 țări (deocamdată) iar celelalte cărți sunt în atenția multor edituri străine. Așa că îi sfătuim să îndrăznească, în această lume totul e posibil. Cititorilor nu are rost să le dăm sfaturi. Dacă sunt cititori știu deja că puține lucruri din lumea asta îți pot aduce atât de multe ca o carte frumoasă. 

Vă mulțumim! 

ioana zenaida

Interviu realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.

„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *