Un scriitor de acum matur, mai ales după publicarea romanelor „Diavoli fragili”, respectiv „Iisus din întuneric”, Radu Găvan reușește să ne surprindă, chiar și atunci când scrie microromane polițiste pe care le citești pe repede înainte, lăsându-te purtate de ritmul alert bine dozat de prozator.
Poveștile sale ascund mereu zone de umbră, zone întunecate în care se mișcă demoni interiori, pregătiți să iasă la suprafață, la un semnal atent temporizat narativ. Romanele lui Radu Găvan pornesc din locuri comune și de la premise aparent realiste. Unele au chiar substrat critic social, dacă mă gândesc la „Exorcizat”, cu al său protagonist confuz căutând să supraviețuiască în jungla bucureșteană plină de interlopi și dubioși sau la Anton din Neverland, profesorul care se chinuie să rămână pe linia de plutire într-o societate pervertită moral. Altele au substrat filosofic-artistic, dacă mă raportez la „Iisus din întuneric” și la talentatul muzician (al cărui talent ascunde însă un revers), Amadeo Englebert.
Însă premisele realiste sunt estompate mai apoi de focalizarea psihologică, de zonele de penumbră din interiorul personajelor, cel mai adesea rezultatul unor traume, condensate în pulsiuni violente care tulbură universul narativ. E o preocupare și, în același timp, un artificiu de construcție pe care Radu Găvan îl conservă în romanele sale: fascinația pentru acel dincolo, pentru zona irațională, zona emoțională profundă care devine un instrument util în ritmarea acțiunii și în construcția personajelor sale, cotind poveștile sale către o traiectorie dark, indiferent de punctul de pornire. Nu face excepție nici ultimul său roman „Câine negru, porumbel rătăcitor”, apărut recent la Editura Hyperliteratura.
Din acest punct de vedere, cititorii lui Radu Găvan sau fanii literaturii thriller/horror nu vor fi surprinși, autorul folosindu-se de resortul traumei și al violenței pentru a împinge logica acțiunii și a construi suspansul și atmosfera bizare. Exploziile de violență și peisajul dubios al personajelor amintesc destul de puternic de hiperrealismul lui Palahniuk, de crepuscularul din filmele lui Tobe Hooper („The Texas Chainsaw Massacre” – un film în care aparent nu există scăpare, în care dezlănțuirea unui criminal psihopat e susținută și întreținută chiar de cei care alcătuiesc reperele unei mici comunități). Până aici, nimic surprinzător, ceva mai degrabă previzibil și de efect, ținând cont de genul abordat.
Așadar, Radu Găvan livrează o carte de atmosferă, de mică întindere și cu un resort narativ elementar: crima unei femei tinere Clara, în condiții violente și misterioase. Un policier de tipul: cine a făcut-o?, o rețetă clasică. A rezuma mai departe înseamnă să știrbesc din tensiunea ce merită savurată în deplinătatea ei. Circumstanțele sunt ciudate, galeria de personaje care se intersectează mai de timpuriu sau mai tardiv cu victima e destul de bogată, de la cei care au văzut-o pentru ultima oară, câțiva bărbați într-un bar, până la tatăl acesteia, un profesor de facultate ușor libidinos și până la polițista care anchetează cazul. Cine și de ce, cele două întrebări elementare într-un policier alcătuiesc scheletul aparent care articulează povestea lui Radu Găvan.
Ceea ce este mai puțin clasic și surprinzător e tocmai maniera de construcție a poveștii și efectul obținut. Pe de o parte, Radu Găvan se joacă rapid și aparent aleator cu perspectivele. Efectul de tip Rashomon al poveștii spuse din mai multe unghiuri e dus la extrem, perspectivele narative sunt pur și simplu volatile și nu se limitează la protagoniști umani. Martorii scenelor lui Găvan sunt pretutindeni: de la personajele care au luat contact cu Clara, la obiectele care au atins-o. Vântul, o scândură, o masă de disecție, un câine, un porumbel, toate capătă o voce distinctă, la momente diferite de timp, în cartea autorului român și iau prin surprindere cititorul.
Pe de altă parte, cartea este cât se poate de fragmentată. Ai senzația uneori că citești tăieturi de ziar sau fișe de anchetă. Câteva mărturii ale personajelor sunt alternate, păstrând coordonatele distincte al personajelor (în stilul de a vorbi), ceea ce generează puțină confuzie la început. Apoi, după ce te obișnuiești cu acest stil al comutărilor rapide, lucrurile devin mai clare. Între fragmentele perspectivale privitoare la destinul Clarei, mai găsim inserate și pasaje poetice sau trimiteri simbolice (care se regăsesc inclusiv în titlul romanului) care domolesc și tamponează ritmul narativ. Din aceste fragmente, din aceste alternări rapide se adună în cele din urmă coerența. Iar efectul paradoxal, surprinzător e acesta: doar folosind aceste bucăți de puzzle disparate, Radu Găvan reușește să asambleze o atmosferă claustrofobică, în care detaliile și ieșirile în decor violente sunt dozate potrivit, cât să mai adauge un strat suspect și apăsător peste cititor.
Așa iese practic un volum care te ia prin învăluire, te invită inițial analitic să pui piese de puzzle cap la cap, dar în același timp te cuprinde într-o pelerină întunecată și te imersează într-o coerență care se articulează din mers. În asta constă efectul de magician pe care îl reușește Radu Găvan: îți livrează o serie de pagini, aparent amestecate ca într-un pachet de cărți de joc, apoi îți ridică la fileu câteva marcaje importante care încep să dea o logică și o ordine întregului, lăsându-te surprins la final. În acest sens, dincolo de locurile comune amintite și de artificiile de conținut recurente în romanele autorului de care am amintit (impactul traumei, pornirile violente, rezultate criminale), Radu Găvan mută accentul de pe întrebările cardinale ale unui policier obișnuit: cine a făcut-o și de ce? la o întrebare metatextuală: cum a reușit autorul să facă asta?, să genereze un asemenea efect de coerență și neliniște în cititor, cu un material aparent atât de împrăștiat și eterogen. Iată prestigiul iluzionistului.
Dacă sunteți în căutarea unei lecturi provocatoare și captivante în această vară și nu vă temeți să poposiți în colțuri întunecate, citiți cel mai recent roman semnat de Radu Găvan, „Câine negru, porumbel rătăcitor”.
Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.
„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
