O carte foarte căutată în România în ultimul an, prima dintr-o serie care a devenit îndrăgită de cititorii de pe tot globul este povestea lui Toshikazu Kawaguchi, intitulată Până nu se răcește cafeaua, tradusă și publicată în limba română la Editura Litera (Colecția Buzz Books). 

Până nu se răcește cafeaua de Toshikazu Kawaguchi

Am propus acest volum spre discuție,  cu o oarecare curiozitate, în cadrul clubului de lectură BiblioFeel de la Librăria Șt.O.Iosif Brașov, după ce în luna septembrie am discutat despre romanul ecranizat al lui Marco Missiroli, Fidelitate. Din spațiul italian, al crizelor de cuplu privite prin filtrul nuanțat al motivațiilor psihologice, am ales să facem un salt în capătul celălalt al globului, în atmosfera asiatică, într-un univers plin de surprize, unde bizarul și firescul se împletesc și construiesc o fabulă modernă plină de sensibilitate.

Până nu se răcește cafeaua este de fapt o adaptare a unei piese de teatru semnată și montată de regizorul japonez Kawaguchi care a cunoscut, în forma ei narativă, un succes mondial. Chiar prin felul în care este alcătuită această poveste în care de bază este cadrul narativ, ea invită de fapt la continuări (două au și fost publicate în limba română) și dă impresia unui potențial serial cu mai multe episoade. Kawaguchi construiește un loc cu personalitate, un spațiu ofertant narativ prin însuși destinația sa, anume o cafenea. Nu e însă orice cafenea, ci e cafeneaua Funiculi Funicula din Tokyo, un mic local cu o istorie veche, o încăpere fără ferestre, cu 6 lustre, puține mese și trei orologii cu trei cadrane, fiecare indicând o altă oră. Pe lângă aceste repere care te fac să uiți de timp și care facilitează saltul într-o lume oarecum desprinsă de cotidian, privilegiată în care se poate întâmpla orice, Funiculi Funicula e cunoscută în legendele urbane pentru posibilitatea de a călători în timp.

În copilărie mă uitam cu entuziasm dar și cu o ușoară teamă la unul dintre cele mai originale seriale ale anilor ‘50-‘80, Zona Crepusculară. E vorba de o serie care reunea elemente de suspans, distopie, SF, comedie neagră, oniric, horror psihologic în scurte episoade, adesea cu o răsturnare de situație surpriză și, cel mai adesa, cu un soi de lecție morală la final. În acest serial, personaje obișnuite și araeori memorabile se trezesc surprinse în universuri alternative bizare în care totul pare la fel, cu excepția câtorva lucruri notabile. Cum ar fi să descoperi că, dintr-o dată, poți vorbi cu morții prin telefonul de acasă? Sau că la radio poți prinde o frecvență a transmisiilor dintr-o altă decadă? Succesul de atmosferă al acelor scurte episoade era să redea ideea unui absurd neliniștitor strecurat în cele mai comune situații și să urmărească apoi reacțiile personajelor, adesea dezorientate și fascinate în aceeași măsură. Am regăsit acest efect, mai blând, mai puțin tenebros, cu mize mai luminoase, în romanul lui Kawaguchi. Autorul japonez alege să integreze puțin realism magic, puțin absurd-fantastic în firescul atmosferei de cafenea.

La Funiculi Funicula, așa cum sugerează legenda urbană pe care proprietarii o întrețin ca parte din activitatea lor, oamenii pot călători în timp. Nu e nevoie de pregătiri speciale dar trebuie să respecți câteva reguli. Cine, de ce și cum – din spatele acestor reguli sunt mai puțin importante, călătoria în timp e pur și simplu ceva obișnuit acolo. Poți alege momentul în care vrei să călătorești, dar trebuie să ții minte că nu poți schimba prezentul indiferent ce faci, poți întâlni doar vizitatori ai cafenelei, nu poți părăsi scaunul cafenelei și, cel mai important, nu poți rămâne în trecut sau în viitor decât preț de o cafea fierbinte (cu alte cuvinte, atunci când se răcește cafeaua, trebuie să te întorci în prezent). Cine încalcă una dintre aceste reguli e condamnat să devină o fantomă care nu mai poate părăsi cafeneaua și e nevoită devină un rezident permanent al cafenelei, să ocupe scaunul de unde și-a început experiența.

Așadar avem o poveste în care, într-o cafenea urbană obscură, cu un farmec misterios, clienții obișnuiți pândesc o fantomă care ocupă un scaun privilegiat de pe care se poate călători în timp, o fantomă pe care nu o poți forța să-și părăsească postul, dar care totuși o dată pe zi, într-un moment imprevizibil, merge la baie (după cum vom afla și fantoma se supune unor reguli la fel de ciudate, pentru a facilita eliberarea ocazională a punctului de deplasare în timp). 

Realismul magic surprins în toată această descriere este însă doar un accesoriu narativ, pentru că povestea lui Kawaguchi este de fapt despre legături umane și despre gestionarea diferitelor forme de doliu și pierdere. Ce sens mai are însă o călătorie în timp dacă nu poți schimba prezentul? Candidații la această experiență își doresc măcar să recupereze detalii ale trecutului sau să ia contact cu un viitor la care nu mai pot fi martori (deși călătoria în viitor, spre deosebire de cea din trecut, aduce cu sine constrângeri suplimentare: nu ai nicio garanție că vei găsi persoana pe care o cauți la momentul în care îți propui să ajungi). Cele patru capitole ale cărții condensează experiența câte unui personaj care călătorește în timp, toate implicând de fapt diferite forme ale iubirii (fie că e vorba de cea partenerială, fraternă sau cea maternă).

Prima poveste este cea a lui Fumiko, o femeie de carieră, energică și inteligentă care își dorește să se reîntâlnească cu iubitul ei Goro, cel care a părăsit-o acceptând o slujbă în SUA. Fumiko vrea să se întoarcă în timp la momentul despărțirii pentru a-și mărturisi sentimentele față de Goro, pe care și le-a reținut din prea mult orgoliu.

A doua poveste este cea dintre o asistentă medicală, Kotake și soțul acesteia suferind de demență Alzheimer cu debut timpuriu. Aflat într-o etapă relativ avansată de boală, nemaifiind capabil să își recunoască soția, deși aceasta vizitează zilnic cafeneaua, Fusagi își așteaptă rândul la scaunul de la Funiculi Funicula,  pentru a se întoarce în timp și a-i dărui lui Kotake o scrisoare în care o anunță că este bolnav. Kotake alege să călătorească în trecut în ziua în care Fusagi ar fi trebuit să îi dea scrisoarea.

A treia poveste este cea dintre Yaeko, proprietara unui local cu băuturi scumpe, fiica rebelă și dezmoștenită a unor japonezi, care vrea să își reîntâlnească sora chiar înainte ca ea să dispară în urma unui accident de mașină. 

A patra poveste aduce un twist narativ: soția proprietarului cafenelei Funiculi Funicula, care alege să călătorească în viitor în speranța că își va întâlni fiica pe care încă nu a născut-o.

Ficare dintre episoadele lui Kawaguchi nu încalcă regulile prestabilite: oamenii nu au posibilitatea să schimbe trecutul și totuși au nevoie de aceste popasuri în timp, în acele momente în care ceva a rămas neconsumat. Ei pleacă totuși cu o tentație inițială, pe undeva magic-superstițioasă, că acele întâlniri nu vor fi doar revizitări ale amintirilor, ci ar putea conta, ar putea face ca durerea resimțită ulterior să fie diferită. Însă în cele din urmă povestea autorului japonez e cât se poate de existențială, în prelungirea ideilor popularizate de Viktor Frankl: nu putem schimba trecutul, suntem deopotrivă expuși incidentelor pe care nu le putem controla și care ne răpesc ce avem mai drag, uneori facem alegeri cu consecințe ireversibile, suntem ființe care pierd în cele din urmă.

Cu toate acestea, păstrăm libertatea poziționării în fața tragediilor, de fapt singurul lucru pe care îl putem schimba mereu este poziționarea față de evenimente, atitudinea, felul în care întâmpinăm ceea ce este dureros, ceea ce am pierdut, ceea ce nu e sub controlul nostru. Este de fapt revelația pe care o trăiește fiecare personaj: animați să recupereze, să schimbe un detaliu biografic dureros al trecutului, protagoniștii poveștilor lui Kawaguchi își vor transforma de fapt atitudinea în prezent, singurul moment în care putem trăi cu adevărat și în care putem să acceptăm consolarea pierderii, prin onorarea acelor valori pe care nu le mai avem lângă noi. 

sever gulea

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *