Veronica D. Niculescu (născută pe 4 mai 1968 în orașul Pitești) este scriitoare, traducătoare și jurnalistă. A publicat proză scurtă, romane, dar și cărți pentru copii. Dintre cele mai apreciate opere ale autoarei amintim: volumul de povestiri „Roșu, roșu, catifea” (laureat al Premiului revistei Tiuk! pentru proză scurtă ScurTiuk, 2013), romanul Toți copiii librăresei (laureat al Premiului pentru Proză acordat de Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Sibiu, 2021 și al Premiului Observator Lyceum la Premiile revistei Observator cultural, 2021), O vară cu Isidor (un îndrăgit roman pentru copii ce continuă să se regăsească în top vânzări la mai bine de 5 ani de la lansare), Luchian. Ochii, sufletul, mâna (parte din colecția Biografii romanțate a editurii Polirom).
A tradus nenumărați autori de renume internațional, precum: Samuel Beckett, Lewis Carroll, Lydia Davis, Don DeLillo, Matt Haig, Siri Hustved, Vladimir Nabokov etc. Activitatea să de traducător din limba engleză este, de asemenea, apreciată și recunoscută prin nominalizări și acordarea unor importante premii precum: Premiul Antoaneta Ralian pentru Traducere la Târgul de Carte Gaudeamus (2016), Premiul pentru Traducere la Gala Premiilor Observator cultural (2017).
Cel mai recent volum semnat Veronica D. Niculescu este Quilt, volum care întrunește 25 de povestiri ce redau frumusețea înfloritoare și copleșitoare a lumii, în ciuda suferinței ce reprezintă o parte inerentă a experienței umane.
Îi suntem recunoscători scriitoarei Veronica D. Niculescu pentru timpul acordat acestui interviu, cu răspunsuri ample, de citit în tihnă, precum operele sale. Despre scris, tradus, citit, despre dragostea de literatură într-un dialog pe care te invităm să-l citești pentru a o (re)descoperi pe autoarea lunii septembrie 2023 pe libris.ro, Veronica D. Niculescu.
LIBRIS: Quilt, cel mai recent volum pe care l-ați lansat, întrunește 25 de povestiri, structurate în 3 părți, alcătuind această minunată „pătură” de povești de savurat în tihnă, care îndeamnă cititorul la reflecție și-l inspiră să observe lucruri asupra cărora poate nu a zăbovit prea mult în trecut. Povestiri de citit și de recitit ce-și îndeplinesc, credem noi, misiunea de a ne ține cald în vremuri reci, ca să parafrazăm ceea ce ați spus atât de simplu și de frumos în nota de final a cărții.
Cum a luat naștere această carte (publicată după mai bine de 10 ani de la ultimul dumneavoastră volum de proză scurtă) și când ați știut că este momentul în care puteți considera că volumul a ajuns la forma sa finală?
VERONICA D: NICULESCU: Cartea a crescut din povestirile pe care le-am scris în ultimii ani. Am scris mereu povestiri, chiar și atunci când părea că scriu altceva sau nu scriu. Le-am tot adunat, grupate pe categorii, însă nu am mai simțit nevoia să public. Nevoia era să le scriu. În plus, după ani complicați, deodată se discuta un pic prea zgomotos pentru gustul meu despre proza scurtă, simțeam ceva artificial în discuțiile astea. Am și avut mereu în lucru alte cărți, povestirile mele pur și simplu apăreau în ritmul lor și le tot adunam.
La un moment dat, când mi-am dat seama că urmau să se împlinească zece ani de la ultimul volum de povestiri pe care l-am publicat (Roșu, roșu, catifea), mi-am zis că poate-a venit vremea să scot un nou volum de povestiri. Am selectat și, pornind de la acel prim nucleu, m-am pus pe scris în continuare, acaparată total de cartea pe care o creșteam conștient de acum: scriam o carte de proză scurtă. A rezultat cel mai amplu volum de povestiri al meu de până acum. Așa mi l-am dorit, consistent și scris din pura mea nevoie de a spune ce am de spus, fără apăsarea gândului publicării.
E și un volum destul de problematic, atacă niște chestiuni delicate, de care abia acum m-am putut apropia, și-mi place să spun că este „declarația mea de independență” – l-am putut scrie așa tocmai fiindcă nu mă gândeam prea mult la publicare.
LIBRIS: „Limpede nu vezi decît cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor.” îi spune vulpea Micului Prinț în cunoscuta nuvelă a lui Antoine de Saint-Exupéry. Oare acesta este mesajul pe care doriți să-l transmiteți prin intermediul unora dintre personajele povestirilor ce alcătuiesc volumul Quilt? Sau există o altă semnificație ce ar fi mai potrivit de atribuit anumitor întâmplări precum cea din povestirea Cum era să-și piardă mințile Cami-cămila tocmai când și-a găsit libertatea, în care Cami-cămila, lăsată în urmă de trupa circului din care făcea parte, devine „invizibilă” pentru toți locuitorii orașului, cu excepția fetiței care se plimbă prin cartier cu bunica sa? Sau scurta întâlnire din povestirea Ca să fie totul așa cum a fost, în care copiii văd o zână în tânăra cu ochii înroșiți de plâns, părăsită de iubitul ei, care stă la coadă la supermarket?
VERONICA D: NICULESCU: Voi dezamăgi poate pe mulți, dar trebuie să spun că nu sunt un fan al lui Saint-Exupéry și-al prințișorului său. Mai degrabă, dacă vorbim despre semnificații, o să mă duc spre Beckett și spre un rând care stă singur, într-o izolare deplină, undeva la finalul romanului Watt, în Addenda, și care zice: „a nu se căuta simboluri acolo unde nu sunt.”. Mi-e extraordinar de drag acest rând.
Eu cred foarte tare în ceea ce putem vedea cu ochii. Dar trebuie cu adevărat să ne oprim și să privim. Ochiul atent poate vedea dincolo de suprafețe, în vreme ce interpretări aparent sofisticate (de cele mai multe ori doar convenții) rămân străine de miez, se opresc la un nivel superficial. Superficial, cam cum privesc unii adulți din cele două povestiri de la începutul cărții menționate de dumneavoastră, în vreme ce copiii încă nu suferă de orbire. Acea uimire din privirea copiilor e minunat să o exersăm, ca să nu ne pierdem cu totul în lumea grăbită, fie ahtiată după senzații tari și afirmații extreme, fie decolorată de supraexpunere…
LIBRIS: O parte dintre povestirile acestui volum au fost scrise în perioada pandemiei, perioadă în care sunt plasate și unele dintre povestirile din Quilt. Cum au fost aceste luni pentru dumneavoastră? A fost rutina de scriitor influențată în acest timp?
VERONICA D: NICULESCU: Într-adevăr, Quilt e structurat în trei părți, iar la final, într-o notă, am explicat și ce este cu această formă. Piesele reunite în prima parte, pătrățelele din materiale și culori diferite de pe fața pestriță a quilt-ului, sunt povestiri din ultimii șapte ani (2015-2022), unele vorbind, mai apăsat sau mai vag, despre istorii personale – așa cum fac adesea pătratele unui quilt tradițional, unde un petic e dintr-o veche rochie a mamei, iar altul are brodată o scenă cu o căprioară dintr-un ștergar care-a împodobit cândva o bucătărie de vară. Sunt, deci, povestiri foarte diverse. Miezul e un șnur de povestiri scrise în pandemie (2020-2021), dar numai după ce se dusese prima jumătate de an din oroare, acea perioadă când numai să scrii nu puteai. Iar textele din ultima parte, de pe dosul păturii matlasate, sunt cele mai proaspete, fiind scrise în 2022.
Perioada pandemiei a fost, ca pentru toată lumea, oribilă. Scrisul m-a salvat, dar, cum ziceam, în primele șase luni a fost imposibil să scrii ceva. Mă necăjeam îngrozitor când auzeam: „Ce de timp, să vezi acum scriitorii cât o să mai scrie!”. Păi, ca să scrii nu de un asemenea timp infestat ai nevoie, ci de liniște, de un timp golit de zarvă, de gălăgie, de griji. Și, mai ales, ai nevoie de ideea, fie și vagă, a unui viitor. Or, exact viitorul era pus sub semnul întrebării.
Am tradus mult în pandemie. Nu am putut scrie decât începând dinspre toamnă, în 2020. Am regăsit ceea ce simțeam atunci și în cartea lui Salman Rushdie, Limbaje ale adevărului. Aceeași imposibilitate de a scrie într-o realitate mult prea gălăgioasă. Aceeași perioadă de derută, cu rateuri și așteptare. Și el era îngrozitor de iritat de „ce de timp ai acum, să tot scrii!”, pe care i-l serveau cunoscuții.
LIBRIS: Toți copiii librăresei, cel mai recent roman pe care l-ați publicat și care a apărut la editura Polirom în 2020 redă în note dulci-amărui atmosfera comunistă a anilor ‘80, un timp în care viața părea poate mai simplă: librăria, alimentara, măcelăria, cofetăria, ceasornicăria și poșta sunt locurile principale în jurul cărora se învârte viața personajelor, locuri ce nu se schimbă prea mult de-a lungul timpului, la fel cum și viața personajelor nu pare, de la un anumit punct să ofere prea multe surprize. Dar o viață marcată de lipsuri, dificultăți, îngrădirea anumitor drepturi și nesiguranță. Ce v-a determinat să vă opriți asupra acestei perioade și care este mesajul ce vă doriți să ajungă la cititor prin povestea Silviei?
VERONICA D: NICULESCU: În 2019, când am început să scriu Toți copiii librăresei, purtam doliu după cineva apropiat și mă duceam la niște cursuri de scriere creativă pentru copii. Ruptura dintre ce era în interior și ce trebuia să afișez la acele întâlniri era fantastică. Puneam un pulover roz peste hainele negre și, timp de două ore, în fiecare sâmbătă dimineața, trebuia să fiu veselă și activă, ca să lucrez cu acei copii de 9, 10 ani. Apoi eram liberă să mă prăbușesc iarăși. Cred că de acolo a plecat totul. Cred că așa s-a născut Silvia Albu, librăreasa, acolo e miezul, în acest sentiment.
Îmi doream de câțiva ani să scriu o poveste lungă, să dureze scrisul, să mă bucur de scrierea cărții și, mai ales, să-mi folosesc experiența de viață. Mai exact, să o împrumut personajelor mele. M-am întors la vârstele noastre pierdute și la o epocă dusă, dar cu mintea de acum. M-am întors la perioada din Roșu, roșu, catifea, un volum de povestiri cu acțiunea plasată tot în comunism, tot cu multe personaje copii, pe care îmi propusesem să-l continui cumva. Toți copiii librăresei chiar continuă într-un fel Roșu, roșu, catifea, deși e o poveste extrem de diferită, mult mai complexă și gravă. Sunt peste cincizeci de personaje în roman și e o lume complicată, așa cum era viața în România anului 1983, când – o să vă contrazic – nimic nu era simplu, nimic nu era ușor, nenorocirile erau la ordinea zilei. Dragostea putea fi aducătoare de moarte. O știau orice femeie, orice adolescentă și, vai, multe fetițe. Despre asta am scris. Despre cum ceva atât de simplu și firesc, cum e iubirea, poate veni la pachet cu spaima de moarte și chiar cu moartea. E un comunism care-și înghite victimele pe nemestecate, în ritmul muzicii vesele (și înșelătoare, precum culorile vii ale lucrușoarelor din librăria Silviei Albu și ale acelor ani ’80 crunți). Crunte vremuri minunate. Acesta ar fi fost un alt titlu posibil – l-am dat notei finale a romanului, ca să nu-l pierd.
LIBRIS: Citind romanul Toți copiii librăresei, am avut deseori sentimentul că experiența lecturii e foarte similară cu cea a vizionării unui film. Tonurile cenușii, petele de culoare date de natură, spațiile interioare, decorurile, tăcerile, dialogurile și zarva, detaliile atmosferice, toate par să creeze scene ce se derulează cu ușurință, oferind cititorului senzația unei experiențe cinematografice. Prin urmare, ne întrebăm dacă aceasta a fost intenția dumneavoastră. Dacă da, cum a influențat această abordare procesul scrierii?
VERONICA D: NICULESCU: Scrisul trebuie să implice toate simțurile. Dacă scrisul e viață. Dacă lumea din carte prinde viață, și așa trebuie să fie, fiindcă altfel rămâne doar o lume de hârtie, deci moartă. Ea trebuie să aibă miros și culoare și să auzi fiecare zgomot și să vezi fiecare nuanță. Nu, nu-mi stă gândul când scriu la experiențe cinematografice (mai degrabă, mă gândesc acum, ar putea fi vorba de experiența mea jurnalistică, de anii mulți de scris și de corectat reportaje, când realitatea trebuia să ajungă, întreagă și vie, în pagină) și, de fapt, am impresia că acesta e un clișeu al celor care vorbesc despre cărți vii și nu știu cum altfel să spună ce au de spus. Scrisul e scris. Nu visez să se facă filme sau să se monteze spectacole de teatru după poveștile mele (s-au mai montat, dar am și refuzat fără nici un regret pe ici și colo, unde mi-a mirosit puternic a nepotrivire). Da, mi s-a spus că Toți copiii librăresei e material perfect pentru un film. Foarte bine. Mă bucură să aud asta. Dar eu scriu și atât. Că apoi se întâmplă una, alta – asta e treaba unui regizor, a unor actori, e altă artă, e altă modalitate de a spune povestea…
LIBRIS: Singurătatea, surprinsă în tonuri și intensități diferite, pare a fi o temă recurentă în operele dumneavoastră. De unde această tristețe? Oare are dreptate doamna Nicolae din Toți copiii librăresei când spune „Dacă am învățat ceva de la viață, e faptul că suntem singuri”?
VERONICA D: NICULESCU: Doamna Nicolae sunt eu. Suntem singuri.
N-aș pune egal între singurătate și tristețe. Există atâtea feluri de singurătate pe lumea asta… În Quilt am o povestire despre Singurătatea cea Bună și Singurătatea cea Rea. Pe una o căutăm cu îndârjire, e una dintre nevoile esențiale ale omului. Pe cealaltă o detestăm, poate fi abuzivă, agresivă, urâcioasă.
Dar, da, cuvintele doamnei Nicolae sunt cuvintele mele. E unul dintre puținele lucruri pe care le știu cu o oarecare certitudine: suntem singuri.
LIBRIS: Până în prezent ați scris trei cărți pentru copii: aventurile de vară și iarnă ale îndrăgitului condor Isidor și povestea Prințesei de Marți, prințesa de pe Marte care se îndrăgostește de grădinile de pe Pământ. Ați menționat la un moment dat că scrierea cărților pentru copii aduce cele mai neașteptate bucurii. Care sunt acestea? Cum diferă scrierea unei cărți pentru copii de scrierea cărților destinate publicului matur?
VERONICA D: NICULESCU: Îmi place să spun că am scris o singură poveste pentru copii. Cele două cărți cu Isidor (O vară cu Isidor și continuarea, Iarna lui Isidor, apărute la Polirom) alcătuiesc de fapt o unică poveste. Poate va veni vremea când le voi publica și împreună, într-un unic volum. Restul sunt povestiri cerute pentru diverse antologii (una dintre ele a devenit carte, Grădina pământeană a Prințesei de Marți, dar mai există multe asemenea povestiri, incluse în volumele colective din seria Cărțile mele de la Arthur sau în manualul de clasa a VII-a de la Art Klett).
Bucuriile vin când vezi că aceste cărți sunt îndrăgite de mulți copii (și nu doar că se vând foarte bine). Când primești scrisori și desene. Când mergi la întâlniri și le vezi entuziasmul, bucuria sinceră, întrebările pline de miez sau pur și simplu amuzante (n-o să uit niciodată băiețelul care m-a întrebat cu toată seriozitatea: „Care e părerea dumneavoastră despre macaci?”). Când vezi că ei chiar le-au citit, chiar le recomandă și altora, nu e doar o obligație școlară (gândul că ar fi obligați să le citească îmi face pur și simplu rău).
Mi-a fost ușor să le scriu. Nu se compară scrierea unei cărți pentru copii cu o carte pentru adulți. O vară cu Isidor s-a scris în patru săptămâni, fără nici o apăsare, ca-n joacă (după mult gândit și întocmirea unui plan detaliat). Pentru un roman sau un volum de povestiri pentru adulți am nevoie de obicei cam de patru ani.
Tot așa, romanul te solicită infinit mai mult decât proza scurtă. Cine spune că proza scurtă e cel mai greu de scris minte sau nu a scris nici un roman. Ce e mai greu la proza scurtă e să alcătuiești un volum. Să aduni cu răbdare, ani la rând, și să dai un sens acelui volum, ca întreg.
LIBRIS: Am dori să aflăm câteva lucruri și despre rolul dumneavoastră de traducător. Care considerați că este cea mai mare provocare pe care o aduce această activitate? Care ar fi, în opinia dumneavoastră, elementele cele mai dificil de tradus dintr-o limbă în alta? Ne puteți spune numele romanului a cărui traducere v-a adus cea mai mare satisfacție și de ce?
VERONICA D: NICULESCU: O să încep prin a răspunde la ultima parte a întrebării dumneavoastră. Traducerile cele mai dificile sunt cele care te îmbogățesc. (O să glumesc și nu prea: iar cărțile mai slabe pur și simplu te sărăcesc.) Au rămas cu mine pe viață cărțile cele mai dificile, adică cele mai bune, de care m-am apropiat cu respect și cu teamă și care m-au solicitat cel mai mult. Marile romane ale lui Nabokov, splendidele Foc palid, Darul. Scrisorile lui Nabokov către soție, Scrisori către Vera, o carte de vreo o mie de pagini, cu multe note, trimiteri… Cărțile lui Beckett, desigur – romanele, mai ales Watt, dar și proza scurtă, mai ales cea de început, unde totul „duhnește a Joyce”, unde poți înțelege fiecare cuvânt, dar dacă nu înțelegi cu adevărat ce spune fraza (un sens vizibil, altul dedesubt, altul și mai ascuns), nu te poți repezi s-o traduci.
Despre provocări și dificultăți am evitat mereu să vorbesc. E ceva ce se trăiește, nu se povestește. Dar, dincolo de tehnicalități, o să spun că pentru un om care traduce, la fel ca și pentru un om care scrie, proba esențială e răbdarea. De atât e nevoie: de răbdare și de o cameră cu ușa închisă. Ah, da, și de supușenie. De plecăciunea totală în fața autorului tradus.
LIBRIS: Suntem curioși să aflăm câte ceva și despre obiceiurile dumneavoastră de cititor. Aveți o rutină de lectură? Vă planificați timpul acordat cititului? Aveți oare obiceiul de a ține un jurnal de lectură, de a lua notițe?
VERONICA D: NICULESCU: Citesc dintotdeauna, citesc mereu, cititul face parte din viață de când eram foarte mică; citesc mereu în pat, acasă, cu cartea în brațe (de obicei după-amiaza). Citesc în tren (la drumuri lungi). Citesc în camere de hotel, citesc pe balconul camerei de hotel. Nu țin jurnale de lectură, nu fac însemnări, doar pun bilețele sau fac mici semne cu creionul în pagină. Uneori, când nu mă pot abține, lansez mici exclamații de încântare în public: „Citiți cartea asta, e minunată, să stiți!”.
LIBRIS: Care sunt autorii care considerați că v-au influențat? Ne puteți spune și câțiva scriitori pe care-i îndrăgiți în mod deosebit?
VERONICA D: NICULESCU: E greu de vorbit despre influențe, fiindcă asta ar însemna să-mi autoanalizez eu singură cărțile în public. Pot spune nume de autori citiți din scoarță în scoarță, începând cu mult înainte de-a începe să scriu, cum e Cehov, la care mă întorc constant, e autorul din care recitesc cel mai des, proaspăt mereu. Raftul cu toate cărțile lui e aici, lângă mine. La fel, Milan Kundera, a cărui moarte ne-a întristat vara asta. Sau pe care am început să-i citesc fermecată tot demult, în anii ’90, când nici prin cap nu-mi trecea că-i voi traduce cândva: Vladimir Nabokov, din care-am tradus aproape trei mii de pagini, totul în premieră, cu siguranță autorul meu preferat. Sau pe care i-am tradus și din care, tot așa, citisem înainte, cum e Samuel Beckett, de care într-adevăr cred că sunt cel mai puternic legată – atașată atât de literatura lui, cât și de el ca ființă; am tradus toată proza scrisă de el în engleză, însumând cam o mie de pagini, adică tot ce înseamnă proză scurtă și trei romane, toate traduse în premieră la noi și cuprinse în volumele de Opere de la Polirom.
Când vine vorba de acești autori la a căror operă ții mult, e esențial să le citești și viețile, să le cauți biografiile autorizate și să te cufunzi în viețile lor. Asta am făcut cu Nabokov, cu Beckett, cu Cehov. Sunt mulți alți autori iubiți și așezați temeinic în mine, ca om, nu ca scriitor, dar orice tentativă de listă ar fi îngrozitor de superficială și ar fi o nedreptate în primul rând față de mine.
LIBRIS: Într-un interviu acordat în luna iunie publicației Formula As ați prezentat cu atât de mult farmec experiența pe care o poate oferi lectura unei cărți bune. Spuneați atunci: „Când citești o carte bună, te simți însoțit de mintea celui care a scris, ești într-o extraordinară intimitate cu acel scriitor. Când am terminat Theodoros, eram într-o stare de îndrăgostire pe care n-am mai simțit-o de foarte multă vreme.”
Ce alte titluri ați recomanda?
VERONICA D: NICULESCU: Ah, Theodoros, ce încântare… Solenoid! Din toată inima, Solenoid, o carte totală, o carte-lume, care se înalță din pagină, cum alta nu mai e. O să spun ce am mai citit în vara asta: Refugiul timpului, de Gheorghi Gospodinov (ușor dezamăgitor, poate fiindcă mă așteptam la mai mult, mi s-a părut cam lipsită de detalii în locuri unde mi se părea că povestea striga după ele, dar nu voi intra în amănunte aici), Voci la distanță, de Gabriela Adameșteanu și Leaves of Grass de Walt Whitman, plus ceva povestiri din Kiwi 2023 (mi-a plăcut David Means, cu șoricarul lui înrudit cu Kaștanka a lui Cehov). Poezie: Kaddish-ul lui Radu Vancu și Noctiluca Ioanei Nicolaie, cărți proaspete, minunate. Mă pregătesc să recitesc în toamna asta Ulise, în noua traducere.
Dar ceea ce aș recomanda cu adevărat ar fi să nu ne luăm după recomandările nimănui, să nu ne ducem cu sacul nostru la pomul lăudat al altuia, ci să mergem prin librării amușinând ca un șoricar după bunătăți personalizate, mai vechi sau mai noi. Fiecare cu nasul lui!
LIBRIS: De curând ați finalizat traducerea romanului Secretele fericirii de Joan Silber, care va apărea în curând la editura Polirom și pe care-l așteptăm cu nerăbdare. Ne puteți dezvălui oare câteva detalii cu privire la proiectele pe care le aveți în lucru în prezent sau la proiectele pe care le aveți în vedere pentru viitorul apropiat?
VERONICA D: NICULESCU: Secretele fericirii e o carte tradusă în pandemie, acum doi ani, mă bucur că apare în sfârșit (întâmplarea face că ieri am adus-o de la editură; e publicată în colecția Biblioteca Polirom, coordonată de Dan Croitoru). Urmează să mai apară o traducere la care am lucrat astă iarnă și primăvară, romanul Piatră și umbră de Burhan Sönmez (în colecția Anansi de la Pandora M, coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu).
Iar eu lucrez zilele astea la o carte care, ca și Quilt, are multă răbdare cu mine. E începută în 2017 în rezidența FILIT de la Iași, finisată într-o primă fază în 2019, reluată și îmbogățită iar și iar, în fiecare an, până mă voi decide că sunt pregătită să mă despart de ea.
Aș vrea să vă mulțumesc pentru întrebările complexe și pentru șansa de a mă întâlni cu cititorii Libris. Scriind răspunsurile, am trăit o dimineață de sâmbătă alături de Singurătatea cea Bună: adică nu chiar singură, ci de vorbă cu oamenii cu care am ceva în comun – dragostea pentru literatură. Deloc puțin lucru!
„Mereu am iubit cărțile și a avea un job care să mă aducă atât de aproape de ele precum sunt acum, părea până nu demult un vis. Fac parte din echipa de marketing a libris.ro și sunt în continuă căutare de răspunsuri și de povești bune.Când sunt întrebată ce înseamnă o carte bună, îmi vin în minte cuvintele lui Salinger. Acesta spunea că-l impresionează dacă, după ce termină o carte, simte c-ar vrea ca autorul să fie un prieten bun pe care să-l poată suna. Rezonez cu această definiție. Ce n-aș fi dat ca în liceu să-l fi putut suna chiar pe Salinger, s-o am în agendă pe Meg Jay, iar în anii de facultate să fi ieșit la cafea cu Elizabeth Strout.
Articolele și interviurile pe care le semnez se nasc din curiozitate, dragoste de carte, entuziasm pentru idei noi, respect și admirație pentru figuri reprezentative din lumea literară.” – Laura Mate
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
