Narine Abgarian: „Cred că această trăsătură tragicomică a literaturii scrise de mine este o caracteristică comună nu doar poporului armean, ci tuturor popoarelor marcate de evenimente istorice traumatizante.”

Autoarea lunii iulie este nimeni alta decât Narine Abgarian, scriitoarea bestsellerului Din cer au căzut trei mere și a nou lansatului roman Simon, tradus deja în peste 20 de limbi. 

Ne-am întâlnit cu Narine Abgarian la librăria Libris Șt.O. Iosif, prima surpriză plăcută fiind legată de faptul că am descoperit foarte repede că Brașovul („cu munții și împrejurimile sale”) îi amintește de orașul său natal, Berdul, spațiul în care se desfășoară evenimentele din cel mai recent roman. 

Încă fermecați de această conexiune imediată, am pornit spre teancurile de cărți care o așteptau pentru a fi semnate. Cu o hărnicie și o determinare de invidiat, romanele au fost de îndată îmbogățite de atenta și neprețuita sa semnătură. A urmat apoi interviul, care s-a desfășurat în cea mai relaxată atmosferă posibilă. Ce îți putem împărtăși, pe lângă întrebările și mai ales răspunsurile primite pe care le vei regăsi în cele ce urmează, este faptul că Narine Abgarian ne-a adus zâmbetul pe buze, că este o persoană la fel de caldă și de plină de umor cum simțeam că este din lectura romanelor sale și, mai ales, că este un om natural, stoic și optimist.

Portret de autor, Narine Abgarian

Narine Abgarian s-a născut în Armenia, în anul 1971, într-un orășel numit Berd. Părinții, intelectuali, un profesor și un doctor, au crescut o familie cu cinci copii, dintre care Narine este fiica cea mare. Bunicul din partea tatălui a fost un supraviețuitor al genocidului armean, genocid negat de către autoritățile turce chiar și în prezent. Respectul față de medici și pedagogi, dar și dragostea pentru cultura și tradiția armeană ce reies din romanele sale sunt, cu siguranță, strâns legate de aceste rădăcini care pictează oameni calzi și cinstiți, marcați de nenumărate traume colective, naționale. 

Abgarian a absolvit Universitatea Lingvistică de Stat V. Briusov din capitala Armeniei, Erevan, iar în 1993 a hotărât să se mute în Rusia. Decizia, luată imediat după ce și-a încheiat studiile universitare, i-a fost influențată puternic de mama sa, care considera că pentru a avea mai multe oportunități decât în Berd sau chiar în Armenia, mutarea era necesară, iar cum țara sa se afla la momentul respectiv în război, tânăra se hotărăște să-și creeze o carieră în Moscova. Cosmopolita capitală rusă, povestește Abgarian, a format-o ca scriitoare, experiența personală în marele oraș fiind una marcată de numeroase dificultăți și provocări. 

Armeanca nu își regretă decizia și spune: „mama mea are mereu dreptate”. Mai mult, cu toate că a plecat din Armenia, declară că aceasta din urmă nu a părăsit-o niciodată, toate cărțile sale fiind, până la urmă, despre țara natală. Legat de război, Abgarian spune că adevărata provocare în fața acestuia este aceea de a rămâne om, strădania de a-ți păstra umanitatea, consideră scriitoarea, fiind până la urmă jumătate din rezultatul final.

Scriitoarea a acaparat atenția cititorilor cu ajutorul povestioarelor sale cu Maniunea, o fetiță despre care scria în blogul său. În urma succesului blogului apare prima carte pentru copii, în 2010, iar în anul 2011 câștigă Premiul Național Rukopis Goda pentru Manuscrisul Anului. Abgarian își începe cariera de scriitor, așadar, cu ajutorul cărților pentru copii trilogia fiindu-i chiar adaptată într-un serial TV de 10 episoade. Așa cum vom afla în cele ce urmează, însă, Abgarian și-a dorit foarte mult să scrie un volum de povestiri despre bătrâni. Pornind la drum cu gândul de a pune pe hârtie aceste povestiri, a sfârșit prin a scrie cele două romane care au adus-o pe scena literaturii internaționale, fiind ambele apreciate deopotrivă de critici și, mai ales, de către cititori din întreaga lume. 

În 2022 a părăsit Rusia, astăzi împărțindu-și timpul între Armenia natală și Germania. 

Despre rutina scriitoarei Narine Abgarian

O altă curiozitate descoperită pe parcursul dialogului cu Narine Abgarian este legată de rutina de scris a autoarei. Așa cum vei descoperi în cele ce urmează, aceasta nu face parte din categoria scriitorilor care își planifică șirul narativ – „sunt incapabilă să-mi plănuiesc cărțile, dacă le știu finalul, îmi pierd interesul”. Mai mult, se pare că, asemenea multora dintre noi, Abgarian este vulnerabilă procrastinării și distragerilor de la programul propus. Ne-a dezvăluit că rutina sa presupune adesea deschiderea laptopului pe care își notează o listă de lucruri de făcut (în loc de a se apuca efectiv de scris), după care descoperă că trebuie să-și pregătească a doua cafea sau că trebuie să scoată carnea de la frigider pentru cină. Abia după ce elimină toate celelalte „griji” se poate apuca de scris. Cu modestie, ne-a mărturisit că „muza mă vizitează extrem de rar. Scriitorii sunt mulți, muza este una singură. Cât timp ea se plimbă, noi trebuie să ne omorâm în eforturile de a scoate ceva creativ, de a crea o piatră nestemată”.

Ce am aflat din această afirmație de-a dreptul poetică este că, deși Abgarian nu infirmă posibilitatea ca un scriitor să fie inspirat dincolo de ceea ce poate fi explicat, lucru care se pare că i se întâmplă și dumneaei, deși rar, cea mai importantă calitate a unui scriitor, provocarea cea mai mare cu care se poate confrunta este capacitatea de a se dedica muncii titanice a scrisului în lipsa muzei. Învățăm de la Narine Abgarian, așadar, că tocmai munca, lucrul pe text, migala, sunt ceea ce definesc cu adevărat scriitorul.

Libris în dialog cu Narine Abgarian

Pornim acum împreună spre a descoperi mai multe atât despre Din cer au căzut trei mere și Simon, cât și despre curentul literar căruia îi aparține scriitoarea, scriitorul ei preferat, regizorul care îi aduce zâmbetul pe buze, pasiunile, crezurile sale și multe altele.

Trebuie să recunoaștem, cele două, acum, romane sunt pentru mulți cititori ca o adiere care poartă cu ele amintiri cu miros de iarbă proaspăt cosită. Citind „Din cer au căzut trei mere”, suntem transportați, mulți dintre noi, în copilărie, trezindu-ne pe prispa bunicilor, auzindu-le aievea glasurile pline de povețe și povești stranii, uneori înfricoșătoare și totuși calde și liniștitoare. Apoi, din pricina experienței comune influențate de istoricul țărilor noastre cu Uniunea Sovietică, „Simon” ne amintește mult de atmosfera tinereții părinților, cu lumea nouă și lumea veche aflându-se mereu într-un conflict mai mult sau mai puțin tacit, marcând vieți cu acest puternic contrast dintre tradiție și modernitate.  

LIBRIS: Ambele romane sunt presărate cu elemente de basm, împletind viețile marcate de evenimente tragice, reale din punct de vedere istoric, cu elemente magice ce țin de premoniții, vise, blesteme și chiar folosirea de oameni magici, precum Arik în Din cer au căzut trei mere și Sașa Vardanuș din Simon. În acest context, dorim să vă adresăm prima întrebare: Ce credeți că v-a făcut să adoptați curentul realismului magic? A fost o alegere sau acesta s-a manifestat natural, cumva născut din istoria personală?

NARINE ABGARIAN: Am avut un vis să scriu o culegere de povestiri amuzante despre bătrâni. Când m-am așezat la masă să scriu Din cer au căzut trei mere, asta am crezut că urmează să fac. Dar în timp ce am început să muncesc, cursul scrisului a luat o altă direcție și chiar am luat în calcul ideea de a mă opri, să recântăresc ceea ce scriu, să văd încotro mă pornesc pentru că, de fapt, umor și amuzament nu vedeam în rândurile scrise. 

Curios este faptul că în timp ce lucram la acest roman a murit Marquez. Moartea lui am trăit-o ca pe o pierdere personală, ca pe pierderea unui om drag, a unui apropiat, întrucât este unul dintre scriitorii mei preferați. Moartea lui Marquez m-a făcut să fac pace cu ideea că ceea ce scriu este un realism magic. Așa că am continuat să lucrez la Din cer au căzut trei mere și cartea a ieșit în mod absolut surprinzător pentru mine în forma în care se regăsește azi. 

Peste trei ani m-am așezat din nou la masă să scriu cartea de povestiri amuzante despre bătrâni. Cine a citit Simon ne poate confirma faptul că nu este o culegere de proze scurte – și amuzante – despre bătrâni. Uneori am impresia că cineva își bate joc de mine…nu-mi pierd nădejdea, nutresc speranța că odată ce mă voi așeza pentru a treia oară să scriu culegerea de povestiri amuzante despre bătrâni o voi face într-un final. Eu însămi sunt curioasă dacă îmi va reuși sau nu.

LIBRIS: Așteptăm cu drag să lecturăm acea culegere sau, dacă nu, al treilea roman, nouă ne va face plăcere oricum să vă citim.

(În cursul aceleiași zile am aflat de la Denisa Comănescu, directorul Editurii Humanitas Fiction, că volumul de povestiri despre bătrâni este oficial în lucru și că urmează să fie publicat de editură. De asemenea, alte traduceri din opera lui Abgarian sunt în pregătire).

Sunt multe teme puternice în romanele semnate de Narine Abgarian: timpul, suferința, visul, comunitatea, tradiția-obiceiul-ceremonia, tragedia, umorul, boala mintală, datoria, resemnarea și acceptarea sorții. Dar, poate cea mai pregnantă este tema morții. Suntem curioși, la fel cum știm că sunt și cititorii noștri, de ce ați ales să începeți ambele romane cu moartea? Anatolia se pregătește de moarte, resemnată după o viață plină de suferință, convinsă că urmează să i se sfârșească viața, iar Simon moare cu adevărat, romanul care-i poartă numele începând cu înmormântarea, cu priveghiul și „corul” fostelor iubite.

NARINE ABGARIAN: Această temă s-a manifestat într-un fel absolut intuitiv, spontan. Fac parte din rândurile scriitorilor care nu știu să-și planifice ce urmează să scrie.

Am avut câteva încercări de a-mi planifica scrisul, parcursul unui roman, dar mi-am dat seama că în momentul în care știu cum se va încheia povestea îmi pierd interesul față de aceasta.

Mai mult de atât, în momentul în care scriam Simon, nici nu mi-am dat seama că romanul începe cu decesul acestuia. Apoi, recitind manuscrisul mi-am dat seama că volumul debutează cu moartea lui Simon și, sincer vorbind, am avut ceva emoții în privința opiniei cititorilor, mă temeam că se vor gândi că e puțin prea mult. 

Provin dintr-un orășel mic, aproape un sătuc, iar în astfel de comunități atitudinea față de moarte este mai molcomă, mai naturală. Când cineva dintr-un oraș mare află că o persoană a murit, lumea se grăbește să-și exprime compasiunea și empatia, condoleanțele față de rudele decedatului. Pe când într-un sătuc, într-o comunitate mică, vestea este primită foarte natural, iar replica cea mai des întâlnită este „Hei, a murit, înseamnă că i-a venit timpul, i-a venit sorocul”. Cred că inconștient am vrut să detabuizez tema morții, să o apropii de oameni, de cititori și să ajut să nu mai fie atât de străină de noi.

LIBRIS: Se simte acest lucru foarte bine, mai ales în romanul „Din cer au căzut trei mere”.

NARINE ABGARIAN: Minunat, mulțumesc!

LIBRIS: Dacă facem o foarte simplistă paralelă între cele două romane, observăm foarte repede că tragedia pare că se aștearnă peste viețile maranenilor cu totul impersonal, atât timpul, moartea, cât și suferința perindând-se în mod organic prin viețile simple ale, acum bătrânilor, săteni. Stoicismul le este descris de Nastasia – personaj străin de sat –  puternic vizual, aceasta îi vede ca pe niște statui de piatră, de o frumusețe fermecătoare, dar duri, puternici, trainici. În „Simon”, însă, suferința nu e acceptată la fel de ușor. Durerea Silviei, neputința sa, sunt viscerale pentru cititor. Furia, nedreptatea, sunt, parcă, mai puternic accentuate de această dată. Tonul este altul. Întrebarea este, ce v-a făcut ca în cel de-al doilea roman să poposiți ceva mai mult asupra tragediei? Să o transformați în ceva ușor personal, mai greu de distins de soartă și menirea lucrurilor ce trebuie să se întâmple, iar apoi acceptate?

NARINE ABGARIAN: Personajele feminine din Simon sunt de vârsta mamei mele, poate puțin mai în vârstă, dar în principiu de vârsta mamei mele. Povestea Silviei (din Simon) este în totalitate bazată pe fapte reale, iar atunci când am descris-o am avut nevoie de foarte multă concentrare și dedicare pentru a reda autenticitatea poveștii ținând cont că este a unor oameni încă în viață. 

Celelalte povești sunt o intercalare între realitate și ficțiune. Uneori am ales să împletesc diverse povești, alteori le dezvoltam după propriul plac. Am inclus chiar propria experiență din copilărie în paginile romanului. Aveam 8-9 ani; și mi-aduc aminte foarte clar cum am aflat de 2-3 femei din comunitatea noastră, victimele propriilor soacre, care au încercat să-și pună capăt vieții bând înălbitor.

Puternic marcată în copilărie de aceste evenimente, am decis ca scriitor să conturez astfel povestea Susannei. 

Nu-mi dădeau pace următoarele gânduri. În primul rând, m-am întrebat până unde poate merge chinul, până în ce punct poți să împingi o persoană astfel încât soluția ei să fie să-și pună capăt vieții într-un fel atât de tulburător. Apoi, cel mai mult m-a preocupat faptul că aceste femei erau mame și, chiar în ciuda acestui lucru, ele au luat acea decizie nefericită.

Am ținut neapărat să le spun poveștile și să vorbesc despre această problemă, în special fiindcă sunt de părere că provocările prin care treceau femeile generațiilor din trecut, cele ale mamelor noastre, sunt ușor diferite de problemele pe care le avem noi. Chiar dacă problemele sunt, în fond, probleme, cred că descrierea acestor cazuri tragice, a acestor situații în care multe femei se credeau fără scăpare, ne poate face să respirăm mai ușor. Comparând provocările și greutățile prin care trecem noi, cu cele prin care au fost nevoite să treacă mamele noastre, putem trage cu ușurință concluzia că noi trăim în alte timpuri, bucurându-ne de alte oportunități și instrumente pentru a face față greutăților.

LIBRIS: Tema singurătății, este și ea, una care îmbibă paginile pline de farmec ale celor două romane. Scrieți, oare, în ideea ca operele să devină un refugiu pentru persoanele care nu sunt străine de singurătate și însingurare? Este o intenție să alinați suflete cu ajutorul acestor cărți sau ați simțit, poate, că lectura este și pentru dumneavoastră un refugiu, iar apoi trasați personaje care vi se aseamănă din acest punct de vedere?

NARINE ABGARIAN: Indiferent dacă omul simte că este singur, dacă simte singurătatea sau nu, de fapt, condiția umană implică a fi singur. Fie că ne simțim singuri sau nu, singurătatea este ca o a doua piele a noastră. Cred că întreaga viață este o încercare de a fugi din calea singurătății, din fața acestei frici totemice absolut emblematice, arhetipale, față de singurătate. Mai cred că frica de singurătate este la fel de puternică precum cea de moarte. 

Nu am avut intenția clară de a crea un refugiu sau de a ușura viețile oamenilor care se confruntă cu singurătatea, însă dacă în momentul lecturii cititorul simte că îi este oglindită singurătatea, asta cu siguranță îl face să-și trăiască momentele de singurătate mai ușor. Poate îi oferă, chiar, niște mecanisme, un sprijin oarecare.

