Andrei Pleșu, Autorul lunii Octombrie – „Frumusețea e modul optim de a aștepta pregătit o nouă ordine, o soluție salvatoare”

Andrei Pleșu, Autorul lunii Octombrie pe libris.ro, (născut la București, în 23 august 1948), scriitor și eseist, este unul dintre cei mai cunoscuți oameni de cultură din România și, indubitabil, una dintre personalitățile de frunte ale literelor și filozofiei din țara noastră. A absolvit Facultatea de Arte Plastice, Secţia de istoria şi teoria artei și a obținut doctoratul în istoria artei la Universitatea din Bucureşti. A fost lector universitar (1980–1982) la Academia de Arte Plastice, Bucureşti și profesor universitar de filozofie a religiilor la Facultatea de Filozofie, Universitatea din Bucureşti (1991–1997). Este fondator şi director al săptămânalului de cultură „Dilema” (ulterior „Dilema veche”), fondator şi preşedinte al Fundaţiei „Noua Europă” şi rector al Colegiului „Noua Europă” (1994), membru al „World Academy of Art and Science” şi al „Académie Internationale de Philosophie de l’Art”, dr. phil. honoris causa al Universităţii „Albert Ludwig” din Freiburg im Breisgau şi al Universităţii „Humboldt” din Berlin, Commandeur des Arts et des Lettres, Grand Officier de la Légion d’Honneur. A făcut parte din „Școala de la Păltiniș”, fiind, alături de Gabriel Liiceanu, unul dintre cei mai importanți discipoli ai filosofului Constantin Noica. A fost ministrul Culturii (28 decembrie 1989 – 16 octombrie 1991) și ministrul Afacerilor Externe (29 decembrie 1997-22 decembrie 1999). Ca scriitor (are 27 de volume numai în limba română) înregistrează un important succes, iar cărțile sale cuprind azi, constant, tiraje de zeci de mii de exemplare. A realizat emisiuni de televiziune, numeroase studii şi articole publicate în reviste româneşti şi străine, dar și audiobook-uri și volume colective. Cele mai recente cărți ale domniei sale sunt „Capodopere în dialog” și „Ochiul și lucrurile” (reeditată după 37 de ani), ambele publicate anul acesta la Editura Humanitas. Despre ele, dar și despre aniversarea a 75 de ani, am avut cu domnul Andrei Pleșu dialogul de mai jos. 

Laurențiu-Ciprian Tudor: Domnule Andrei Pleşu, în luna gustar, aţi împlinit o venerabilă vârstă, 75 de ani. Volens nolens, această bornă impune un bilanț. Nu ştiu dacă v-aţi făcut o atare cercetare de sine, dar vă rog să o facem, acum, pe scurt. Ei bine, cum vă apare traseul individual privit de la înălțimea acestor ani? Capătă, unind punctele/momentele importante, cruciale ale vieții dumneavoastră, „coerența” unui destin (să nu uităm că, în urmă cu trei ani, această „cea mai dificilă temă a muritorilor” a determinat apariția unei cărți realizată împreună cu domnul Gabriel Liiceanu)? Au fost răscrucile pe care le-ați trăit cele care „trebuiau” să vă conducă unde sunteți acum? 

Andrei Pleșu: În cartea la care vă referiți, ca reacție la ideea domnului Liiceanu cum că există și oameni fără destin, susțin că, dimpotrivă, nu există parcurs biografic care să nu poată fi calificat drept destin. Toți avem un destin, fie că asumăm sau nu acest atribut al vieții noastre. Așa că da, și viața mea are coerența unui destin. Asta nu înseamnă că, prin „coerență” trebuie să înțelegem o schemă geometrică. Nu-ți poți „sistematiza” evoluția, nu poți evita un important coeficient de imprevizibil, de „mister”. A avea destin e a trăi preocupat de ideea sensului, mai mult sau mai puțin transparent, al existenței tale, a nu crede în pura „întâmplare”, a valorifica fiecare experiență drept un indicator de orientare. E bine să trăiești cu un „proiect”, dar nu ca un executant mecanic al unui traseu prestabilit. Bilanț? Nu obișnuiesc să mă auto-evaluez, clipă de clipă… „Răscrucile” de care vorbiți au existat, desigur, ca mod de manifestare a destinului propriu. Nu toate fericite, nu toate benefice, dar, în fond, toate necesare. Decisive nu sunt atât răscrucile în sine, ci felul în care le integrezi în experiența ta de viață, în orizontul tău existențial.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Pe de altă parte, privindu-vă de sus viața, care vă sunt, azi, la 75 de ani, regretele și care reușitele, momentele cele mai depline (dincolo de ce știe/ce crede toată lumea)? Ce întâlniri ați ratat? Ce fericiri rotunde și ce vârfuri, din punctul dumneavoastră de vedere, ați atins? 

Andrei Pleșu: Ca tot omul, am trăit și bune și rele. Privind retrospectiv, am, adesea, surpriza să constat că, uneori, ceea ce am trăit sub semnul nereușitei, al negativității, a putut avea, pe termen lung, efecte pozitive. E bine, cred, să nu-ți evaluezi biografia ca pe o festivitate veselă. Am avut multe de învățat de la poticnirile mele, de la eșecurile mele, unele meritate, altele nu… Dacă mă întrebați despre „momentele cele mai depline” de care am avut parte, vă răspund prompt: am avut norocul să întâlnesc, la timp, oameni extraordinari, fără de care portretul meu ar fi arătat mult mai palid. Lista e lungă, am mai pomenit-o (cu domnul Constantin Noica la bază…).

Laurențiu-Ciprian Tudor: Dacă azi ar fi posibil să vă întâlniți cu iubitul dumneavoastră maestru, Constantin Noica, ce credeți că v-ar spune despre parcursul pe care l-ați avut până acum? 

Andrei Pleșu: Domnul Noica se exprima, rareori, ca un „judecător”. La început, era reticent față de unele opțiuni ale mele (istoria artei – „o disciplină fără clasicitate”, prea mare atenție acordată „exercițiilor spirituale” cu rol „mântuitor” etc.). Dar nu m-a „evacuat” niciodată dintre cei apropiați, m-a citit, m-a încurajat și mi-a făcut cel mai frumos (pentru mine) și mai încurajator compliment: „în scrisul dumitale nu există nici o pierdere de sine a gândului”…

Laurențiu-Ciprian Tudor: Apropo de Constantin Noica și de maestru, observăm că discipolatul nu mai pare astăzi o soluție. Și pentru că nu mai admirăm (toți avem opinii și ceva de zis) și pentru că incompetența și impostura (majoritare) nu admiră. În plus, zgomotul, isteria, exhibiționismul (atotprezente) nu se pot așeza în răbdarea și tihna uceniciei. V-am auzit acum vreo douăzeci de ani că maestrul este cel care te conduce de la „minorat sufletesc la majorat sufletesc”. Ei bine, unde va duce această lipsă a formulei de mai sus? Ce infirmități, ce malformații, se vor naște din acest model (în răspăr) al autosuficienței, din acest fel de „adamism”? 

Andrei Pleșu: Am tot spus-o: incapacitatea de a admira, absența nevoii de „maeștri”, de modele, de repere formative este catastrofală pentru evoluția intelectuală a unui tânăr. Și e adevărat, în zilele noastre, sensul discipolatului e în cădere liberă. Asistăm la o adevărată mutație, de natură să schimbe chipul lumii: se preferă frecvent emulației – contestația. Ești „cum trebuie” când lupți cu toate formele de „idolatrie”. Mai ales cu cele socotite (pe nedrept) „la modă”. A fi bine plasat e a nu-ți face „chip cioplit” din nimeni, în afară de tine. Să nu mă înțelegeți greșit. Nu pledez pentru suspendarea discernământului, a spiritului critic, a dreptului la opinie personală. Ceea ce mă îngrijorează e impulsul demolator, judecata gata făcută, convingerea că „a reuși” e a nu avea nimic sfânt, a da de pământ cu cei care par a stârni adeziuni vetuste, slugarnice, monopoliste… Una peste alta, succesul altuia implică sabotajul propriei tale valori. E o atitudine catastrofală, din punctul meu de vedere.

Laurențiu-Ciprian Tudor: În acest an al acestei vârste de sărbătorit ați venit cu două cărți despre artă: cu Capodopere în dialog și cu Ochiul și lucrurile (o reeditare după 37 de ani). Eu cred că aceste apariții despre artă nu sunt întâmplătoare și nu au de-a face neapărat cu o revenire la vocația dintâi, ci țin de o anume convingere-speranță: că în această eră a schimbării de paradigmă (am în vedere mai ales volumul lui Chantal Delsol despre „sfârșitul creștinătății”, adică despre „inversiunea normativă și noul timp”), a post-adevărului, post-umanului și a corectitudinii politice, arta a rămas, totuși, singurul spațiu al devenirii, singura zonă nesabotată a întrebărilor esențiale și a căutărilor de sine. Să fie adevărat, mai ales azi, domnule Pleșu, că „frumusețea (vederea ei) va mântui lumea”?

Andrei Pleșu: Reeditarea cărților mele despre artă nu are pretenția să livreze o „arcă a lui Noe” pentru lumea de azi. E doar recuperarea unui episod esențial al formației mele profesionale și semnalarea importanței pe care cultura vizuală trebuie să o aibă în peisajul cultural al oricărei epoci. Din păcate, la noi (și nu numai), cronica plastică, caracterul „evenimențial” al unor frumoase expoziții, gustul pentru frecventarea muzeelor, a peisajului viu, a monumentelor istorice e în declin. Îmi fac iluzia că o republicare a textelor mele „de specialitate” ar putea contribui la o recuperare a domeniului, la o reevaluare a prestigiului său. Nu știu dacă frumusețea va mântui lumea. Conceptul însuși al „frumuseții” e, adesea, în derivă. Și nu pot intra, acum, în detaliul unei definiții „definitive” a esteticului. Mă mărginesc a spune că nevoia de frumusețe, contactul cu farmecul, cu seducția ei, creează o benefică, eficientă, disponibilitate pentru toate celelalte valori care ne susțin… Frumusețea e modul optim de a aștepta pregătit o nouă ordine, o soluție salvatoare. 

Laurențiu-Ciprian Tudor: În aceeași ordine, într-o lume deja urâtă (haotică, anomică) de unde mai vine frumusețea? Dacă spunem că ea este „în ochiul care privește” nu afirmăm atunci, în această situație, că frumusețea este memorie? Să fie asta salvarea noastră? Să ne salveze de coruperea totală faptul că, așa cum arată Platon, sufletul nostru ar fi întâlnit înainte „frumusețea în sine”? De unde va mai veni mâine frumusețea salvatoare pe care o captează arta? 

Andrei Pleșu: Cinstit? Nu știu. Pot însăila un proiect de răspuns, dar cred, totuși, că e preferabil să nu faci afirmații „edificatoare”, pe teme pe care nu le-ai digerat încă suficient. Scuze!

Laurențiu-Ciprian Tudor: Voi încheia micul meu interviu (pentru care vă mulțumesc cu asupra de măsură) cu o curiozitate poetică: în ce tablou v-ar plăcea să vă retrageți? În ce pânză ați alege să vă aranjați înțelesurile vieții? 

Andrei Pleșu: Nu mă uit la artă ca să-mi „aranjez înțelesurile vieții”. Mă uit de plăcere. Și dacă e „să mă retrag într-un tablou”, aș avea, probabil, de la o zi la alta, opțiuni diferite, în funcție de culoarea zilei respective… Acum, sub impulsul întrebării dumneavoastră, m-aș odihni, probabil, în buna dispoziție (melancolică totuși) a lui Bruegel cel Bătrîn, și aș cocheta cu grația nobilă a lui Rafael. Dar lista e, de la un moment la altul, foarte dinamică…

Interviu realizat de Laurențiu-Ciprian Tudor pentru libris.ro.

Laurențiu-Ciprian Tudor, născut în 1973, la Brașov, este poet, eseist, jurnalist cultural, sociolog, trainer și educaționist. Este membru al Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România din 2014. Aceeași filială îl premiază pentru evenimentul literar al anului (în 2015) și primește Premiul Cartea anului (în 2017 și 2019). A publicat, până acum, 9 volume de poezie, patru cărți de dialog (cu Daniel Drăgan, Teodor Baconschi, Liliana Ursu și Nicu Alifantis) și un volum de interviuri. Între 2007 și 2018 a inițiat și condus Grupul de litere-sunete-şi-culori „Caii verzi de pe pereţi” din Braşov. Este prezent cu poeme, cronici și interviuri în revistele literare. De la finalul lui 2022 este membru fondator al Asociației culturale și al revistei online „Epithet”. Cea mai recentă carte a sa este „de inimă albastră” (2023), o antologie de poezie realizată de criticul Adrian Lesenciuc.