Cristian Fulaș (născut la 3 iulie 1978, în Caracal) este scriitor și traducător. A absolvit Litere și are studii aprofundate de teoria literaturii. A tradus aproximativ cincizeci de volume din engleză, italiană şi franceză. A debutat, în 2015, cu Fâșii de rușine (Premiul „Observator cultural” pentru debut, Premiul Colocviilor „Liviu Rebreanu”, Premiul revistei „Accente”). Publică apoi, în același an, Jurnal de debutant, iar un an mai târziu (2016), volumul După plâns (și acesta nominalizat la câteva premii). A mai publicat Cei frumoși și cei buni (2017) și Povestea lui Dosoftei (2018), în cadrul unui proiect FILIT. În anul 2021 îi apare Ioșca, un roman care s-a bucurat de mare succes (și de public și de critică) fiind tradus în limba franceză la editura canadiană „La Peuplade”, autorul făcând, de altfel, anul trecut, un turneu de prezentare în Franța și Belgia. Ioșca a fost desemnat romanul anului în cadrul Premiilor RSS Reloaded 2021 şi cartea de proză a anului 2021 pe site-urile omiedesemne.ro şi agentiadecarte.ro, iar, în 2022 a obţinut Premiul pentru Proză al revistei „Ateneu”, Premiul liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte a anului 2021 (în cadrul FILIT) şi Premiul pentru proză al revistei „Observator cultural”. Tot în 2022, Cristian Fulaș publică biografia romanţată Celan. Am trăit, da. Cea mai recentă carte a sa este Specii (2023, editura Polirom). Pornind de la problemele pe care acest roman le pune cu privire la societatea românească, dar și de la încercarea autorului de a se reinventa, am avut dialogul ce urmează.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Cristian Fulaș, înainte de a intra în discuția despre carte, o să te rog să vorbim despre legătura ta cu Brașovul. Am aflat un amănunt care, cumva, m-a amuzat: faptul că ai fost două luni, aici, la un master de traductologie. În fapt, nu l-ai terminat, nu? Deci, unul dintre cei mai buni traducători pe care îi avem și care s-a înjugat să-l traducă pe Proust nu și-a terminat școala? Se poate așa ceva? De ce nu ai finalizat? Apoi, dacă am înțeles bine, ai și locuit în Brașov?
Cristian Fulaș: Da, prin 2010, m-am înscris la un master în Brașov. Locuiam relativ departe, era destul de greu să ajung, am încercat o vreme să fac naveta și apoi am renunțat. Nici nu știu dacă am apucat să îl încep, să nu mai vorbim despre sfârșit. Iar, în Brașov, am locuit și n-am locuit. În realitate veneam din când în când și rămâneam câte o noapte-două, apoi plecam din nou. A fost o perioadă mai ciudată și n-aș mai ști acum să o descriu, a trecut prea mult timp de atunci.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Vorbind cu tine am înțeles că traducătorul este, azi, la noi, o Cenușăreasă. De ce se întâmplă asta? Nu se înțelege rolul foarte important (de mijlocitor, de poartă) pe care îl are? Sau merge și așa? Apropo, cam câți traducători adevărați avem? Apoi, cât de răspândită este traducerea cu Google?
Cristian Fulaș: Traducătorul român muncește într-o cultură foarte mică și săracă. Nu cred că e vreun secret că piața noastră de carte nu merge extraordinar și, din păcate, nici nu cred că asta se va schimba prea curând. Situația e așa cum e, mă îndoiesc că se va schimba curând. La a doua întrebare am să răspund simplu: da, sigur că rolul traducătorului e înțeles, dar de la a înțelege la a putea plăti e cale lungă și suntem într-o situație care, dacă n-ar fi oarecum tristă, ar reuși, cu siguranță, să fie foarte amuzantă. Vorbim despre cultura mare, ne raportăm întotdeauna la cultura mare, dar nu reușim sub nicio formă să devenim noi înșine o cultură mare în adevăratul sens al cuvântului. Ca să nu existe dubii, cultură mare înseamnă și piață de carte mare, nu poți s-o ai pe una fără cealaltă, o cultură care nu se vinde, nu se citește și nu poate deveni mare, pur și simplu nu ai cum să devii un mare autor fără cititori. Cât despre traducerea cu Google, pur și simplu nu știu. Eu unul n-am încercat niciodată, dar se poate să existe.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Un traducător care traduce literatură ca să facă treaba oablă trebuie să fie, la rândul lui, literat?
Cristian Fulaș: Nu. Sigur că traducătorul trebuie să fie un bun stilist, sigur că trebuie să audă textul pe care îl lucrează, dar nu trebuie să fie neapărat literat – bănuiesc că prin cuvântul ăsta te referi la un soi de filolog. Traducătorul trebuie să fie un om muncitor, ordonat, responsabil, trebuie să știe foarte bine limbile cu care lucrează, dar poate să facă asta și fără să aibă neapărat o diplomă care să spună că a absolvit litere. Dincolo de educație, cred că meseria asta ține, mai degrabă, de talent și disciplină, nu neapărat de o hârtie care se poate să nu transmită absolut nimic. Punem prea mare preț pe educația formală și pur și simplu nu cred că omul de cultură trebuie să fie asta, un absolvent sau o absolventă de ceva anume.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Știu că trăiești din scris și traduceri (de când?). Înseamnă asta că trăiești și bine, că se poate avea un trai bun din cărți? Pe de altă parte, romanul tău Ioșca a avut vânzări bune în Franța și Canada. Cât poate, însă, să asigure un singur roman, tradus și vândut în afară, o viață? Și, apoi, ce fac cei care nu reușesc asta?
Cristian Fulaș: În 2016-2017, când mica editură pe care o aveam s-a dovedit prea apăsătoare, am decis să mă retrag din povestea cu jobul și să încerc – încă încerc – să trăiesc din traduceri și din scrisul meu. Privind înapoi, n-a fost o decizie tocmai rea. Nu am să mă apuc acum să îți spun că stau pe roze și tocmai mie îmi merge extraordinar de bine în domeniu, dar nici nu vreau să mă plâng. A fost alegerea mea, nu m-a obligat nimeni, în fond și la urma urmelor nu ne obligă nimeni să facem cultură sau altceva. Nu știu cum să subliniez mai tare: nu sunt o victimă – nici a sorții, nici a oamenilor. Ceea ce fac e rezultatul unei alegeri și îmi asum asta până la capăt. Da, romanul Ioșca se vinde în străinătate, se vinde relativ bine și aici, hai să zicem că nu e chiar o ratare, dar sigur că nu se poate trăi din așa ceva. Poate, în timp, dar șansele mi se par destul de mici. Cât despre ceilalți, nu știu. Bănuiesc că au alte joburi, alte surse de venit. Să nu ne iluzionăm, să nu mințim, nici în atât de lăudata străinătate nu e foarte ușor să trăiești din scris. Reușesc câțiva, autorii pe care îi cam știm toți, dar majoritatea nu reușesc și au joburi obișnuite și în timpul liber scriu și/sau traduc. Așa e viața în literatură, nu cred să fi fost vreodată altfel.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Să vorbim, acum, despre Specii. Încă de la primele pagini am recunoscut cartierul: e vorba despre ansamblul rezidențial Cosmopolis. Recunosc că sunt puțin confuz. Pe de o parte, mi-ai spus că e cel mai tare cartier, că funcționează, că e foarte bine organizat, iar, pe de altă parte, romanul tău (despre speciile răului) e localizat aici, într-un cartier, cumva, al corporatiștilor. Mi-ai spus cam în felul următor: am vrut să scriu o carte despre ăștia (cei din Cosmopolis), am vrut o carte despre corporatiști (asta deși ei – în roman – nu sunt sunt cei mai răi; politicienii și așa-zișii-jurnaliști îi întrec cu mult). Deci, de ce un roman despre ei? De ce se simte scriitorul provocat de un așa subiect? Pe aceeași linie, probabil că ești la curent și cu toate discuțiile pro și contra filmului Teambuilding (văzut de peste un milion de români).
Cristian Fulaș: Cred că trebuie să spun că, de fapt, în carte avem o combinație între două cartiere oarecum învecinate, nu e numai Cosmopolis, am pus și din altul. Nu geografia e importantă acolo și oricum ea nu contează, sunt zeci, dacă nu sute de cartiere în jurul orașelor mari și toate funcționează exact la fel. Cât despre corporatiști, sensul în care eu folosesc acest termen e destul de lax. Nu mă refer neapărat la angajații din marile corporații, eu vreau să vorbesc despre specia parvenitului român și acolo exemplele se întâmplă să abunde. Știi cum e, noi, românii, vrem case, mașini și bani. Mijloacele prin care obținem asta sunt mai puțin importante, scopul pare să șteargă morala din poveste. Despre asta e cartea mea într-un fel, despre o lume care se destramă din direcții pe care nu vrem să le luăm în seamă pentru că totul pare atât de ieftin, părem să distrugem treptat locul ăsta în care trăim pentru bani, e atât de… nu știu, jalnic. Valorile noastre ca popor cam astea sunt: o casă, o limuzină, siguranța zilei de mâine, siguranța copiilor care se nasc într-o lume pe care noi înșine părem să ne străduim să o distrugem. Nu e numai un roman despre corporatiști, pegra asta a parvenitismului pare să se întindă peste tot, oriunde ne uităm fiecare vrea să o ducă mai bine și pentru asta renunță la morală, orice o mai însemna azi cuvântul ăsta. Apoi, nu, n-am văzut Teambuilding, nici nu intenționez să-l văd, nu mă interesează.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Pe de altă parte, e puțin straniu. Cum de scriitorii și artiștii se simt bine și locuiesc într-un cartier al corporatiștilor? Aici, în Cosmopolis, locuiești nu doar tu, ci și alți câțiva scriitori și artiști.
Cristian Fulaș: Există o prejudecată în lumea noastră, una care mă deranjează fizic: artistul trebuie să fie sărac, artistul trebuie să locuiască într-o mahala și să mănânce din gunoaie sau la cantina socială și, eventual, să nu aibă absolut nimic. Nu știu cum s-a răspândit mitul ăsta al subviețuirii artistului, dar mi se pare complet nelalocul lui. Nu, artistul nu e un cetățeam de mâna a doua care, Vai Doamne!, e o victimă și nu se descurcă, nu are un handicap social, dacă termenul există. Pe de altă parte, nu e obligatoriu ca societatea să îi întrețină pe artiști. Miturile astea postmoderne mă deranjează, fiecare trebuie să se descurce pentru sine și să încerce să meargă înainte, așa funcționează lumea, nu altfel. Și, da, suntem mai mulți care locuim aici, mai sunt artiști și prin alte cartiere, nu cred că e vreun mare statut să locuiești într-un soi de cartier muncitoresc mai cu ștaif, e doar mit.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Îți mărturisesc că pe mine m-a întristat cel mai mult specia jurnaliștilor și a scriitorilor. Dincolo de politicieni sunt, în roman, de departe, tagma cea mai imundă. Sunt lucrurile atât de grave? Atât de cangrenate? La ei te-ai gândit atunci când un alt titlu posibil al romanului a fost Tribul lui Iuda? Apropo de asta, cum ar trebui să fie, ce ar trebui să facă un scriitor/un artist care nu trădează, care nu e Iudă? Are scriitorul o responsabilitate socială?
Cristian Fulaș: Lucrurile în presă și în cultură stau destul de rău și nu cred că situația se va îmbunătăți mâine. Știm destul de bine cât de greu e să promovezi o carte, cât de greu obții sume infime în cultura asta, cât trebuie să muncești pentru fiecare leu. Pragmatic vorbind, știm în ce ne băgăm, nu cred că suntem inconștienți. Și atunci, de ce ne mirăm așa de tare că există oameni care pur și simplu aleg cealaltă cale pentru a trăi? Ne mirăm de treizeci de ani încontinuu de corupția din România, o să rămânem mirându-ne, eventual cu mâna-n falcă și zicându-le vreo două de dulce celor care „s-au scos”, dar nu rezolvăm nimic așa. Cât despre responsabilitatea socială, hai să îți spun ce cred. Da, scriitorul are o responsabilitate în fața societății, chiar are. Doar că, și ai să-mi permiți să fiu subtil, responsabilitatea asta n-ar trebui să se transforme într-o sursă de venit. Sunt de acord să fim responsabili, dar nu sunt de acord să avem avantaje personale din chestia asta, pentru că abia atunci lucrurile, cum bine știm, o iau razna și se transformă în altceva și banii sunt ochiul dracului, știi vorba aia din popor. Așa că mă uit atent în jurul meu și, cum să spun, parcă prefer să fiu nițel iresponsabil, pare mai sănătos așa.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Aș vrea să intrăm puțin în atelierul tău de scris. Știu că scrii având un plan. Ce cuprinde el? Cât de limpede e în mintea ta totul înainte să te pui la laptop? Cum a fost cu acest roman? Folosești desene, scheme, tabele?
Cristian Fulaș: Da, plănuiesc ceea ce fac. Sunt prea puțin spre deloc poet, nu cred neapărat în inspirație, eu trebuie să știu ce fac, încă de la început și pentru asta, bineînțeles, că trebuie să plănuiesc mult timp cărțile astea pe care le tot scriu. Și mă refer aici la întâmplări și personaje, dar și la stilistica unei cărți, la cum o spun, la cum se spune ea în diverse variante. Nu, nu folosesc desene sau scheme, aproape că nu notez nimic, planul mi-l fac în minte, e un soi de joc al meu cu propria minte și îmi place enorm. Mă bazez pe memorie, probabil că de multe ori dau greș, uit, încurc lucrurile, dar în asta stă o parte din farmecul a ceea ce fac. Cu Specii a fost la fel ca în cazul tuturor cărților, multe planuri, multe-multe ore de gândire, apoi m-am apucat să pun lucrurile în laptop și a ieșit ce știi.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Cât de posibil crezi că este acel tip de scris care nu are nici un plan și care lasă șuvoiul să curgă fără o organizare prealabilă? Cât crezi în cărțile care se scriu de la sine, cumva singure? Știi bine că volumul Theodoros a repus în discuție toate aceste idei. Mircea Cărtărescu a spus că așa a apărut romanul său. Câtă vreme tu ai spus că ai început să scrii romanul cu și de la ultima pagină. Cum e, astfel, la tine?
Cristian Fulaș: Sunt probabil zeci de feluri în care se poate scrie o carte, eu se întâmplă să scriu într-un fel, alții pot alege alte procedee. Nu, nu știu ce idei a pus în discuție Theodoros, nu prea am urmărit, dar e ok dacă a existat o discuție. Poate vor mai exista și altele la fel de bune. Dar să revenim la întrebare: da, sigur că există cărți care se fac de la sine, aproape toate sunt așa, doar că există procedee diferite prin care scriitorul alege să le pună pe hârtie, asta e tot. Și toate procedeele sunt la fel de bune, chiar nu cred să existe vreun mod privilegiat de a scrie o carte, contează rezultatul final și cam atât, restul e bucătăria autorului.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Tot Mircea Cărtărescu a declarat că romanul său a fost scris la prima mână, direct pe curat. La fel cum Mozart își scria muzica. Acum știu că și tu faci lucrurile mai întâi în cap, dar, pe de altă parte, tu ai, adesea, variante, iar pe cea finală (dacă am reținut corect) ai stat 11 luni, iar dialogurile au fost scrise de mai multe ori. Deci, cât de posibil este, după tine, acest scris-transă sau transcriere? E aici și mult PR?
Cristian Fulaș: Nu cred că e PR, cred că Mircea Cărtărescu așa scrie, e alegerea domniei sale. A mea e diferită, cred că e ok, dar e lucru destul de cunoscut că nu mă număr printre emulii sau imitatorii stilului sau conținutului din cărțile domnului Cărtărescu, lumea e mare și am, dacă am așa ceva, alte modele. Ceea ce nu înseamnă, cum s-a mai spus și foarte greșit, că nu-l citesc sau că nu scrie o literatură valoroasă. E doar faptul că eu fac lucrurile altfel, atât.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Revenind la plan. După cum presupuneam, am reținut că ai un proiect, că ai în vedere o construcție, un traseu care trebuie să cuprindă 7-8 romane. Despre ce este exact vorba? Pe de altă parte, îmi spuneai că planul este să găsești vocea pentru volumul trei (la Fâșii de rușine și După plâns), că o să îi spui Nebunul și că atunci când o vei găsi…te oprești. Se poate asta? Care ar fi, în acest caz, mesajul, înțelesurile pe care a vrut să le transmită scriitorul Cristian Fulaș? Care a fost rostul lui? Ce a vrut să ne arate nou?
Cristian Fulaș: Nu am spus că mă opresc, am spus că acolo e un posibil capăt de drum pentru ceva început acum foarte multă vreme. M-am surprins singur în ultimii ani cu noi și noi dezvoltări stilistice care parcă au venit de nicăieri și au creat alte drumuri pe care trebuie să le parcurg ca să văd unde duc. Dar să încerc să explic, stilul nu înseamnă neapărat procedeu stilistic, deși înseamnă și asta. Stilul e suflu, e drumul ca drum, drumul infinit al literaturii. O carte poate fi definită prin asta, dincoace de întâmplări și personaje: prin cum e spusă. Asta e stilul. Eu sunt un joycean, în esență. Mereu caut noi feluri de a spune textul, de a-l face să comunice cât mai deplin cu cititorul, pentru că, la urma urmelor, stilul asta e: o formă complexă de comunicare, mult mai complexă decât vorbirea, un fel de vorbire absolută prin care reușim să transmintem nu numai mesajul, ci și conținutul și structura lui. La asta mă refer când vorbesc despre stil. Restul e muncă, una care se întâmplă să îmi placă.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Am mai reținut un lucru: că odată ce ai găsit vocea și nu te oprești, te repeți și, eventual,…faci bani. Ei bine, poți să te oprești? E bine? Există acuza asta că unii scriitori scriu, de fapt, mereu, aceeași carte. În fapt, cât te poți reinventa?
Cristian Fulaș: Norocul nostru, al scriitorilor, e că nu cred că ne putem găsi vocea aceea definitivă despre care tot vorbim. Sigur că e frumos să vorbim despre ea, sigur că perfecțiunea ne atrage ca un magnet, dar ea e foarte greu spre imposibil de atins. Scrisul e un drum, e ca un drum: cu repetiții, cu suișuri, cu coborâșuri, e așa cum e. Iar mie îmi plac la nebunie drumurile, mi-aș dori enorm să fiu șofer de camion și să străbat lumea la nesfârșit, să o văd, să apuc în viața asta să văd lumea în care trăiesc, cât mai mult din ea. Știu că poate părea irelevant în contextul întrebării, dar te asigur că ce spun aici e cât se poate de relevant: drumul e esența, în viață, ca și în literatură. Destinația aproape că nu contează, nu din punctul de vedere al scriitorului, oricum. Esența stă în a scrie, nu în a scrie sau a definitiva (dacă asta e posibil vreodată) o carte sau alta. Și, da, te poți reinventa la infinit, trebuie doar să vrei și să alegi să muncești pentru asta.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Această voce de găsit este, de fapt, un stil, stilul. Despre care tu spui că e un subton, o structură, o continuitate și nu cuvintele. Am înțeles corect? Apoi, revenind la scrisul-transă, această structură o faci tu sau se face singură? Se poate controla fluxul?
Cristian Fulaș: Orice scriitură e transă, indiferent cât de ordonată ar părea din exterior e aproape imposibil să nu cazi acolo, în acea stare în care nu prea știi ce faci, dar faci. Auzi un subton, hai să zicem o pre-vorbire, și mergi înainte. Și textul pare să se scrie singur conform planului, e unul dintre miracolele acestei ocupații și trăiesc convins că asta ne ține în joc, de asta nu plecăm spre zări mai bune. Acel timp suspendat în care aud subtonurile potrivite și în care vocea care scrie e vocea care vorbește în mintea mea e unul superb și nu vreau să renunț la asta.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Pe de altă parte, găsirea vocii, a stilului, nu cred că trebuie să te determine să pleci (bine, înțeleg că nici nu trebuie să fii scriitor cu orice preț, că trebuie să fii, în primul rând, un om care trăiește, care se poate adapta, reinventa, care se bucură adevărat de aventura vieții); că poți păstra bucuria jocului și a autominării. Chiar tu mi-ai spus: am vrut să tai, să simplific, să mă autosabotez, să fiu nou în comparație cu mine, în ultimă instanță să nu mai fiu eu. Nu e și asta o soluție? Să regăsim, scăpând de morgă și statut, jocul (semiserios) al creației? Altfel, de ce ai vorbi atât de des despre umor?
Cristian Fulaș: Că vrem, că nu vrem, întotdeauna ne întoarcem la același lucru. La jocul creației, cum bine zici. Poate că e un drum închis, poate că odată intrați aici nu mai putem pleca și asta e, trebuie să ne asumăm și asta. În fond, scrisul ăsta e o chestie pe care ți-o asumi pe viață, nu începe și nu se termină, este și atât. Cât despre morgă și statut, să n-aud de asta. M-am săturat de morgă și statut ca de mere acre, pur și simplu nu înțeleg lucrurile astea, mă deranjează fizic.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Toate astea mă duc spre întrebarea pe care voiam să ți-o pun și la lansarea de la Brașov: ce fel de specie ești tu? Pari un antierou, un antiscriitor. Mulți nu știu când vorbești serios și când faci bâză. Eu cred că asta ține tocmai de minarea aia despre care spuneam mai sus, de preocuparea de a rămâne liber, scăpat de sobrietate și fixare. Cred că asta vine și din faptul că ai cunoscut, cu adevărat, marginalii, viața dincolo de orice etichetă. Așa să fie? Ar trebui scriitorul, preocupat de libertatea sa, să fie oricând gata să plece, ca Rimbaud? Nu poți fi realist, dacă nu ai biografie, mi-ai mai spus…
Cristian Fulaș: Sunt un om cât se poate de obișnuit, un om de o banalitate, uneori, înfiorătoare. Un izolat, trăiesc mai mult pe acasă și nu prea știu ce să fac cu mine când ies în lume și atunci încerc măcar să fiu amuzant, că serios îmi impun să nu fiu. Nu înțeleg, cum spuneam mai sus, toată morga asta, toată seriozitatea, felul în care oamenii se iau în serios într-o cultură care abia dacă subzistă. Sigur că dă bine să vorbim prostii, dar te asigur că dinspre lumea obișnuită, de unde vin eu, părem destul de ciudați. Cât despre plecare, eu cu asta mă ocup: plec. Cu asta am să mă ocup întotdeauna, cred că e ocupația care mi se potrivește cel mai bine. Sunt un singuratic, nu am cine știe ce abilități sociale, de unde și înclinația mea spre a pleca nu neapărat din lume, cât din grupuri de oameni. Nu știu ce să fac cu mine în situații sociale, mai ales nu știu ce să fac cu mine în așa-zisa societate înaltă, și atunci plec unde văd cu ochii. Am trăit mare parte din viața asta în marginea lumii, de acolo vin, acolo sunt, acolo voi fi întotdeauna, nu cred că mai pot schimba asta. Și nici nu vreau să o fac.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Mai am o singură curiozitate (înainte de a schimba tema): cum de Victor nu e ceafă lată? Bine, nu e nici cocalar/manelist, dar nici nu are educația necesară pentru a-l putea încadra la criminalitatea gulerelor albe, deși face asta. Ce ai vrut să arăți?
Cristian Fulaș: Băieții, fetele astea din vârf, ne fură nu pentru că sunt proști sau idioți sadea, cum se tot transmite în presă, ci, din contră, pentru că sunt cât se poate de isteți. Șmecherul nu e prost, Laurențiu, șmecherul, în lumea lui, e cât se poate de deștept. Nu știu cum să o zic mai clar, noi aici trăim într-o lume în care se subînțelege că pentru a fi deștept trebuie să-l fi citit și înțeles pe Heidegger. Doar că există și alte tipuri de inteligență pe lume decât capacitatea de a pricepe fenomenologia, iar unul dintre aceste tipuri se cheamă chiar inteligență financiară. Bineînțeles că Victor nu e o ceafă lată, e un om relativ decent care știe foarte bine să facă bani și să dea cu pumnul, pentru astea două calități nu trebuie să studiezi la Sorbona. Asta am vrut să spun, că plecăm de la premisa cât se poate de greșită că oamenii din politica și afacerile românești sunt niște idioți, niște incapabili, iar asta nu e deloc adevărat. Da, poate că nu trăiesc în biblioteci și nu știu ei foarte multe lucruri despre fizica cuantică, dar despre aceasta din urmă nici eu nu știu mai nimic. Victor nu e un prost, oamenii nu sunt proști în general, trebuie să încetăm cu elitismul ăsta prost înțeles. Nu de alta, dar ei știu ce spunem noi și se bazează pe ceea ce spunem și ne manevrează tocmai ei pe noi, nu invers. Hai să încercăm să fim deștepți, să înțelegem lumea în care trăim.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Hai să trecem, puțin, la România din romanul tău care, din nefericire, e și România decidenților. M-am lămurit că noi nu existăm pentru ei, că treaba lor e să facă bani, dar nu am înțeles care este soluția la tot răul ăsta, pe care tu îl descrii foarte bine în roman. Tu spuneai, la întâlnirea noastră de la Brașov, că soluția este să nu ai de a face cu ei, că există, deja, o lume paralelă cu ei, cu sistemul (și i-ai numit, aici, la paraleli, paradoxal, și pe corporatiști!). Dar izolarea nu produce schimbare. Iar dacă această Românie-care-nu-are-de-a-face-cu-ei nu este reprezentată politic nu va exista cu adevărat. Nu crezi?
Cristian Fulaș: Soluția mea e personală. Eu nu fur, nu înșel, nu fac matrapazlâcuri, nu am înțelegeri oneroase cu nimeni, nu lucrez la negru, nu fac nimic din lucrurile pe care le-am descris în cartea mea. Știu, nu-mi vreau binele, dar e alegerea mea și am să o duc mai departe. Cum spuneam, soluția e pur personală, e alegerea fiecăruia, morala nu e o chestie comună, e o alegere cât se poate de personală și ne-o asumăm fiecare. E ca păcatul: nu păcătuim în comun, fiecare e pe cont propriu.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Te-am întrebat, apoi, despre speranță. Ce speranță mai putem avea când România este a acestor specii ale răului? Ai răspuns doar pe jumătate: speranța ține de acest umor nebun pe care ți-l stârnesc… Care este ce-a de-a doua jumătate a răspunsului?
Cristian Fulaș: A doua jumătate nu o știu. Nu o văd, pur și simplu nu mai văd nimic dincolo de soluția personală, dincolo de a fi eu însumi. Nu mai am chef să îi judec pe ceilalți, am obosit, nu mai vreau să aflu ce se întâmplă, oricum totul e repetitiv și parcă nimic nu are sens.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Pe de altă parte, tu crezi că România e damnată. Mi-a rămas în minte sentința pe care mi-ai spus-o: dacă de mâine am fi toți cinstiți, s-ar bloca toată țara asta într-un an. Specificând că lumea în întregul ei nu e, nici pe departe, raiul, totuși, România paralelă a făcut lucrurile să se miște, iar oameni ca tine ne arată că valoarea poate fi vizibilă și poate fi exportată. Deci speranță tot există…
Cristian Fulaș: Partea tristă e că glumesc cât se poate de serios. S-a ajuns atât de departe cu ingineriile financiare, cu așa zisa optimizare fiscală, cu furturile din bani publici numite contracte cu statul, cu înțelegerile oneroase, încât nu mai putem ieși de aici. Serios, ce s-ar întâmpla dacă mâine ar dispărea toți banii gri sau negri din economie? Cum ne-am mai descurca dacă în România chiar s-ar câștiga doar acei 4200 de lei pe lună atât de mediatizați? Nu știm. Aici e problema, că nu știm.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Apoi, ce e deprimant în cartea ta este că toți sunt ori condamnabili ori coruptibili. Toți, într-un fel sau altul, fac un contract faustian. Acum logica ne spune că luxul lor (fără conținut) nu ar fi posibil dacă nu ar exista și cinstea și verticalitatea. Apoi, chiar tu ca autor faci dreptate (nu e o dovadă că speri?): pe o parte, toți cei care fac contractul nu obțin nici fericirea, nici tinerețea, ci doar banii, iar, pe de altă parte, avem finalul. Deci, chiar dacă reparația apare prin efect pervers, nu e tot reparație? Nu e dovadă că o astfel de lume piere pe limba ei?
Cristian Fulaș: Doru Căstăian îmi povestea că la seminarul lui de etică aplicată a discutat cu studenții despre cartea asta și – pentru mine deloc suprinzător – au fost tineri în acea sală care au spus că ar avea un preț. Există deci mereu posibilitatea asta, ca oamenii să aibă un preț. Iar asta înseamnă, logic, că cineva e dispus să plătească acel preț. Viața, dincolo de Heidegger și geniu și bineînțeles uriașele năzuințe ale elitelor, e o chestie foarte complicată. Iar fericirea e posibil să nu existe, ca și Victor, toți murim într-o zi. Bine, nu ca el, dar murim.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Ultima întrebare. Cum crezi că va fi primit acest altfel de roman al lui Cristian Fulaș în Franța și Canada? Crezi că publicul francofon care e obișnuit cu Ioșca, care așteaptă un anume stil este pregătit de o carte nouă, americană, comercială, un roman politic (cum descrii chiar tu Speciile)?
Cristian Fulaș: Nu cred mai nimic despre publicul francofon, cum îți spuneam. Felul în care cartea mea evoluează acolo mă surprinde, dar trebuie să recunosc că sunt mult mai surprins de faptul că nu există o continuare, nu am auzit de alte contracte de traducere, nu încă. Drumul misterios al cărții ăsteia continuă, poate că e mai bine așa, să nu știu nimic cert despre ea. Cât despre obișnuința publicului cu un anumit stil, cine învață se mai și dezvață, parcă așa se spunea. Mulțumesc.
Laurențiu-Ciprian Tudor, născut în 1973, la Brașov, este poet, eseist, jurnalist cultural, sociolog, trainer și educaționist. Este membru al Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România din 2014. Aceeași filială îl premiază pentru evenimentul literar al anului (în 2015) și primește Premiul Cartea anului (în 2017 și 2019). A publicat, până acum, 9 volume de poezie, patru cărți de dialog (cu Daniel Drăgan, Teodor Baconschi, Liliana Ursu și Nicu Alifantis) și un volum de interviuri. Între 2007 și 2018 a inițiat și condus Grupul de litere-sunete-şi-culori „Caii verzi de pe pereţi” din Braşov. Este prezent cu poeme, cronici și interviuri în revistele literare. De la finalul lui 2022 este membru fondator al Asociației culturale și al revistei online „Epithet”. Cea mai recentă carte a sa este „de inimă albastră” (2023), o antologie de poezie realizată de criticul Adrian Lesenciuc.
