În urmă cu mai bine de un secol, vulnerabilitatea era identificată, la nivel moral, cu slăbiciunea. În secolul al XIX-lea, a avea caracter însemna nu doar a-ți păstra onoarea și a respecta principiile morale victoriene, dar și a îndura orice suferință trăită fără să o exprimi și a dovedi tărie în fața adversităților sorții, a păstra acea demnitate dârză, adică a privilegia constant  rațiunea și aparențele lucide și calme în fața sentimentelor copleșitoare. Odată cu turnura secolului al XX-lea, după ce psihanaliza a explorat forțele inconștiente care ne animă, după ce psihologia și neurobiologia au pus în vedere rolul emoțiilor în viața de zi cu zi, după decenii întregi de emancipare socială și de legitimare a diversității, paradigma s-a răsturnat. Astăzi, e mai important să ne (re)cunoaștem toate dimensiunile ca indivizi, să ne identificăm (și uneori chiar să ne celebrăm public) imperfecțiunile. Vulnerabilitatea a devenit, dintr-un subiect tabu  privit cu dispreț ca o dovadă clară de slăbiciune, lașitate, neajuns personal, un subiect reabilitat și chiar promovat ca premisa pentru o viață împlinită. E în regulă să fii diferit e prima lecție pe care a promovat-o triumful liberalismului. E în regulă să te simți inconfortabil și să treci prin situații dificile, le vei supraviețui, iar asta te va întări și îți va aduce satisfacții chiar dacă nu vei câștiga și nu îți vei atinge obiectivele propuse – iată  a doua lecție, ceva mai dificilă, cea care  legitimează de fapt și vulnerabilitatea.

Curajul de a fi vulnerabil de Brene Brown

În teorie, aceste observații par aproape de bun simț, raportate la spiritul epocii contemporane, pretins deschisă spre toleranță și spre încurajarea evoluției individuale. În practică, trăim încă într-o lume competitivă, cu tendințe narcisice și superficiale în care suntem observați la tot pasul, în care se promovează o cultură a succesului și în care riscul de umilire și sancționare măcar simbolică este destul de mare în spațiile fizice, dar mai ales în cele virtuale. Tocmai pentru că trăim în acest climat contradictoriu în care ni se spune pe de-o parte că e în regulă să ne dezvăluim drept vulnerabili, dar în cele mai multe cazuri suntem sancționați pentru asta, ajungem să dezvoltăm de fapt diferite armuri de protecție, să trăim aversiune față de incertitudine și față de expresia emoțională, dar să plătim în cele din urmă prețul unor oportunități irosite și să fim marcați de numeroase regrete.

De ce e importantă vulnerabilitatea și cum o putem integra practic în filosofia noastră de viață sunt două întrebări cardinale la care încearcă să răspundă Brene Brown. Autoarea americană are studii în asistența socială și are și un doctorat în zona științelor sociale. Preocupată inițial de teme precum rușinea și empatia, Brene Brown a ajuns celebră în urma unor discursuri TEDx (evenimente care reunesc think-tankeri, promoteri de idei originale, specialiști de success din diverse domenii profesionale de vârf). Studiile ei au condus-o în cele din urmă la înțelegerea câtorva repere esențiale pentru a construi o viață împlinită, o viață care ne are pe noi ca protagoniști, ai cărei co-creatori suntem. Nu e vorba de a avea succes în toate și de a atinge performanțe notabile de fiecare dată ci, privind  mai degrabă într-o cheie existențialistă, e vorba de a simți că am fost prezenți pe deplin și în acord cu valorile noastre în tot ceea ce am încercat. O viață neirosită este o viață în care ne implicăm din plin, o viață căreia îi spunem da. Cei mai mulți își doresc probabil o asemenea viață și totuși acest obiectiv pare adesea dificil de atins.

Prima parte a volumului „Curajul de a fi vulnerabil” scris de Brene Brown examinează climatul de fond care ne împiedică să fim vulnerabili, să ne arătăm așa cum suntem și să ne lăsăm văzuți de cei din jur. Cultura în care trăim este una rezumată concludent de Brown la dictonul: niciodată nu e destul – această idee are în subsidiar o alta: avem dificultăți în a ne aprecia drept valoroși. Trăim apăsați de hiperconștiența lipsei (suntem atenți mai degrabă la ce ne lipsește), iar asta cultivă o atitudine de nemulțumire de fond ce antrenează după sine rușinea, comparația socială și detașarea emoțională.

Chiar dacă ideea vulnerabilității a fost reabilitată și valorizată, încă rulăm în mintea noastră o serie de prejudecăți legate de ea, pe care Brown le sintetizează: echivalăm vulnerabilitatea cu slăbiciunea (pe fondul moștenirii ideologice care asocia expresia emoțională cu a fi slab și neajutorat), gândim uneori că vulnerabilitatea e potrivită doar pentru anumite firi sau personalități (cu atât mai puțin potrivită cu imaginea bărbaților puternici și raționali, de pildă), credem că vulnerabilitatea înseamnă să renunțăm la intimitate (odată ce te expui celorlalți, ce mai rămâne al tău?) sau credem că cel mai important lucru în viață și dovada succesului  sunt legate de capacitatea de a te descurca singur. În întâmpinarea acestor prejudecăți, Brown ne amintește că adesea admirăm curajul altora de a se expune (chiar dacă e inconfortabil pentru noi să o facem), că indiferent dacă o recunoaștem sau nu, vulnerabilitatea își va face simțită prezența, că vulnerabilitatea nu înseamnă să dezvălui orice, oricui fără limite și că, în cele din urmă, nu putem trăi o viață împlinită în singurătate.

Demascând preconcepțiile legate de vulnerabilitate, Brown se apropie de corelatul  neasumării ei, anume rusinea, subiect care a preocupat-o pe Brown în numeroasele studii pe care le-a desfășurat. Rușinea este un sentiment universal care antrenează o teamă de a fi respins și o convingere că avem anumite defecte majore care nu ne fac demn să fim apreciați. În esență rușinea e legată de un sentiment distorsionat sau insuficient al propriei valori pe care o legăm strict de realizările noastre. Ea este ceva diferit de vină (când sunt vinovat înseamnă că am făcut ceva rău, când îmi e rușine mai degrabă mă consider un om rău), umilință (care este o rușine pentru o situație punctuală în care suntem devalorizați și ne revoltăm) sau stânjeneală (care este benignă și trecătoare). Tocmai pentru că suntem sensibili la aprobarea și respingerea socială, pentru că e dificil să construim o valoare de sine echilibrată, rușinea ne poate face să renunțăm la șansele de afirmare, să trăim în frică și chiar să ne sacrificăm frustrant pentru a respecta exigențele celorlalți. Cel mai sănătos, conform lui Brown, este să dezvoltăm reziliența la rușine: să o recunoaștem și să îi întelegem declanșatorii, să fim vigili și critici la așteptările pe care le avem de la noi (mai ales cele care ne forțează să intrăm în diferite roluri sociale și de gen – există diferențe în acest sens între femei și bărbați, pe care Brown le inventariază), să fim deschiși față de ceilalți, să vorbim și să cerem ajutorul. De fapt, sentimentul de rușine se diminuează cu atât mai mult cu cât îi dăm glas, cu cât îl articulăm și îl punem în dialog, cu cât îl descoperim în experiența altora ca fiind ceva inconfortabil, dar totuși nu catastrofal.

Presiunea rușinii este însă suficient de puternică și intervine de la cele mai de timpurii vârste, astfel încât ajungem să construim o mulțime de apărări pentru a ne feri de disconfortul vulnerabilității expuse pe care o considerăm inacceptabilă. Brown rezumă o serie de strategii prin care căutăm să ne mascăm vulnerabilitatea: bucuria rău prevestitoare (nu ne putem bucura pe deplin de ceva, pentru că ne e teamă că nu va dura, că vom fi dezamăgiți și nu vrem să fim nepregătiți la potențiala suferință), perfecționismul (convingerea că dacă faci totul perfect vei evita judecata negativă a altora și implicit rușinea), anestezierea afectivă (o combinație de rușine, anxietate și înstrăinare),  gândirea dihotomică (nu pot exista decât victime și învingător), renunțarea la intimitate (folosirea vulnerabilității pentru a testa relația, pentru a grăbi o apropiere, pentru a-i manipula pe ceilalți și a capta atenția), cinismul/critica/cruzimea/atitudinea șmecheră. 

După inventarierea armurilor vulnerabilității, Brown propune ulterior și modalități pentru a cultiva schimbarea, o strategie centrată pe ceea ce ea numește interval, distanța dintre ceea ce suntem și ceea ce vrem să devenim sau dintre valorile aspiraționale (pe care le dorim) și valorile puse în practică. Cu cât acest interval este mai mare, cu atât generăm mai multă înstrăinare și detașare emoțională (de pildă atunci când apreciem cinstea, dar noi în viața de zi cu zi suntem necinstiți și ne găsim mereu justificări pentru asta).

Ultima parte a volumului „Curajul de a fi vulnerabil” e dedicată explorării felului în care cultura nemulțumirii în care trăim impactează evoluția noastră de timpuriu, la școală, în profesie și în familie. De fapt, a cultiva schimbarea, a cultiva oameni care să construiască o filosofie echilibrată, în care valoarea de sine nu e legată de realizări, în care să recunoaștem ceea ce e suficient pentru noi și în care să îndrăznim să ne exprimăm ideile, proiectele, sentimentele în fața celorlalți presupune transformări în toate mediile în care activăm și consolidarea unor calități de lider (nu doar în mediul profesional, ci și în educație și în viața de familie). Un lider facilitează discuția despre rușine, tratează problemele ca pe ceva normal și inevitabil, cere mereu feedback și recunoaște caracterul natural al disconfortului discuțiilor dificile. Un părinte va consolida evoluția copilului său ghidat nu atât de întrebarea: folosesc cea mai bună metodă de educatie? ci mai degrabă de întrebarea sunt eu adultul care mi-aș dori să fie copilul meu când va fi mare? Copiii care vor avea curajul de a fi vulenrabili sunt cei cu un sentiment al valorii, care își acceptă imperfecțiunile, care au compasiune pentru ei și pentru alții. Adulții care cresc asemenea copii au curajul să își dea jos armurile de care amintea Brown, au curajul să spună ce e destul pentru ei și au curajul să învețe  să exploreze alături de proprii copii.

Valorificând studii personale, dar și studii realizate de alții pe parcursul mai multor decade, Brene Brown reîntărește un mesaj familiar al zilelor noastre, articulând însă dificultățile și provocările care ne stau în față atunci când încercăm să îi dăm sens personal. Cartea lui Brown, sintetică și fără prea multe mesaje mobilizatoare superficiale, este un prilej util pentru încercarea fiecăruia de micșorare a intervalului dintre valorile trăite (adesea marcate de dificultăți) și valorile aspiraționale pe care le legitimăm social.

sever gulea

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *