Antoneta Galeș este coach, trainer, specialist în cultură organizațională, art-terapeut Phronetik, o metodă prin care clientul dă formă unor lucruri printr-o exprimare creativă (desen, pictură, colaj) și devine conștient de aspecte pe care altfel nu le-ar fi putut vedea. Ca specialist în domeniul dezvoltării personale a scris Caietul fericirii și neFERICIREA noastră cea de toate zilele.
În 2008, încurajată de profesorul Ion Popescu Topolog, publică primul roman, Roșu, la editura Pastel, sub pseudonimul Tony Mott, nume sub care vor apărea și viitoarele opere de ficțiune ale autoarei. Continuă cu un volum de poezii, Hohote & Clocote în 2010. Odată cu romanul Doi scriitura devine din ce în ce mai plină de accente ale stilului mystery & thriller. Începând cu 2014, până în 2017, apare seria Julieta la editura Tritonic. Tot la Tritonic, publică din 2019 o nouă serie al cărei personaj principal este Gigi Alexa: Iarna crimelor perfecte, Toamna se numără cadavrele, Ultima vară otrăvită, Când vine primăvara și, cel mai recent titlu, Anotimpul mireselor.
Ioana Zenaida Rotariu: Într-un interviu pe care ni l-ai acordat anul trecut afirmai că „Totul e poveste, așa reușim să transmitem informații, așa reușim să ne facem cunoscute visurile și pasiunile, intențiile.” Poveștile ne construiesc individualitatea și ne dau autenticitate, dar în ce măsură alegem noi poveștile acestea, dintr-o sumă de narațiuni, care ne construiesc atât ca scriitori, cât și ca persoane în realitățile noastre cotidiene distincte?
Tony Mott: Avem extrem de puțin control asupra poveștilor pe care ni le spunem. Dacă e despre viața noastră, putem alege intenția poveștii, pentru că ne cunoaștem valorile și din ele pornesc acțiunile noastre. În ceea ce privește gândurile mele, nu pot alege ce gândesc, mintea mea se simte datoare să vină cu o mulțime de propuneri de scenarii, unele mai provocatoare decât altele, pentru că singurul lucru pe care îl știe creierul meu e să aibă grijă să rămân în viață. Chiar dacă nu pot alege ce să gândesc, pot însă alege ce să cred din ce gândesc. Cu alte cuvinte, din toate poveștile pe care mi le oferă creierul meu, eu sunt datoare să stabilesc care dintre ele e plauzibilă, ce informații pot fi folositoare și ce pot face în condițiile date.
Dacă mă refer la poveștile mele, aici e ceva mai simplu. Atunci când mă apuc de un roman sau o povestire, știu ce s-a întâmplat și de ce. E ca și când aș ști sfârșitul poveștii. „Văd” și personajele principale. Când mă așez să scriu, povestea prinde „singură” viață, mă duc și eu pe unde se plimbă personajele mele, văd că apar și altele. Sigura dată când a fost esențial să am un plan detaliat al capitolelor a fost pentru „Toamna se numără cadavrele”, pentru că exista un tipar în spate. Pot deconspira, e vorba de un criminal în serie care ucide inspirat de întâmplările unui mit din Grecia Antică.
Ioana Zenaida Rotariu: Cea mai recentă carte a ta se deschide cu câteva scene care se petrec la Brașov – „cunoaște orașul, nu e prima dată la Brașov. Urcă pe strada Mureșenilor și dă de aglomerație abia în Piața Sfatului”. În afară de Brașov, ce alte orașe te fascinează și te inspiră să scrii, să-ți dorești să locuiești acolo, să te imersezi în atmosfera lor și să te (re)descoperi ca scriitor sau, pur și simplu, ca persoană?
Tony Mott: Orașele despre care am scris până acum în romanele mele au fost stații în călătoriile de viață ale personajelor mele, locuri în care am fost și eu. Cu Brașovul e altceva, e orașul meu de suflet. A durat ceva, adică cinci romane până când acțiunea s-a petrecut în totalitate aici. M-am bucurat enorm să îl descriu. Deadly Autumn Harvest este volumul apărut în Marea Britanie și toți cei care au recenzat cartea (aproape 30 de bloggeri) au mărturisit că vor să viziteze Brașovul.