Referitor la atitudinea mea față de lectură ca refugiu în fața singurătății, trebuie să recunosc că făceam asta înainte de a deveni la rându-mi scriitoare. Din momentul în care am început să scriu, toate mecanismele din spatele scrisului au devenit mai transparente, astfel încât, în postura de scriitor, devin necesare noi metode de refugiu. Din acest motiv, refugiul meu au devenit muzica, filmele bune și gătitul. Îmi place foarte mult să gătesc.

LIBRIS: Trebuie să mărturisim, sună delicios absolut orice este menționat ca mâncare în ambele romane. Gastronomia armeană ne-a fermecat prin cuvintele tale. Se simte, într-adevăr, o adevărată pasiune în ceea ce privește mâncarea.

NARINE ABGARIAN: Vă voi împărtăși un mic secret; atunci când în cărțile unui scriitor este pomenită foarte des mâncarea, mai ales într-un fel apetisant și de-a dreptul opulent, motivul din spate poate fi banalul fapt că scriitorul este la dietă și vrea pur și simplu să „crape ceva”. Când am scris Din cer au căzut trei mere urmam o dietă, și asta m-a făcut să descriu cu atâta pasiune mâncărurile pregătite de personajele mele.

LIBRIS: Revenind la cele două romane, până acum ar putea părea că acestea sunt lecturi grele, apocaliptice, când, în fapt, lucrurile stau chiar pe dos. Este o plăcere să parcurgi aceste rânduri, pline de un umor absolut delicios, pe care tragedia și suferința îl fac chiar mai apetisant. Vă face plăcere să creați aceste contraste între suferință și momente prețioase de bucurie pură, tragedie și umor vesel, catastrofe mai mult sau mai puțin naturale și darul pe care îl reprezintă copiii și apoi inocența copilăriei? 

NARINE ABGARIAN: Cred că această trăsătură tragicomică a literaturii scrise de mine este o caracteristică comună nu doar poporului armean, ci tuturor popoarelor marcate de evenimente istorice traumatizante. Există, de pildă, scriitori ca Dostoievski care despică caracterul uman, sapă în adâncurile acestuia și ridică din profunzimile sufletului uman cele mai tenebroase și complexe trăsături. Dar sunt și alți scriitori, care încearcă să descrie condiția umană mai puțin grav, iar asta nu înseamnă că o descriu mai superficial, ci, pur și simplu o abordează cu umor, încercând să capteze contextul.

Există, de exemplu, scriitori ca Efraim Sevela care în cartea lui Why There Is No Heaven on Earth (De ce nu există raiul pe pământ) descrie soarta tragică a unui băiețel cu un umor absolut, dezarmant, care te face să râzi până la lacrimi, cu toate că înțelegi că soarta băiatului este mai mult decât nefericită. În ciuda morții băiețelului, nu te poți abține de la a râde, fiindcă romanul este scris cu atâta măiestrie, cuvintele devenind un soi de bandaj pentru cititor. Întotdeauna am preferat o astfel de literatură.

În aceeași ordine de idei, îmi plac foarte mult filmele lui Woody Allen. El știe de asemenea să povestească despre tragic într-un fel amuzant. Apropo de acest lucru, unele dintre replicile mele preferate din filmele lui sunt următoarele: „Cine te-a învățat să faci dragoste așa?” răspunsul fiind: „Mama”. În această frază rezidă întreaga esență tragicomică a condiției umane. Atunci când am avut șansa de a scrie, m-am îndreptat natural în această direcție.

LIBRIS: Considerăm că v-a reușit absolut fabulos acest echilibru dintre tragic și umor savuros. Acum urmează ultima întrebare, cu mulțumiri și recunoștință că v-ați făcut timp să ne onorați cu această discuție. Ce carte ați recomanda cititorilor noștri? 

NARINE ABGARIAN: Recomand cu foarte multă căldură cartea Annei Patchett, Casa olandeză. Este fantastică, o îndrăgesc mult.

În acest punct ținem să vă menționăm două lucruri importante:

1. Narine Abgarian și-a căutat prin lucruri până când și-a găsit telefonul, pentru a căuta ediția în limba engleză a Casei olandeze, moment în care noi, îndrăgostiții de carte de la Libris am început să lăudăm necontenit superbul roman, dar, mai ales să menționăm că recomandarea dumneaiei se află ca traducere tot la Raftul Denisei, cel pe care sunt așezate și romanele sale, superba colecție a Editurii Humanitas Fiction, care reușește cu fiecare selecție să impresioneze pasionații de lectură.
2. Apoi, ne dorim mult să fi putut transmite râsetele noastre, dar, mai ales, umorul scriitoarei, extrem de spumos și viu, care se pare că nu sălășluiește doar între paginile romanelor savurate cu atât de multă plăcere de către noi și de care sperăm că vă veți bucura și voi, dacă nu ați făcut-o deja.

Lansarea romanului Simon la Brașov

După interviul cu Libris, am urmat-o pe Narine Abgarian la Centrul Multicultural al Universității Transilvania din Brașov, unde a fost lansat romanul „Simon” într-o discuție la care au luat parte Denisa Comănescu, directorul Editurii Humanitas Fiction, Conf. dr Adrian Lăcătuș Decanul Facultății de Litere a Universității Transilvania din Brașov și jurnalista Sabina Fati și interpreta Irina Bruma. 

De acolo am spicuit câteva dintre detaliile biografice puțin împărtășite prin alte surse și splendida întrebare de mai jos, adresată scriitoarei de către Adrian Lăcătuș alături de răspunsul fabulos oferit de Abgarian:

ADRIAN LĂCĂTUȘ: Scrieți o literatură a femeilor?

NARINE ABGARIAN: Da, eu cred în această diferențiere: literatura scrisă de femei și cea scrisă de bărbați. Fără rușine, ca în orice, fie că vorbim de constituție sau forță, etc, există o diferență și între cele două tipuri de literaturi. Consider, de exemplu, că femeia ca scriitoare trebuie să debuteze târziu. Opera ei trebuie să se tragă nu doar din cap, ci și din trecut. Bărbatul este norocos, el își permite să scrie uneori fără să cunoască subiectul pe care îl abordează. Bărbații scriu mult despre viitor, însă pentru femei experiența personală este vitală în materie de scris. Vreau să le mulțumesc cu aceasta ocazie inventatorilor! Mașinile de spălat și alte asemenea invenții ne ajută să avem și noi, în sfârșit, timpul pentru a pune umărul la literatura universală.

Încheiem cu această notiță și cu mulțumiri speciale pentru oportunitatea de a fi pus pe hârtie acest articol pentru cititorii din România scriitoarei Narine Abgarian care ne-a onorat nu doar cu vizita în librăria noastră Șt. O. Iosif din centrul Brașovului, cât și cu un interviu splendid și cu semnarea a zeci de volume pentru cititori, Editurii Humanitas Fiction, doamnei Denisa Comănescu, și interpretei Irina Bruma care ne-a ajutat cu traducerea live a răspunsurilor din limba rusă a scriitoarei.

Te așteptăm cu drag la raftul scriitoarei Narine Abgarian. Tu i-ai citit romanele?

Interviu realizat de Roxana Molocea pentru libris.ro.

„Cărțile m-au urmărit, uneori mai timid, alteori mai hotărât, întreaga viață. Începând cu povestirile lui Ion Creangă citite de tatăl meu (cu savurosul și autenticul său accent), continuând cu nopțile nedormite, luminate de magia lecturii din liceu, până la bazele teoretice acumulate în cadrul Facultății de Litere și apoi la descoperirea rotițelor din spatele industriei odată ce am devenit parte din echipa Libris, viața m-a împins, spre norocul meu, din ce în ce mai aproape de lumea cărților.

Lectura este, pentru mine, un exercițiu continuu de empatie. Nu vom cunoaște niciodată cu adevărat și în profunzime viața altei persoane. Fiindcă ne lipsește această capacitate, avem nevoie de resurse, de exercițiu. În acest sens, lectura este esențială. Trebuie să citim, să avem contact cu poveștile de viață a zeci, sute de alți oameni, povești mai mult sau mai puțin codate, ca măcar să începem să înțelegem noi și noi perspective, care să ne ajute să fim mai înțelegători, mai toleranți, mai buni, mai umani.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.