Relația cu scrisul a devenit simplă pentru Simona Antonescu din momentul în care a decis că asta trebuie să facă. Să scrie. În weekenduri și în concedii sau în orice moment liber, iar de atunci nu ea și-a căutat subiectele viitoarelor cărți, cât acestea au găsit-o și, cu nerăbdare și curiozitate, autoarea le-a strâns în foldere până au devenit cărți. Prima carte, Fotograful Curții Regale (2015) a câștigat Concursul de Debut al Editurii Cartea Românească și Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din România. La un an distanță apare Darul lui Serafim (2016), urmat de Hanul lui Manuc (2017), Ultima cruciadă (2019) și În umbra ei (2021).
În colecția „Biografii romanțate” a Editurii Polirom autoarea semnează un volum dedicat celei care a fost numită de către Nicolae Iorga ”Pasărea măiastră” – Maria Tanase. O fântănă pe un drum secetos. Din 2018, publică la Editura Nemi o serie destinată micilor cititori, Istoria povestită copiilor” – Mihai I, regele-copil și pecețile de mărgean, Nobilul Aeticus și o călătorie în jurul lumii, Menumorut și minele de aur de la Roșia Montană, Litovoi și Școala Solomonarilor din Crângul Pământului.
În 2023 Simona Antonescu revine cu titlul Chiajna din Casa Mușatinilor (Polirom), o ficțiune istorică al cărei scop este reabilitarea imaginii unei importante personalități feminine a Evului Mediu românesc, așa cum rezumă Gabriela Adameșteanu pe coperta ultimă a cărții. Începută pe firul documentării asupra voievozilor Petru Rareș – tatăl doamnei Chiajna și Mircea Ciobanul – soțul acesteia și domnitorul Țării Românești, cea mai recentă carte a autoarei cumulează eforturile unui arhivar iscusit al acelei vremi, dar și munca unui arheolog al vremurilor noastre, care reconstituie o narațiune cu arhitectură istorică despre atmosfera, personajele și intrigile secolului al XVI-lea.
Libris: Într-un interviu din 2017, tot pe pagina libris.ro mărturiseați că uneori romanele dumneavoastră au curs unul din altul, de exemplu Hanul lui Manuc din Fotograful Curții Regale.
Care este istoria nevăzută, cea din spatele scrierii romanului Chiajna din Casa Mușatinilor? Aceasta unde își are punctul de plecare?
Simona Antonescu: Punctul de plecare pentru Chiajna se află cu vreo șase ani în urmă, pe vremea când discutam cu Laura Câlțea despre un proiect pentru Nemira – seria de cărți Istoria povestită copiilor. Căutam atunci mari personalități ale istoriei noastre, cu care copiii să facă cunoștință prin acele mini-romane. Numele Chiajnei a apărut la un moment dat, Laura a spus “despre Chiajna ar trebui să scrii tu o carte!”, iar cuvintele ei au aprins ceva în mine, atunci. Chiajna nu a intrat pe lista scurtă pentru seria de cărți pentru copii, dar a trecut imediat pe o listă de așteptare, cu subiecte de roman. Între timp am scris alte cărți, pentru că subiectele au un ritm al lor în care se coc singure, în timp ce, la suprafață, scriu de fapt altceva.
Libris: Credeți că este necesară această funcție de recuperare a trecutului prin incursiunile în cadrul memoriei colective cu ajutorul (re)scrierilor care au la bază fapte reale, istorice?
Simona Antonescu: Cred că este, la bază, cam același proces necesar de recuperare de care avem nevoie și în familie. Trebuie să știm cine ne sunt părinții și bunicii, ca să știm cine suntem, să ne înțelegem locul în lume și să ne trăim viața conștient. Orice ruptură de rădăcinile familiei produce efecte dureroase în viața de zi cu zi, chiar dacă uneori le negăm, ca să ne fie mai ușor. Comportamentul nostru, calitatea legăturilor pe care reușim (sau nu) să le facem cu ceilalți, deciziile pe care le luăm sunt influențate sensibil de tot ceea ce știm despre ai noștri. Toate acestea se pot extrapola și la nivel istoric.
Libris: Primele cărți le-ați primit de la sora mamei dumneavoastră, iar alături de mama citeați în fiecare seară. Cum percepeați atunci literatura și cum o percepeți acum – obișnuință, ritual, pasiune, necesitate?
Simona Antonescu: De atunci și până astăzi percepția s-a schimbat foarte puțin: literatura este o viață în plus, un supliment generos la viața reală, pe care pot alege să o trăiesc și să mă bucur de experiențele ei bogate sau pot alege să o las netrăită, să o acopere praful într-un colț. Depinde de câtă poftă de viață ai. Dacă te plictisește până și viața ta reală, dacă până și pe aceea o irosești, gândind în termeni de genul “oare cum aș putea să mai pierd timpul?”, atunci literaturii nu-i vei găsi niciun rost. Ea trăiește în zone prea înalte față de locul în care te complaci.
Libris: În cea mai recentă carte tradusă la noi a autorului bulgar Gheorghi Gospodinov, „Refugiul timpului”, personajul principal al poveștii afirmă că percepe trecutul ca fiind țara sa natală – „Cineva spunea că trecutul e o țară străină. Pentru mine trecutul e țara natală, viitorul e țara străină”. Vi se întâmplă și dumneavoastră să aveți această senzație când pătrundeți în lumea cărților pe care le scrieți? Cum se produce imersarea în evenimentele istoriei trecute, apoi revenirea în prezent?
Simona Antonescu: Felul în care un scriitor percepe lumea cu tot ce înseamnă ea – inclusiv conceptul de timp, trecut, viitor – este foarte personal. Pentru mine este un film care rulează în buclă pe un ecran circular, în timp ce eu stau în mijlocul sălii de proiecție. Îmi pot întoarce privirea de jur împrejur, pot urmări oricând orice scenă. Atunci când vine rândul unui anumit capitol ca să fie scris, rămân în fața ecranului, în dreptul lui, și observ toate detaliile, fiecare gest, mimica personajelor din peliculă. Abia atunci intru cu adevărat în capitol. Peste umăr aud zgomotele unei lupte care va avea loc, în carte, poate peste o sută de pagini. O aud, știu că este acolo, dar încă nu i-a venit vremea.
Filmul acesta începe să ruleze în momentul în care am căpătat atât de multe informații istorice despre epoca respectivă, încât mă simt foarte sigură în ea, e la fel de confortabilă ca lumea pe care o văd afară, pe fereastră. Pentru Chiajna, aceasta s-a întâmplat după ce am citit cartea lui Marian Coman, Putere și teritoriu – Țara Românească medievală, apoi Viorel Panaite, Război, pace și comerț în islam – Țările române și dreptul otoman al popoarelor și câteva capitole din O istorie a Europei de Apus în Evul Mediu (mi-au trebuit în mod special cele ale lui Bogdan-Petru Maleon – „Relațiile dintre Răsăritul ortodox și Occidentul latin în Evul Mediu”). Acestea au fost baza documentării. Li s-au adăugat multe altele, pe care le-am citit pe măsură ce scriam: „Lux, modă și alte bagatele politicești” sau „Tratat despre obiceiurile, ceremoniile și infamia turcilor” – scrisă chiar în secolul XVI, apoi „Universitățile în Evul Mediu”, de Jacques Verger, Drumurile mătăsii, de Peter Frankopan, „Sibiul veacului al XVI-lea”, de Maria Pakucs-Willcocks, Amurgul Evului Mediu, de Johan Huizinga, și O istorie simbolică a Evului Mediu Occidental, de Michel Pastoureau (unde am găsit războiul acela al culorilor roșu și albastru, pe care l-am folosit într-un capitol din Florența). Am citit chiar și cărți cu – aparent – prea puțină legătură cu subiectul meu, cum ar fi Viața privată a Tudorilor, de Tracy Borman, sau „Oamenii Evului Mediu”, de Robert Fossier, cu scopul de a înțelege cum era Europa pe vremea Chiajnei.
Revenirea la prezent se face mai greu, treptat. Este ca îndepărtarea anevoioasă de atmosfera unui film care ți-a plăcut foarte mult, în care ai trăit și din care se întâmplă chiar să ai amintiri la fel de puternice cu cele din viața reală.
Libris: În romanul lui Anthony Doerr, Toată lumina pe care nu o putem vedea, în zilele de marți, când muzeul este închis, Marie-Laure, o fetiță oarbă, merge împreună cu tatăl său într-o librărie de pe malul Senei. Tatăl îi întinde un dicționar sau un ziar și o întreabă câte pagini are, iar fetița ghicește numărul numai din atingeri. Dumneavoastră vi se întâmplă ca atunci când, să zicem, atingeți sau descoperiți subiectul unei cărți, să puteți aproxima numărul de pagini pe care aceasta îl va avea la final? Este o alegere a scriitorului sau a personajelor, care îl poartă pe autor, în ritm cu dezvoltarea și poveștile lor, până la punctul final al cărții?
Simona Antonescu: Voi răspunde bazându-mă numai pe experiența proprie, sunt sigură că nu este valabil pentru toată lumea, dar în cazul meu povestea a fost mereu acolo și avea hotarele bine stabilite încă dinainte să încep eu să o scriu. Nu am fost întotdeauna conștientă de acest lucru. Am învățat în timp să recunosc dimensiunile viitoarei cărți. Nu aș spune nici că este o alegere a personajelor. Mai degrabă este un fel de primă privire dintr-un punct situat la înălțime, cuprinzătoare pentru lumea despre care mă pregătesc să scriu. O clipă inițială în care văd toate doicile, bărbierii, iscoadele, negustoresele, curierii sau croitoresele, așa cum arunci o privire pe deasupra unor parcele de câmpie și înțelegi cât sunt de întinse, după care cobori la cel dintâi hotar și începi să ari gospodărește, pas cu pas, brazdă cu brazdă.
Libris: Într-o conferință susținută în cadrul TEDx, care poartă titlul „Viața ta de până acum nu este o greșeală” (re)construiți ideea de fericire din copilărie și până la maturitate. Ea se află acolo, noi uităm să o apreciem, să o vedem. V-aș întreba acum, legat de fericire, care este cea mai mare fericire a unui autor – recenziile bune, cititorii curioși, autografele de la finalul unei lansări? Sau, poate, cine știe, o poză primită cu un necunoscut în metrou citindu-vă una dintre cărți?
Simona Antonescu: Cred că fiecare scriitor își definește propria sa fericire. Ceea ce funcționează la mine nu cred că funcționează în mod general. Sunt o scriitoare fericită atunci când aud sau citesc expresia parcă eram acolo. Acest parcă eram acolo îmi dă un sentiment de mare împlinire. Poate apărea inclusiv din partea unui critic literar, care va ști apoi să detalieze concret, să desfacă senzația în elementele din care este compusă. Se muncește mult pentru acest parcă eram acolo.
Libris: În contrapunct cu acest concept al fericirii se află eșecul. Citeam de curând un articol în Scena 9 semnat de Costică Brădățan, a cărui carte urmează să fie tradusă și în română – In Praise of Failure. Four Lessons in Humility, un studiu circular care evocă cercurile lui Dante și include patru figuri ale eșecului: Simone Weil, Mahatma Gandhi, E. M. Cioran și Yukio Mishima. Cu ajutorul acestora autorul descrie cele patru tipuri de eșec – fizic, politic, social și biologic, însă ce mi s-a părut interesant ca formulare se află în scurta descriere introductivă a articolului cu referire la „binefacerile ascunse ale eșecului”. Credeți că există acest tip de binefaceri declanșate de experimentarea eșecului? Cât de mult ne influențează și care este rolul lor, mai ales, dacă le privim din perspectiva scriitorului?
Simona Antonescu: Cred că eșecurile sunt singura cale către succes, indiferent despre ce domeniu al vieții vorbim. Încă nu am aflat de o poveste despre un succes care să nu fi trecut prin eșecuri. Uneori eșecurile-trepte nu sunt vizibile la suprafață, dar ele există și amărăsc sufletul celui care, aparent, a ieșit dintr-odată la suprafață, direct cu un succes. Se mai poate întâmpla și să nu avem puterea de a asimila corect eșecul, să ne învinuim pentru el ca și cum ar fi un fapt intenționat sau un rezultat al neglijenței noastre. Eșecurile nu vin din neglijențe, ci din lipsa primelor experiențe, iar asta nu ar trebui să dea naștere la sentimente de vinovăție. Înțeleg de ce se întâmplă așa, din cauza celor din jur, care tratează eșecul altuia cu superioritate. Cheia însă nu este în educarea acelora. Cheia este tot la noi. Ne-ar fi de folos dacă am înțelege că valoarea nu ne-o dau ei, ci o avem în noi de la bun început, indiferent dacă cei din jur ne-o confirmă sau nu. E drum lung până la înțelegerea aceasta.
Libris: António Lobo Antunes este unul dintre autorii care m-a fascinat recent, dar îl aduc în discuție aici pentru că traseul său mi se pare similar cu al dumneavoastră. A urmat Facultatea de Medicină și a devenit psihiatru din dorința de a respecta tradiția familiei, însă la patruzeci și trei de ani renunță la profesia pentru care se formase inițial și alege scrisul. Dumneavoastră ați renunțat la domeniul chimiei pentru cel al literaturii și al scrisului. Constituie această renunțare un privilegiu și un sacrificiu în același timp?
Simona Antonescu: Am renunțat la chimie cu foarte mult timp înainte de a-mi propune să scriu un roman. Am profesat numai vreo câțiva ani, foarte puțin. Nu am avut niciodată sentimentul că fac un sacrificiu sau că renunț la ceva. Nu era drumul meu. Am avut adesea sentimentul acesta de-a lungul vieții, am știut când sunt și când nu sunt pe drumul meu. Uneori mi-au trebuit ani lungi până să ajung în starea necesară ca să pot face o schimbare, dar de știut știam. Poate că fiecare alegere presupune și un mic sacrificiu, dar depinde mult cum te raportezi la ideea de sacrificiu. Mie nu prea îmi place cuvântul, nu mi se pare că exprimă exact ceea ce fac, de exemplu, atunci când nu mai ies din casă cu lunile pentru că m-am apucat de scris ceva nou. Văzut dinspre mine, acela nu este un sacrificiu, ci o provocare grea, pe care puțini ar putea să o biruie. Îmi plac provocările grele, nu cred că-mi plac sacrificiile. Probabil că doar răstălmăcesc termenii, ca să mă motivez singură, dar asta este ceea ce simt.
Libris: „Răspunsul se află în tine. Caută-l acolo” – acestea sunt cuvintele doftoroaiei din romanul „Hanul lui Manuc” adresate domniței Ruxandra atunci când aceasta o întreabă dacă îl place pe Vlaicu. În cazul scrisului unde se află acest răspuns? Suntem capabili de a-l descoperi singuri sau avem nevoie de ghidaj și susținere în acest proces sau această aventură?
Simona Antonescu: Cred că depinde de firea fiecăruia. Dintotdeauna au existat scriitori siguri pe ei, autodidacți, care au respins ideea unui mentor și au preferat să cadă și să-și julească genunchii, după care să scoată repede un carnețel și să-și noteze, de acolo, din praful drumului, de ce au căzut și cum ar putea evita căderea data viitoare, și scriitori frământați permanent de îndoieli, cu o nevoie aproape fizică de validări, pendulând între nenumărate stări de spirit, care au funcționat perfect într-un model mentor-discipol. Soluția este să ne cunoaștem pe noi înșine, să aflăm cărei categorii îi aparținem și să luăm niște decizii în cunoștință de cauză. De susținere are nevoie toată lumea. De ghidaj constant din partea unei alte persoane este posibil să nu aibă nevoie toți, uneori ne putem lua ghidajul necesar din feedbackul pe care îl primim din jur: un critic care publică o recenzie nu tocmai favorabilă, un cuvânt mai aspru al unui cititor. Poate fi dureros, dar vestea bună este că durerea e trecătoare și ceea ce lasă în urmă este o învățătură.
Libris: Numai cine nu v-a citit cărțile nu cunoaște fluiditatea și frumusețea frazelor pe care le scrieți, cum creați și recreați lumi cu o eleganță demnă de admirație și invidie, în același timp, parcă v-ați fi aflat la o masă într-o cameră alăturată din casa Doamnei Chiajna. În această curgere a romanului, când simțiți totuși că a venit momentul încheierii, pentru ultima scenă, ultimul cadru în care se strâng „mesele, jilțurile, pocalele, tipsiile și pernele” și boierii se urcă într-o trăsură pe care din acel punct nu o mai poate urmări nimeni cu rânduri scrise?
Simona Antonescu: Vorbeam mai sus despre povestea care este toată acolo încă de la bun început, căreia îi pot vedea suficient de clar granițele. Sfârșitul, ca subiect narat, îmi este cunoscut de la primul rând scris. Ca subiect și ca sentiment. Problema este că nu întotdeauna știu să denumesc sentimentul acesta. Îmi doresc ca romanul să se termine într-o notă de ceva, dar nu pot spune pe nume acestui ceva, pentru că nu este un sentiment recognoscibil, ca dragostea, ura, furia sau speranța. De obicei pendulez între denumiri cețoase de genul: ceva ca atunci când ai primit o veste foarte rea, o nenorocire care te face să crezi că tocmai s-a sfârșit lumea, dar afară începe să ningă ca-n povești și e o noapte albastră, care combinată cu sfârșitul lumii are o frumusețe dureroasă care îți arată sensul, nu vei pieri, doar te vei schimba.
Ceea ce apare într-adevăr greu, cândva pe parcursul scrierii cărții, sunt cuvintele care să sune exact ca sentimentul acesta fără nume. Este adesea și o muncă a subconștientului, care primește această comandă și, la un moment dat, va oferi răspunsul. Am mare încredere în metoda aceea cunoscută, în care introduci o problemă în minte și te lași frământat de ea, dar nu la suprafață, ci într-un strat mai profund, de care nu ai nevoie ca să-ți duci viața zilnică. De acolo vin soluțiile. Acolo viețuiește și inspirația.
Libris: Știm că nu sunteți cititoarea unei singure cărți, vi se întâmplă să citiți și două sau trei titluri în paralel. Care sunt lecturile Simonei Antonescu la momentul acestui interviu?
Simona Antonescu: Citesc acum Pasagerul, de Cormac McCarthy, și Brocart de toamnă, de Teru Miyamoto. Mai am pe birou A citi, a reciti, de Matei Călinescu, dar trișez cu ea, în sensul că intru în text aleatoriu și rămân unde îmi este stârnită curiozitatea. Astăzi, de exemplu, la Înțelegerea textelor cu secrete – Rolul secretivității în stimularea interesului cititorului.
Libris: Dacă ar fi să vă așezați acum imaginar la o masă la Hanul lui Manuc alături de un personaj, care ar fi acela? Ar fi un personaj pe care îl regăsim în cărțile dumneavoastră sau unul de care vă doriți să vă apropiați într-o posibilă și viitoare carte? Ce i-ați povesti și ce l-ați întreba?
Simona Antonescu: M-aș așeza la masă cu Chiajna și cu Manuc, dar probabil că m-ar certa amândoi. Niciodată o persoană reală nu se va recunoaște în totalitate în personajul pe care un scriitor l-a construit, pornind de la ea. Iar faptul acesta cred că este generator de multă ofensare. Întotdeauna rămân cu o mică vinovăție și cu impulsul de a-mi cere iertare de la un personaj istoric despre care am scris. Nu are legătură cu veridicitatea faptelor, ci cu perspectivele. Cei care au lăsat mărturii despre un personaj istoric l-au privit dintr-un anumit unghi și l-au judecat prin prisma propriei lor personalități și interese. Apoi cel care citește mărturiile – scriitorul, să zicem, în cazul nostru – o face între aceleași limite ale unei perspective subiective. În plus față de aceste două filtre, mai trebuie luată în calcul și diferența dintre felul în care ne vedem noi înșine și în care ne văd ceilalți. Cum ar putea, așadar, citi Chiajna sau Manuc ceea ce am scris, și să nu fie deranjați de cine știe ce trăsătură care reiese din text, dar nu le era caracteristică?
Nu cred că le-aș povesti ceva. Îmi imaginez că aș fi fericită ascultându-i. În vreme ce ei mi-ar reproșa cine știe ce nepotrivire cu adevărul, eu aș afla detalii și unghiuri de a privi povestea care m-ar încânta. Le-aș studia vocile. Probabil că singura întrebare pe care le-aș mai pune-o, din când în când, ar fi: cine mai vrea o cană cu vin?
Interviu realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.
„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
Un răspuns
Felicitări pentru interviu.
Interesante perspective!