Am fost pentru prima dată în Irlanda în 2014 și am mai făcut o vizită prelungită și în 2015. M-a impresionat regiunea West Cork, m-am simțit irlandeză, nu doar triada iarbă verde – stâncă – mare m-a făcut să iubesc meleagurile acelea, dar și oamenii minunați pe care i-am găsit acolo. Iar aici trebuie să mărturisesc că ierarhia locurilor în care mi-aș dori să locuiesc este, în general, în funcție de oameni. Pe primul loc Irlanda, al doilea Danemarca, pe locul trei Islanda. Mi-au plăcut și oamenii din America de Sud, dar e mai complicat. Însă m-aș duce oricând în vizită acolo.
Sunt foarte liberă, îmi place să călătoresc, scriu peste tot, iubesc Brașovul, îmi voi păstra mereu un loc aici în care să revin, dacă ar fi să mă mut vreodată altundeva.
Ioana Zenaida Rotariu: Ai deja o serie dedicată Julietei și una lui Gigi Alexa, ceea ce ne face să presupunem că există o fluiditate a scrisului pentru Tony Mott, dar și o narațiune care se construiește în continuare și acumulează locuri, alte personaje, intrigi, suspans. Cât îți este de ușor să scrii și ce ritualuri legate de scris ai dezvoltat în timp?
Tony Mott: Îmi place să scriu dimineața. Sunt cea mai productivă. La modul ideal, aș vrea să-mi încep ziua scriind ficțiune măcar trei ore fără să mă întrerup. Am făcut precizarea „ficțiune”, pentru că sunt multe zile în care scriu articole serioase pentru blog sau diverse publicații. Pentru că viața se întâmplă să fie așa cum e ea, fără să țină cont de pretențiile noastre, fac și eu ce am de făcut.
Am norocul că pot scrie oriunde, mai puțin în mașină, dar mă descurc în tren, în avion, în gară, în aeroport, în cafenele. Cel mai mult ar conta să am „spațiul” acela de dimineață de câteva ore în care să-mi permit să scriu.
Ioana Zenaida Rotariu: Jonathan Franzen în Puritate (știu că este și unul dintre autorii tăi preferați) are un citat foarte frumos despre scrierea poeziilor – „Poeziile pe care le scria erau consolatoare pentru că limitau numărul cuvintelor pe care le putea alege. Era ca şi cum, după haosul unei copilării alături de maică-sa, tânjea după disciplina rimelor şi a altor constrângeri formale”. Ție ce îți aduce scrisul – consolare sau constrângere?
Tony Mott: Foarte dificil de răspuns, dacă ar fi să aleg un singur cuvânt, cred că pentru mine poeziile sunt curaj și romanele libertate, poezia e despre emoții și romanele sunt despre surprize.
Eu scriu pentru a provoca, pentru a amuza, pentru a descoperi, pentru a mă juca, totul izvorăște din curiozitatea mea față de cum funcționează lumea și mintea umană. Dincolo de intriga principală, de cazul principal care este prezentat, pun mult accent pe personaje și istoriile lor de viață. Îmi place să le văd și să le urmăresc.
Singura zonă în care pot vorbi de o oarecare constrângere sunt povestirile mele foarte scurte/ flash fiction, unde provocarea e să mă rezum pe la 300 de cuvinte. Oricum, impresia mea e că aceste povestiri foarte scurte seamănă cu niște poezii, pentru că sunt foarte multe jocuri de cuvinte și fiecare cuvânt este ales cu foarte multă atenție. Dar acolo e extrem de palpitantă provocarea și mă distrez copios când le scriu.
Ioana Zenaida Rotariu: Au existat perioade în care nu ai putut scrie? Există acest blocaj al scriitorului, care sunt motivele pentru care apare și cum poate fi el depășit?
Tony Mott: Au fost perioade în care nu am putut scrie pentru că aveam altceva de făcut. Sunt pe cont propriu din 2018 și țin minte cât de complicat era pe când eram angajată să-mi găsesc timp pentru a scrie. O făceam seara, târziu, pentru că eu cred că e nevoie să fii foarte aproape de ceea ce lucrezi și să nu lași nici măcar o zi să treacă fără să scrii, odată ce te-ai apucat de-un roman, în weekenduri apucam mai multe ore sau în concedii. Savurez libertatea pe care o am acum.
Când vreau să scriu și nu pot, mă întreb ce întâmplă cu mine, de fapt. Oare e oboseala care mă împiedică? Sau mi-e foame? Oare ce am nevoie?
Am fost întrebată „când simt să scriu”, dar eu consider că exprimarea corectă este „eu vreau să scriu”. Consider că e nevoie să-mi asigur un cadru propice și mă pot apuca. Am avut perioade când nu „curgea” povestea și pentru mine funcționează să mă duc la o plimbare. Pur și simplu, las tot, și ies, îmi schimb poziția, îmi schimb starea. Uneori dintr-o stare de aparentă liniște și plictiseală apare cea mai bună poveste.
Ioana Zenaida Rotariu: Care consideri că sunt reușitele tale ca scriitoare, dar și care sunt fricile celei care scrie romane polițiste?
Tony Mott: Sunt recunoscătoare că pot de câțiva ani, de cinci, să țin ritmul de a publica un roman pe an. Mă bucur că sunt din ce în ce mai bine primite de public și am fost recompensată și cu două premii: în 2022, premiul Mystery&Thriller, acordat de Asociația Culturală Libris Cultural, pentru Ultima vară otrăvită și în 2023, Cartea Anului, acordat de Consorțiul Cultural Corona, pentru Când vine primăvara.
Rigorile genului crime fiction au devenit din ce în ce mai mari, iar aici mă refer în special la piața internațională. O carte polițistă trebuie să aibă și poveste, și personaje atrăgătoare și provocatoare, să vorbească despre subiecte relevante, să prezinte realitatea socială și să facă și o analiză psihologică a personajelor. Mă bucur că l-ai menționat pe Paul Auster, pentru că Trilogia New York-ului este un exemplu de mystery&thriller modern și către care țintește în prezent romanul polițist.
Teamă nu-mi este, doar observ cât de puțin se citește la noi și cât de multe idei preconcepute există. Acum o săptămână am călătorit cu trenul și am intrat în vorbă cu tinerii lângă care stăteam, studenți amândoi. Când au aflat că scriu, mi-au mărturisit că nu au mai citit nicio carte de „beletristică” de când au terminat liceul. Tristețea e că nici măcar nu înțeleg ce pierd – dezvoltarea imaginației, a vocabularului, posibilitatea de a căpăta o viziune mai largă asupra vieții – dacă nu citesc ficțiune.
Ioana Zenaida Rotariu: Ce admiri cel mai mult la Gigi Alexa și ce crezi că ar admira Gigi Alexa la Tony Mott, dacă ar fi posibilă o inversare a rolurilor?
Tony Mott: E foarte greu să duci o experiență ca cea prin care a trecut Gigi Alexa, pentru că și-a pierdut mama pe când avea doar doisprezece ani, în urma unei supradoze de somnifere. Admir la ea capacitatea de a transforma evenimentul traumatic într-o sursă de energie din care se hrănește pentru a descoperi motivația oamenilor de a trăi sau de a muri, de a susține viața sau de a ucide. Apreciez că se străduiește să facă dreptate în aceeași măsură în care vrea să aducă alinare celor care rămân, familiilor victimelor, să le ofere o încheiere. Este extrem de inteligentă și are o capacitate fascinantă de a vedea o poveste din toate unghiurile. Cred că îi admir și curajul și determinarea cu care se luptă într-o societate misogină în care dacă vorbește clar și direct este considerată obraznică.
Dacă Gigi Alexa ar scrie, sigur n-ar vrea să fiu eu personaj. Am o viață mult prea plictisitoare pentru o eroină principală. Altfel, cred că Gigi mi-ar aprecia mintea și ideile. Cred că ar admira simțul umorului și capacitatea de a mă bucura de viață. Cred că i-ar plăcea foarte mult cum scriu, Gigi citește literatură crime fiction.
Ioana Zenaida Rotariu: José Luís Peixoto este un scriitor portughez, pe care îl admir și care are două cărți traduse la noi, Mi-ai murit (Charmides, 2022) un poem în proză dedicată tatălui său și Autobiografia (Anansi, 2020), povestea întâlnirii sale cu scriitorul Jose Saramago. Mi-a rămas în minte ceva ce susținea Peixoto recent, când l-am întâlnit la Festivalul Internațional de Poezie organizat la București – dacă scrii emailuri lungi nu o să mai ai timp să scrii roman sau proză sau poezie. Dacă privim lucrurile din perspectiva aceasta, care ar fi marginile implicării noastre în lume și în viața cotidiană, care ne solicită toată energia, astfel încât să ne putem concentra și pe scris? Există într-adevăr, parafrazând un vers biblic, un timp pentru trăit și un timp pentru scris sau ele se suprapun și se întrepătrund fără ca noi să le putem suprascrie unor reguli clare și foarte bine delimitate?
Tony Mott: Ai formulat o întrebare frumoasă și foarte lungă! Nu am știut că emailurile mele, aproape criptice, sunt atât de utile. Și în ceea ce privește scrisul, eu sunt de părere că e esențial ca niciun cuvânt să nu fie în plus. Eu mai bine tai atunci când mi se pare că explic prea mult sau că descriu un loc doar de dragul de a vedea cum se adună cuvintele.
Eu cred că suntem o singură ființă cu numeroase roluri și ține de mine cum îmi administrez timpul și energia. Eu mă organizez pentru a putea scrie, în condițiile date. Eu știu despre mine că am nevoie și de lume și chiar mă bucur de ea. Atâta timp când îmi pot permite – uneori am perioade în care proiectele mele lucrative îmi permit – câteva ore de scris dimineața, în fiecare zi, e minunat, dacă nu am posibilitatea asta, e de datoria mea să văd cum aranjez lucrurile astfel încât să-mi fac loc și de scris.
Ioana Zenaida Rotariu: Paul Auster, alt autor din lista ta de preferați are un pasaj superb care a rămas cu mine multă vreme după ce am citit Cartea iluziilor – „Îmi petrecusem ultimii trei ani scriind un roman și eram obosit. Aveam nevoie de odihnă. Când familia Spelling s-a hotărât să-și petreacă iarna în Mexic, m-au invitat să mă mut la ei. Hector și Frieda îmi erau prieteni apropiați și amândoi știau cât mă epuizase cartea. M-am gândit că vreo două săptămâni în deșert ar putea să-mi facă bine, așa că într-o bună dimineață m-am urcat în mașină și am plecat din San Francisco spre Tierra del Sueño. Nu-mi făcusem niciun plan. Nu voiam decât să ajung acolo și să nu fac nimic, să duc o viață de stâncă.” Ce face Tony Mott după ce încheie scrierea unui roman? Cum te simți după ce el a ieșit în lume și, din acel moment, are propriul drum, propriul destin?
Tony Mott: Depinde. Când am terminat de scris Anotimpul mireselor, am plecat într-o aventură în America de Sud, am participat la emisiunea America Express. Greu a fost după ce m-am întors de acolo și m-am apucat de corectură, cumva eram detașată de roman și a fost surprinzătoare re-întâlnirea. Parcă era gata și parcă nu. Romanul se termină cu adevărat când e trimis la tipografie.
Orice roman e doar o poveste care ajunge în lume, acolo unde-i este locul și care respectă un adevăr dintr-o „lume” în care personajele acelea au o viață a lor, scopul poveștii fiind acela de a trezi ceva în cititori; unii se bucură de o plimbare, alții se simt aproape de personaje și emoțiile lor, alții caută logica sau dreptatea și să descifreze misterul, pe alții îi atinge armonia cuvintelor.
Odată ce am terminat s-o scriu, povestea are viața ei. Paul Auster spunea ceva de genul: „un roman este singura modalitate de pe lumea asta în care doi străini, un autor și un cititor, să aibă parte de intimitate absolută.” Povestea nu mai e a mea, odată ce a pășit în lume.
Ioana Zenaida Rotariu: Librăria Șt. O. Iosif, locul unde ai avut poate cele mai multe lansări de-a lungul timpului la Brașov, se află acum în renovare. Va rămâne în continuare un spațiu dedicat cărților, cititorilor și autorilor, însă într-o formulă nouă. Ce senzație ai când intri într-o librărie, ce-ți place și ce cauți prima dată când ajungi într-un astfel de loc?
Tony Mott: Lumea cărților e lumea întreagă și m-aș bucura ca librăriile să fie un spațiu de întâlnire: a cititorului cu sine, cu alți cititori, cu cei care vând și ar putea recomanda cărți, cu autorii acestora. Mi-ar plăcea ca librăriile să fie mai îmbietoare și comunitatea pe care o pot crea în jurul cărților să fie susținută nu doar prin acțiuni punctuale, ci prin crearea unor premise mai bune pentru ca vizitatorii să poată face mai multe lucruri împreună. Mi-ar plăcea ca librăriile să fie o destinație a unei după-amieze.
Ioana Zenaida Rotariu: Cine ar fi Tony Mott dacă ar fi un tablou? Dar o melodie?
Tony Mott: Dacă aș fi un tablou, aș fi unul abstract, pictat în culori puternice, unul care să-ți incite curiozitatea și imaginația și care să-ți dea energie de fiecare dată când îl privești.
În cea mai recentă vacanță în Italia am auzit o melodie care mi-a rămas în cap. Te rog s-o asculți și să te gândești că e despre dragostea de viață: Jovanotti, „I Love You, Baby” (Cred că în perioada asta mi se potrivește.)
Ioana Zenaida Rotariu: Nu te voi întreba ce planuri ai pentru viitoarele cărți, decât dacă vrei să ne spui, altfel lăsăm suspansul să-și facă jocul. Te-aș întreba totuși ce cărți are în acest moment Tony Mott pe noptieră?
Tony Mott: Voi continua seria. Gigi Alexa a făcut câteva schimbări mari în Anotimpul mireselor și o voi duce pe ea în America de Sud, dacă eu nu știu când ajung din nou acolo. Încă mai am mult de exploatat la ea, e încântător de dezechilibrată, își alege din considerente greșite partenerii de viață, e oricum, dar nu plictisitoare. Am în plan și un roman standalone, sper că tot pentru la anul. Și mai vreau și să scriu împreună cu Ada, fiica-mea, de data asta, un volum asemănător Caietul fericirii, dar dedicat adolescenților. Noi două avem o relație extraordinară, o admir foarte mult pe Ada, iar experiența ei vastă în lucrul cu grupe de adolescenți ne va fi foarte valoroasă.
Am găsit Gânduri ascunse de David Lodge la anticariat și m-am bucurat crezând că n-o aveam, pentru că îl ador pe Lodge. Am cumpărat-o și abia după vreo zece pagini am realizat că o mai citisem, cu toate astea, am redescoperit romanul cu mare bucurie. E o carte publicată în 2001, despre impresia cu privire la conștiință și dezbaterea despre ce înseamnă pentru fiecare, în conflictul acesta aflându-se un specialist în științe cognitive și inteligență artificială și o scriitoare. E superb modul în care se contrazic, fără ca vreunul să pretindă că știe cu certitudine, despre cum funcționează mintea omenească. Scriitoarea susține că „literatura este înregistrarea scrisă a conștiinței umane, probabil cea mai bogată înregistrare de acest fel de care beneficiem”. Chiar dacă scriitorii inventează personaje, putem rezona cu ele și din această oglindire să reușim să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine.
Acum citesc o colecție de povestiri scrise de Jhumpa Lahiri, Interpretul de maladii. Povestirea care dă și titlul volumului este un exemplu excelent despre cum autoarea face o înregistrare a gândurilor și proiecțiilor unui personaj care se înșală amarnic cu privire la viitorul lui alături de o femeie de care se simte atras. Îmi place mult realismul ei și umorul negru.
La rând stau vreo două volume de Harlan Coben, autor pe care prefer să îl citesc în engleză, așa că e pe Kindle. Citesc și non-ficțiune, dar niciodată seara, la culcare. Cărțile de non-ficțiune sunt aproape muncă și prefer să le parcurg la birou și nu în pat. Acum citesc Dopamine Nation de Anna Lemke, despre cum am putea face alegeri mai bune și în concordanță cu nevoile noastre reale și nu cu mofturile pe care le avem.
Pentru că lista de cărți în așteptare e subțire și eu citesc cel puțin un volum pe săptămână, cred că urmează să fac zilele următoare o comandă de cărți, să nu cumva să rămân fără. Pentru că eu nu dau sfaturi, cel mult recomandări, pot spune că mi-ar plăcea ca toți cei care ne-au citit dialogul să aleagă să meargă la culcare seara cu o carte și nu cu telefonul. Vor dormi mai bine și le va folosi mult mai mult.
Interviu realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.
„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
