Cristian Tudor Popescu: „Literatura înseamnă o mișcare fină, dar masivă, ca deriva continentelor cu câțiva centimetri, care se produce instant în creierii subsemnatului. E declanșată de un cuvânt sau mai multe, auzite sau văzute, de o imagine, de o situație, de un chip.”

LIBRIS: Ați avut o serie de întâlniri prin țară cu cititorii, după lansarea volumului Dumnezeu nu e mort (Editura Polirom, 2022) care a fost și un bestseller al Bookfest-ului, dar și al LibFest-ului din această vară. Recent v-ați întâlnit cu cititorii și la Brașov, în Piața Sfatului. Cum vă simțiți în mijlocul publicului, cum e să stați față în față cu cei care vă citesc și vă ascultă, după ce ani de zile i-ați privit mai degrabă abstract, prin obiectivul unei camere de filmat? De ce sunt întâlnirile importante pentru Cristian Tudor Popescu?

CRISTIAN TUDOR POPESCU: Ani de zile am suferit în emisiunile tv din pricina lipsei întrebărilor care să mă pună pe gânduri mai mult de 3 secunde. De multe ori, de prea multe ori, a trebuit eu să mă întreb și tot eu să răspund. De aici, unele momente în care aveam senzația pierderii contactului, nu mai știam dacă vorbesc despre ce-i interesează pe oameni. Acest sentiment, că eu centrez, eu dau cu capul, dispare când vorbesc cu oamenii în viu. Mi se pun întrebări și din afara politicii, de care sunt sătul până-n gât. Se creează un aer comun, îl respirăm împreună, o legătură directă; mă face să mă deschid mai mult decât în fața camerei de filmat. La fiecare întâlnire cu cititorii, cer să nu existe transmisie video – să rămână o amintire, de nereprodus electronic, doar pentru cei prezenți și subsemnatul.

LIBRIS: Ați fost activ și ați dobândit notorietate în acești ultimi 30 de ani mai ales ca om de presă. Lumea vorbește în continuare despre gazetarul, jurnalistul Cristian Tudor Popescu. Recent, într-un alt interviu ați declarat că nu vă mai asumați această calitate profesională. Cum se recomandă profesional Cristian Tudor Popescu astăzi? Rămâne calitatea de om de presă o etichetă latentă sau vi se pare că e  mai onest să te dezici de ea, atunci când nu mai activezi la un post TV sau la un ziar? Pe de altă parte un scriitor rămâne un scriitor chiar și dacă nu a mai publicat un roman de ani de zile. De ce nu s-ar aplica aceeași logică și jurnalistului?

CRISTIAN TUDOR POPESCU: Jurnalistul își face meseria în ceva, într-o televiziune, un radio, un site și, mai rar acum, spre deloc, într-un ziar. Scriitorul scrie pe hârtia lui, proprie și personală, care nu aparține nimănui. 

Gazetăria și literatura sunt diferite, deși le-am interconectat de atâtea ori – nepermis, ar spune unii. Când fac gazetărie am în gând cititorii, spectatorii, ascultătorii; încerc să spun ceva care să intereseze pe cât mai mulți, în moduri care să fie pricepute de cât mai mulți, fără să cobor în populism, trivialitate și banal. Când scriu literatură, n-am niciun cititor în minte, cu excepția subsemnatului. Nu-mi pasă câtuși de puțin dacă rândurile mele vor fi tipărite. Sau voi rămâne singurul lor cititor. După ce termin cartea, o las o vreme, apoi o citesc. Dacă trece de proba lecturii mele – și, să știți, nu sunt eu în măsură să spun dacă sunt un scriitor bun sau prost, dar cititor pot să afirm că sunt chiar bun – atunci îi dau drumul mai departe. Dar, motivul principal pentru care nu vreau să mai fiu numit jurnalist este ceea ce se mai numește astăzi presă – un mediu înjositor din punct de vedere intelectual și uman. Scriitor sunt de unul singur, am fost și voi fi până la sfârșit. 

LIBRIS: În anii `80 scriați ficțiuni speculative, în densitatea temporală sufocantă a anilor `80. Ați corelat acea disponibilitate creatoare pentru SF, cu o anumită stare interioară, configurată tocmai de atmosfera în care trăiați. Nu ați mai publicat ficțiune speculativă de atunci. Activitatea jurnalistică cere mai degrabă o disciplină a scrisului, prin presiunea constantă a developării cotidianului. Însă când vine vorba de literatură, scrieți mai degrabă sub imperiul inspirației, acolo nu credeți în scriitura disciplinată?

CRISTIAN TUDOR POPESCU: În ziarism te apuci de scris și când n-ai chef, nici idee, dar trebuie să scrii la zi. Cum zicea Caragiale despre gazetărie – „Gândire avortată”. Avort provocat, aș adăuga. 

Literatura înseamnă o mișcare fină, dar masivă, ca deriva continentelor cu câțiva centimetri, care se produce instant în creierii subsemnatului. E declanșată de un cuvânt sau mai multe, auzite sau văzute, de o imagine, de o situație, de un chip. Știu atunci că voi scrie pornind de la acel impuls, dar asta se poate întâmpla peste o zi, peste un an sau peste ani. Dacă vreți să numiți asta inspirație, n-am nimic împotrivă. Ceea ce urmează însă, ține de structuri aproape matematice, unele inventate de mine pentru uz propriu, pe care le folosesc ca să produc textul, șlefuindu-l din greu. 

LIBRIS: Ați traversat mai multe momente de decepție în evoluția presei românești. De la autoritatea lemnoasă a celor tributari presei comuniste (care aproape v-a făcut să renunțați la presă și în anii `90), la ascensiunea și apoi decăderea Clubului Român de Presă, la tabloidizare și amestecurile dictate de interese politice și economice în sfera jurnalismului. S-a mai produs o schimbare notabilă de la momentul tabloidizării? De la jurnalistica de teren, de reportaj și anchetă am trecut la jurnalismul de telefon, la fake news, la software-uri care generează algoritmic știri. Cum vedeți viitorul jurnalismului ca profesie? Ce transformări ne mai așteaptă?  

CRISTIAN TUDOR POPESCU: Nu recomand niciunui tânăr să se facă jurnalist. E o meserie fără viitor. La nivel de presă scrisă, aproape a dispărut. La televizor e înlocuită cu cititul de prompter, discursuri ale unor predicatori și vizionare care se holbează țintă în obiectivul camerei zeci de minute, precum și un soi de șezători ale unor grupuri de vorbeți. Jurnalismul se scufundă într-o mlaștină de vorbe și vedenii.

LIBRIS: Mai poate un articol de presă să aibă un impact notabil astăzi? De pildă, în 1996, textul dumneavoastră din perioada alegerilor prezidențiale în care vorbeați despre rictusul bolșevic al lui Ion Iliescu a fost apreciat de unii analiști că a adus câteva procente bune în contul lui Emil Constantinescu. Mai e posibil astăzi ca un material de presă să schimbe soarta unor alegeri?  

CRISTIAN TUDOR POPESCU: Articolul meu din `96 despre Ion Iliescu era o analiză, scrisă, pe alocuri, cu mijloace literare, într-o perioadă  de polemici ideologice în mass-media. Un astfel de text nu ar putea schimba mai nimic astăzi. Poate s-o facă o „dezvăluire”, o „nucleară”, adică o știre compromițătoare, ideal video, despre cineva sau ceva. Știre care nu e musai și adevărată să fie.

LIBRIS: Ați regretat vreodată vreo afirmație făcută în public?  Este Cristian Tudor Popescu un om care revine autocritic asupra verdictelor sau comentariilor pe care le face?

CRISTIAN TUDOR POPESCU: Da. Am regretat faptul că i-am susținut public, pentru o perioadă, pe Emil Constantinescu și Vlad Voiculescu. Am comis o greșeală gravă având încredere în Darie Novăceanu, directorul Adevărului în `90 și `91. Regret că mi-am mâncat niște ani din viață predând la Facultatea de Film din UNATC. Mă cutremur acum de scârbă la gândul că m-am lăsat îmbrățișat de Nikita Mihalkov, pe care aproape îl divinizam. 

LIBRIS: Într-un articol publicat pe platforma Republica sugerați că omul și democrația sunt concepte profund nenaturale, create de grupuri de intelectuali, nu de masele cărora li se adresează și că democrația e greu de menținut pentru că îl ține departe pe om de originea lui animală, condusă de inegalitate. E Cristian Tudor Popescu un cinic, un pesimist în raport cu natura umană? 

CRISTIAN TUDOR POPESCU: Fiind vorba de idei bazate pe fapte și observații indubitabile, care nu țin de umori ale persoanei, gen cinism sau pesimism, sunt realist-umanist.

LIBRIS: Nu sunteți un credincios, dar nu vă considerați nici un ateu, ați citit Biblia, titlul cărții dumneavoastră este Dumnezeu nu e mort. Care e poziția dumneavoastră în raport cu existența unei divinități? Cum vă raportați la Pariul lui Pascal?

CRISTIAN TUDOR POPESCU: Pariul lui Pascal e o afirmație fecundă matematic, dar o eroare morală. „Să cântărim acum pierderea și câștigul, afirmând că Dumnezeu există. Să discutăm aceste două cazuri: dacă e să câștigați, câștigați totul, dacă pierdeți, nu pierdeți nimic. Pariați deci că există Dumnezeu fără să ezitați.” (Cugetări –  § 233).

E o reverberație târzie a scolasticii medievale, care s-a canonit secole să demonstreze existența lui Dumnezeu folosind raționamente silogistice și producând doar faulturi logice, până când Thomas Occam a pus lucrurile în cadrul corect: „Existența lui Dumnezeu trebuie întemeiată pe credință, nu pe rațiune”. A crede în existența lui Dumnezeu pe baza calculului probabilităților, pe considerente de rentabilitate, înseamnă o contradicție în termeni, care anulează ceea ce numim Dumnezeu. E ca și cum existența lui Dumnezeu ar fi decisă la Bursă, iar credinciosul, un jucător. O alegere rațională avantajoasă, cum recomandă Pascal, înseamnă o unire din interes, nu din iubire, cu Dumnezeu. 

Culmea e că eu, un ins fără Dumnezeu, sau, cel puțin, fără cel al bisericii creștine, îi spune asta credinciosului creștin ardent Blaise Pascal. Ar fi trebuit să fie invers. 

LIBRIS: De ce ați ales să structurați volumul dumneavoastră Dumnezeu nu e mort sub forma unor note informative și interceptări?

CRISTIAN TUDOR POPESCU: Nu pot pentru ca să vă spun. E secret. 

LIBRIS: Ce lecturi v-au trezit interesul în ultimul an? Ce mai citește Cristian Tudor Popescu? 

CRISTIAN TUDOR POPESCU: Isaiah Berlin – Lemnul strâmb al omenirii, Carlo Rovelli –  Helgoland, Frank Wilczek – Fundamentele lumii fizice, I. Oprișan, Teodor Vârgolici, Corpusul receptării critice a operei lui Eminescu, David Robert Grimes – The Irrational Ape, Montaigne – Eseuri, Eric-Emmanuel Schmitt – Paradisuri pierdute (n-am  reușit să citesc mai mult de jumătate).

LIBRIS: Parte din farmecul dumneavoastră e legat de faptul ca abordați un ton sarcastic, intransigent în analizele pe care le faceți. Vă considerați o persoană cu standarde înalte? Ce îl mai surprinde pe Cristian Tudor Popescu astăzi? 

CRISTIAN TUDOR POPESCU: Nu abordez niciun ton, eu sunt așa cum sunt, suprapus cu mine însumi, și în aparițiile publice, și în viața de zi cu zi. Da, am standarde cam severe, dar le aplic atât altora, cât și mie însumi, fără discriminare. Mă surprinde faptul că încă mai sunt în viață. 

Interviu realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.