Dan Lungu: „Cred că dușmanul reușitelor este stresul, nu lenea contemplativă.”

Dan Lungu este unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați scriitori români. Este conferențiar doctor la Catedra de Sociologie din cadrul Universității Alexandru Ioan Cuza, iar între 2013-2017 a fost director al Muzeului Literaturii Române din Iași. Cel mai cunoscut roman al său este Sînt o babă comunistă, care a fost tradus în cincisprezece limbi și care s-a bucurat de o reușită adaptare cinematografică. Vlogger la 13 ani a fost romanul scris și lansat în perioada pandemiei, roman ce a devenit popular în rândul tinerilor cititori, care s-au regăsit cu entuziasm în personajele și întâmplările redate în acest volum relevant pentru adolescenții de azi. Șoferul din Oz este cel mai recent  volum semnat de Dan Lungu, o radiografie a lumii în care trăim, redată cu sensibilitate și umor.

Dan Lungu: „Cred că dușmanul reușitelor este stresul, nu lenea contemplativă.”

LIBRIS:Sunteți profesor, scriitor, tată, soț. Sunteți un autor prolific, bine receptat de critică și de public. Predați cursuri la universitate, faceți cercetare, ați organizat unul dintre cele mai importante festivaluri culturale din țară (FILIT), v-ați implicat și în politică. În ultimul an ați publicat un volum pentru copii și un roman. Într-un alt interviu aminteați că citiți și scrieți în vacanțe până la epuizare. Când și cum se odihnește Dan Lungu? Sunteți un workaholic? Este asta una dintre cheile succesului ca să puteți face atât de bine atâtea lucruri?

DAN LUNGU: Uau, într-adevăr, se pare că am făcut destul de multe la viața mea. Dar majoritatea proiectelor nu sunt simultane, s-au desfășurat de-a lungul vremii, așa că nu se nutresc din același buget de timp. Asta ar fi o primă explicație. A doua ar fi că sunt o persoană mai degrabă leneșă, dar pasională, în pofida calmului meu. Când leneșii sunt animați de o idee, au o capacitate de entuziasm și de muncă enormă. Cred că dușmanul reușitelor este stresul, nu lenea contemplativă. Apoi cred că am o mare disponibilitate să trec de la un domeniul la altul, o mobilitate a curiozității. Așa este, am avut perioade când scriam și câte zece sau douăsprezece ore pe zi. Când nu scriam, mă gândeam la carte. Când dormeam, visam persSunt fascinante aceste perioade de transă, în care practic te muți în realitatea cărții, locuiești și stai la masă cu personajele tale, aproape că nu mai vezi obiecte din lumea reală, te împiedici de scaun, de masă, mănânci  și uiți că ai mâncat. Această stare este deopotrivă minunată și epuizantă.onaje, situații, conflicte, rezolvări.  Când mă odihnesc? Când nu scriu, atunci mă odihnesc.

LIBRIS:Ați devenit cunoscut prin romanul Sînt o babă comunistă, retipărit  recent într-o ediție aniversară, după ce a fost ecranizat de două ori și transformat în piesă de teatru și chiar în balet. În acel roman ați capturat impecabil literar o tipologie socială a tranziției, cei săraci pentru care comunismul a însemnat un salt în ierarhia socială și care ulterior s-au trezit confuzi și dezamăgiți în capitalism. Au trecut mulți ani de atunci, România s-a mai schimbat. Câte babe comuniste credeți că mai sunt în România? Care este tipologia ilustrativă de după integrarea în UE? Dacă ați scrie astăzi un roman reprezentativ pentru zilele noastre ar putea suna: Sunt un/o…?

DAN LUNGU: ”Baba comunistă” este emblematică pentru nostalgia paradoxală după o perioadă dificilă din istoria noastră, pentru perdanții postcomunismului, pentru dezamăgiții perioadei de tranziție. În acest sens, experiența ei sintetizează un tip de emoție și de raportare la trecut care a marcat tot Estul Europei după căderea dictaturilor. În același timp, întruchipează sinceritatea, frământările identitare oneste și privirea nuanțată asupra trecutului recent, fără a încerca să justifice ceea ce e de nejustificat. Este o persoană simplă, dar relevantă. Cartea are un ecou teribil în rândul tuturor generațiilor și la toate orientările ideologice, fiindcă, zic eu, este profund umană și echilibrată. Apoi mai are ceva acest roman: o puternică convertibilitate în diverse ramuri ale artei, de la film la teatru și balet, ceea ce a făcut ca personajul principal să se bucure de o mare popularitate, nu numai de cea a publicului cititor.

Numărul ”babelor comuniste” – numind prin asta toți nostalgicii, indiferent de sex – a variat de-a lungul timpului. În perioadele de criză economică, de exemplu, numărul nostalgicilor crește inevitabil. Evident, România s-a schimbat, poate chiar mai mult decât ne dăm seama sau suntem dispuși să acceptăm. S-a schimbat și structura demografică sau ocupațională, dar a apărut un fenomen nou: tinerii nostalgici după perioada comunistă, care n-au trăit nici o zi din viața lor pe timpul fostului regim. E o nostalgie prin inducție, la second-hand, transmisă intergenerațional. Asta complică mult discuția despre numărul ”babelor comuniste”.

Sigur că și tipologia socio-umană și profesională s-a schimbat enorm între timp, sub influența tranziției și a integrării europene. Ca să răspund la o parte întrebării, s-ar putea scrie foarte bine: Sunt un IT-ist… și poate pune fiecare ce vrea în continuare, Sunt un antreprenor…, Sunt mic șef într-o multinațională mare, Sunt muncitor în diaspora și așa mai departe.

LIBRIS: Ați fost parte din inițiativele Club 8 și OuTopos care au adunat oameni precum Florin Lăzărescu, Lucian Dan Teodorovici, Bogdan Crețu, Dan Sociu, Gabriel Decuble și mulți alții. Împreună cu aceștia nu doar că ați promovat literatura română contemporană dar ați catalizat și proiecte culturale semnificative în Iași dar și la nivel național. Există mișcări similare astăzi? A fost o explozie a unei generații norocoase surprinsă într-un context? Mai sunt posibile sau necesare asemenea grupuri în generațiile de azi sau totul e spart în găști, nișe și orgolii? 

DAN LUNGU: Noi am avut rolul nostru: am reacționat ca mari iubitori de literatură într-un sistem cultural prăfuit, încremenit și clientelar. Am avut contribuția noastră la descentralizarea vieții literare. Eu cred că întotdeauna este ceva de făcut, mereu există un rol important de jucat, ceva de schimbat sau de construit. În fiecare context soluțiile și mijloacele sunt altele. Cu dragoste de literatură, luciditate, organizare și perseverență se pot face lucruri formidabile. Oricum, e foarte sănătos ca o dată la 10 sau 20 sau 30 de ani establishmentul literar  să fie aruncat în aer sau măcar să fie pus serios sub semnul întrebării. Așadar, e mereu de treabă. Eu cred că și acum se întâmplă mișcări interesante. Vedeți de pildă ce construiește cu profesionalism și tenacitate Claudiu Komartin în jurul revistei Poesis Internațional și al Casei de Editură Max Blecher, ce fac Dan Coman și Marin Mălaicu Hondrari la Bistrița sau Radu Vancu și Ștefan Baghiu la Sibiu. Cu siguranță mai sunt și alte mișcări relevante, care îmi scapă.

LIBRIS: Sunteți printre inițiatorii FILIT (Festivalul Internațional de Literatură și Traducere) care a început în 2014 iar ultima ediție a avut loc în 2021. Cum ați reușit să creați un asemenea eveniment de anvergură la Iași, considerat unul dintre cele mai importante din Europa de Est? Care este diferența dintre un asemenea festival și un târg de carte precum Bookfest sau Gaudeamus? Și mai ales cum ați reușit să păstrați o continuitate solidă a festivalului (continuitatea fiind o problemă de fond cu proiectele de orice fel în România, mai ales în fragilul plan cultural)?

DAN LUNGU: Pentru un proiect de o asemenea anvergură este nevoie de cel puțin două lucruri: viziune și finanțare. Prima s-a cristalizat în urma deselor participări la saloane internaționale de literatură, festivaluri și târguri, lansări și lecturi, dezbateri și întâlniri cu publicul. Așadar, în urma unei vieți literare internaționale intense, mereu cu ochii și urechile deschise, unde nu de puține ori eram alături de Florin Lăzărescu și Lucian Dan Teodorovici. Desele discuții dintre noi trei pe tema necesității unui festival cu adevărat internațional în România au fost decisive în conturarea unui model. Proiectele Institutului Cultural Român de la acea vreme au contribuția lor atât la mobilitatea noastră internațională cât și la alegerea ”traducerii”, alături de ”literatură”, ca parte importantă a festivalului. ICR-ul ne-a deschis mintea asupra importanței traducătorilor profesioniști și a statutului lor vital în dinamica vieții literare internaționale.

Cel de-al doilea lucru, finanțarea, s-a rezolvat când în 2013 am devenit director al Muzeului Literaturii din Iași. În proiectul meu de management aveam inclus acest festival. Evenimentul a avut un buget pe măsura ambițiilor încă de la prima ediție, cu condiția să nu ratăm. Dacă făceam ceva mic sau irelevant, urma să fie prima și ultima ediție a festivalului. Responsabilitate uriașă. Drept urmare, a fost o muncă nebună. Să croiești o primă ediție, să convingi nume mari ale literaturii să vină la un eveniment fără istorie, care nu se întâmpla la București, și să lupți cu birocrația instituțiilor de stat, precum și cu anchilozarea funcționarilor și a unei părți din angajați, credeți-mă, nu-i deloc o fericire. Lucian și Florin au muncit vitejește, și-au pus timpul, expertiza și contactele la bătaie fără nicio rezervă. S-au alăturat echipei Amelia Gheorghiță, Dan Daia, Mădălina Cocea, George Onofrei, Alin Pătru și alții. Fără ei, succesul enorm – neașteptat chiar și pentru noi – încă de la prima ediție nu ar fi fost posibil. FILIT-ul este o construcție colectivă, pe o viziune îndelung cristalizată și cu o muncă nemăsurată. Încă de la prima ediție presa internațională l-a catalogat drept cel mai important festival literar din Europa de Est.

Continuitatea festivalului a fost și este o luptă continuă. Succesul uriaș de presă și de public al primelor două ediții i-a asigurat pe viitor finanțarea, dar a trezit și dorința tuturor partidelor politice să-l confiște într-un fel sau altul, să-l transforme în capital electoral. A trebuit să suspendăm o ediție în semn de protest pentru a pune lucrurile la punct. În cele din urmă am revenit asupra deciziei și am făcut o ediție restrânsă, de continuitate.

Un alt moment important a fost după cea de a patra ediție, când, în urma alegerilor din iarna lui 2016, am avut onoarea să fiu ales în Parlamentul României, devenind astfel incompatibil cu poziția de manager al Muzeului Literaturii. Or, directorul FILIT-ului este în mod automat managerul muzeului, fiind un proiect al acestuia din urmă. Nu știam cine va veni în locul meu la muzeu în urma demisiei, dar de acea persoană depindea tot ce urma să se întâmple cu FILIT-ul. Din fericire a venit omul potrivit, Lucian Dan Teodorovici. Am răsuflat ușurat, puteam fi sigur că festivalul va merge mai departe ca și cum aș fi fost eu însumi acolo, ceea ce s-a și întâmplat. Continuitate a fost perfectă, iar FILIT-ul este într-o formă de zile mari. Doar pandemia l-a mai scuturat puțin, dar asta ni s-a întâmplat tuturor, în toate domeniile și în toate proiectele.

LIBRIS: După experiența în plan universitar și în zona managementului cultural, ați făcut pasul și în politică și ați devenit senator. A fost un gest mai degrabă naiv optimist sau, dimpotrivă, hotărât și pregătit de faptul că ați cunoscut “alfabetul” ierarhiilor și procedurilor în alte domenii? Ce ați sperat prin această implicare și cum o priviți acum, retrospectiv? A meritat, a fost un eșec?

DAN LUNGU: În politică eu am intrat la invitația micuțului partid ”Pentru Iași”, condus de Andrei Postolache, cu puțin timp înaintea alegerilor. Aveau nevoie de nume credibile pentru listele parlamentare, așa mi-au spus. Mi-au propus poziția unu la Senat, dar fără șanse grozave. ”Pentru Iași” fiind un partid local, urma practic să mergem la alegeri pe lista noului partid al lui Nicușor Dan – de nivel național și mai sonor -, USR. Lucrasem cu oameni din echipa lui Andrei și aveam încredere în ei, eram pe aceeași lungime de undă. Le-am spus: intru în politică doar ca să fac ceva pentru cultură. Mă gândeam si la FILIT, firește.

În mod absolut natural, activitatea mea parlamentară a fost focusată pe cultură și educație. Sunt mândru de ea. În cifre seci, am avut 120 de luări de cuvânt în plen, 100 de inițiative legislative, 110 întrebări și 54 de interpelări către ministere și alte instituții, 6 interpelări adresate primului ministru, 17 declarații politice și am semnat 10 moțiuni. În urma interpelării către Ministrul Culturii am obținut corelarea indemnizației de merit pentru oameni de cultură, de știință și sportivi de performanță cu salariul minim, ducând la mărirea ei. Apoi, sunt foarte mândru, de un proiect legislativ al meu, adoptat după terminarea mandatului, la 3 iunie 202,1 în Camera Deputaților în calitate de cameră decizională, pentru promovarea și sprijinirea culturii scrise. Proiectul stabilește și că autoritățile și instituțiile publice pot organiza, singure sau în parteneriat cu ONG-uri sau societăți, programe de rezidențe de creație în domeniul culturii scrise. Bursele de creație vor putea acoperi cazarea, utilitățile pentru spațiul de cazare și un onorariu, acordat lunar sau pentru întreaga perioadă a rezidenței. Astfel, scriitorii vor putea beneficia de sprijin din partea autorităților administrației publice centrale și locale, precum și a instituțiilor publice și sub forma burselor de creație, pe lângă bursele de studiu și granturile de studii și călătorie, în țară și în străinătate. Ca autor care mi-am scris bună parte din cărți în rezidențe literare occidentale, am ținut foarte mult să obțin un cadru legal românesc prietenos pentru practica rezidențelor, care să țină organizatorii și finanțatorii cât mai departe de șicanele Curții de Conturi.

N-aș lăsa deoparte nici proiectul meu de suflet, campania ”Până hăt de carte!”, de donație către bibliotecile din mediul rural. Cu sprijinul echipei de la cabinetul parlamentar, căreia îi mulțumesc și aici, am reușit să duc 15.731 de volume în 35 de comune și două centre de plasament. Când a început învățământul online din pricina pandemiei, la țară era jale. Până să vină vreun sprijin de la autorități, în două luni, cu echipa de la cabinet am strâns 18 laptopuri, 7 PC-uri, 6 tablete, 3 telefoane, pe care le-am distribuit, cu ajutorul bibliotecarilor și învățătorilor, unor copii defavorizați din mediul rural.

Între timp, ”Pentru Iași” a dispărut, iar USR-ul de acum este mult prea departe de cel în care am intrat. În 2020 mi-am dat demisia din partid. Nu regret această experiență politică, doar sunt melancolic – dezamăgit de șansa istorică pe care a ratat-o USR-ul, șansa generației noastre, de a propune un nou mod de a face politică și de a reforma România. Generația celor școliți în afară, a intransigenților civic și a spiritelor democratice nu  a reușit să construiască o democrație internă de partid. Desigur, sunt filiale unde lucrurile stau mai bine sub acest aspect, dar la nivel central și în filiala ieșeană lucrurile sunt ireparabile. De ce s-a întâmplat asta este o discuție mult prea lungă pentru a o expedia aici.

LIBRIS: Ați publicat recent Vlogger la 13 ani, o carte adresată copiilor și adolescenților care atinge repere relevante pentru generația actuală (mai ales popularitatea în online) față în față cu provocările pandemice. Cum v-ați pregătit pentru acest roman, cât v-au ajutat resursele sociologiei și cât imaginația? Care au fost provocările acestei experiențe? Cum diferă gașca online și preocupările adolescenților de azi de gașca din fața blocului de pe vremuri? Vedeți diferențe esențiale?

DAN LUNGU: Este un roman pentru preadolescenți scris în urma experienței pandemiei. În această perioadă de izolare am avut contextul potrivit să stau mai mult de vorbă cu Filip, fiul meu, să aflu pe îndelete cum gândește, care-i este cercul de prieteni, cum interacționează între ei și cum se raportează la online. De aceea în dedicație Filip este numit ”coautor involuntar al cărții”. Dacă vreți să traducem neapărat în limbaj sociologic, am făcut observație participativă. Se pare că am prins ceva important din modul lor de a fi, de vreme ce cartea se bucură de mare succes printre elevi; am fost la nenumărate întâlniri prin școli, am participat la discuții pasionante, iar prima ediție este deja epuizată. ”E un fel de Amintiri din copilărie, dar pentru generația noastră”, mi s-a spus la una dintre întâlniri. Un  compliment uriaș. ”E o carte care nu trebuie să cadă în mâna părinților, pentru că află cum gândim” a sunat o altă remarcă, la fel de prețioasă.

E o diferență ca de la cer la pământ între preocupările găștii online și cele ale copilăriei mele de la terenul de joacă sau din parc. (Pre)adolescenții din ziua de azi sunt ființe hibride, trăiesc jumătate în realitatea fizică și jumătate în lumea virtuală. Pentru ei virtualul este la fel de important și de concret ca realul fizic. În același timp, grupurile se coagulează în jurul acelorași atitudini și valori – simpatie, loialitate, umor, interese, gusturi, dovezi de prietenie. Natura umană profundă este neschimbată.

LIBRIS: Prozele dumneavoastră se apropie mult de zona socială cu tot pitorescul ei tragico-comic. Lumea combinatorilor, descurcăreților, improvizației de tranziție,  universul celor care se zbat să o scoată la capăt, e în prim plan. Desigur, e mult umor și blândețe chiar și când priviți în acest univers complicat și străbătut de vicii sau violență, aveți personaje cât se poate de umane. Cu toate acestea, dincolo de atitudinea rece a observatorului sau a umoristului cald, vă simțiți exasperat când vă confruntați cu realitățile disfuncțiilor instituționale și sociale în viața de zi cu zi? Când dați de băieți deștepți, de abuzuri, de ocolișuri vă puneți întrebarea cât mai avem până vom cuceri normalitatea? Sunt încă mulți oameni buni la toate în slujba puterii, așa cum e Sergiulică, protagonistul celui mai recent roman al dumneavostră, Șoferul din Oz

DAN LUNGU: O întrebare deprimantă, în felul ei. Da, sunt mulți, foarte mulți, mult mai mulți decât vă puteți imagina ca Boss, ca Sergiulică sau ca marea armată a oamenilor de paie, așa cum este descrisă în roman. Multe sinecuri, mulți funcționari de decor, multă impostură și obediență. Sunt rodul loialităților maloneste, clientelismului și nepotismului. Toți aceștia uzurpă normalitatea. Dezavuează competența și meritocrația. Sergiu la rândul lui este exasperat că nu poate avea un trai normal, decent, dintr-o muncă obișnuită. Ca să-și cumpere o căsuță la periferie, unde să se mute cu soția și să aștepte copii este nevoit să se angajeze la margine sistemului interlop. Sergiu nu este un moralist, ci un om cu bun simț. Omul bunului simț vrea o viață comună, normală. Când îi este refuzată, fie emigrează, fie devine mai tolerant la compromis decât ar fi fost în mod obișnuit.

La lansarea cărții la Bookfest-ul bucureștean, Luminița Corneanu spunea că oricât de incredibile ar părea întâmplările din carte ele sunt verosimile. Așa este, orice episod din carte s-ar putea întâmpla în România postcomunistă, dacă nu chiar s-a și întâmplat. Nu în asta stă valoarea cărții, dar este un aspect de reținut.

LIBRIS: Când vine vorba de romane sociale postdecembriste, sunt voci critice, e drept predominant din zona stângii,  care văd în prozele multor autori care s-au apropiat de universul tranziției sociale tentative de fetișizare, estetizare a sărăciei care ratează în cele din urmă orice încercare de a sprijini transformarea. Credeți că literatura poate promova schimbarea socială?  Cum vă raportați la grilele de lectură ideologice? Există ceva relevant, util în ele sau nu?

DAN LUNGU: Schimbarea socială este un proces extrem de complex, multidimensional, nu cred că poate fi programat cu ușurință și controlat cu precizie. Literatura, cărțile pot schimba lumea, chiar o fac, însă într-un timp foarte lung și nu neapărat în direcția pe care și-a propus-o autorul. Politica are o capacitate infinit mai mare de provoca schimbări. Dacă urmărim o schimbare, este mult mai eficient să intrăm în politică decât să facem literatură. E mult mai lucid.  Asta nu ia nicicum dreptul unui autor să-și dorească să schimbe sistemul prin cartea sa și să scrie în acest scop – în literatură nu există rețete, însă cititorul are libertatea să citească cum vrea el acea carte, chiar mai mult, are libertatea să n-o citească. Lectura ideologică este o posibilitate. Cui îi face plăcere să citească și să interpreteze astfel, nu văd nicio problemă, atâta vreme cât este o ideologie care respectă drepturile fundamentale ale omului. Lectura ideologică este una printre altele, iar toleranța este esența democrației. Atât timp cât nu e unica grilă de lectură, impusă cu forța, mi se pare în regulă.

LIBRIS: Ce planuri profesionale aveți în următoarea perioadă? Cum va arăta FILIT în 2022?

DAN LUNGU: Sper ca în toamnă să apară la Editura GRI a lui Viorel Ilișoi volumul colectiv pe care l-am coordonat împreună cu Anca Goja, ”USR, nașterea unui partid”, în care foști și actuali membri își povestesc experiența politică la USR. Este vorba de relatarea la firul ierbii a experienței directe și relevante, pentru înțelegerea nașterii și evoluției unui partid, în buna tradiție a sociologiilor calitative. Este un volum cu caracter documentar, util pasionaților de sociologie, istorie sau politică, precum și cercetătorilor.

Cât despre FILIT, să-i lăsăm să-și dezvăluie surprizele la momentul potrivit.

sever gulea

Interviu realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *