Înainte de a fi critic și cercetător, Andreea Răsuceanu și-a propus să scrie. Până să ajungă la masteratul „Text și imagine” din cadrul Centrului de Excelență în Studiul Imaginii din București avea aproape încheiat un volum de proze scurte. Între timp a devenit doctor în filologie al Universității din București cu lucrarea „Mahalaua Mântulesei, drumul către modernitate” (2009). În același an apare la editura Vremea prima sa carte, „Cele două Mântulese”, un studiu care pornește de la ridicarea bisericii, ctitorită de familia Manta, la începutul secolului al XVIII-lea. Cercetarea sa este nominalizată la premiile României literare, ale Uniunii Scriitorilor din România și la Marile Premii Prometheus, secțiunea Opera Prima. În 2013 câștigă Premiul Tânărul Critic al anului pentru volumul „Bucureștiul lui Mircea Eliade: Elemente de geografie literară”.

Dincolo de scrierile critice, documentare și academice, această istorie a geografiilor bucureștene continuă să o preocupe pe autoare și în romanele sale. În 2018 „O formă de viață necunoscută” constituie debutul individual în proză, recompensat cu numeroase premii și continuat în 2020 de „Vântul, duhul, suflarea”, cel de-al doilea volum a ceea ce avea să devină în 2023 o trilogie alături de cel mai recent titlu al său, „Linia Kármán”, publicat în colecția Fiction Ltd a editurii Polirom. Pentru „Vântul, duhul, suflarea” a primit Premiul pentru proză al Academiei Române și Premiul pentru proză al Uniunii scriitorilor din România.
Primele două romane – „O formă de viață necunoscută” și „Vântul, duhul, suflarea” au fost deja traduse în franceză, spaniolă, bulgară.
Libris: „Poate că doar eu am senzația de hybris, de nenatural, de joacă imprudentă cu lucruri grave, ca dispariția, absența, moartea, e ceva derizoriu în asta, mă simt ca și cum aș fi încălcat o interdicție. În același timp, partea rațională, partea care a reușit să se adapteze, care trăiește în prezent, cum a zis Iana, avem întotdeauna o parte care trăiește în prezent și alta care trăiește în trecut, îmi spune că n-ar trebui să refuz posibilitatea asta. Ca și cum aș vedea un film al cărui subiect e propria noastră viață, tocmai acea parte care ne-a rămas necunoscută și spre care ne îndreptăm chiar acum”. Acestea sunt cuvintele naratoarei din cel mai recent roman al dumneavoastră, Linia Kármán. Pornind de aici v-aș întreba care sunt necunoscutele din viața unui scriitor către care se îndreaptă poate fără a avea conștiința acestui fapt sau, mai bine, cum s-a produs pentru Andreea Răsuceanu trecerea de la absolvirea facultății către înscrierea la masterul coordonat de profesorul Sorin Alexandrescu?
Andreea Răsuceanu: Nu știu cum se întâmplă cu alții, sau care a fost parcursul lor, dar în cazul meu a fost un drum sinuos, cu multe necunoscute și ramificații neașteptate. Am crezut întotdeauna că voi debuta cu literatură, pentru că în facultate aveam deja un volum de proză scurtă și mă pregăteam să îl propun unei edituri. Atunci, în ultimul an, m-am întâlnit cu Sorin Alexandrescu și el mi-a deturnat parcursul, într-o direcție nebănuită, Spun asta pentru că, după ce am terminat anul IV, eram suprasaturată de teorie și critică literară și-mi doream să mă ocup de cu totul altceva. Întâlnirea cu profesorul Alexandrescu a fost însă hotărâtoare în acel moment, mi s-a părut o personalitate fascinantă, pe lângă că abordarea încurajată la CESI (Centrul de Excelență în Studiul Imaginii) era interdisciplinară și oferea o deschidere foarte mare, o libertate de care eu aveam atunci nevoie. Am lăsat deci proza deoparte și am mers, vreme de zece ani, pe acest drum care, chiar dacă indirect, cumva circular, m-a dus tot înapoi la literatură. Acum cred că a fost un detur necesar, o digresiune utilă.
Libris: Credeți că există oameni și locuri care ne determină destinul? Mă gândesc aici la întâlnirea dumneavoastră cu profesorul Sorin Alexandrescu, la Mircea Eliade și scrierile sale, la Bucureștiul de altădată și cel de acum. Există o hartă invizibilă care (ne) creează în mod imperceptibil un destin alternativ și ne ghidează către o formă a vieții pe care altfel nu am fi cunoscut-o?
Andreea Răsuceanu: Da, ați spus-o cum nu se poate mai bine. Exact asta este, un fel de hartă invizibilă, de parcurs care nu depinde de voința noastră. Uneori mi s-a părut că și atunci când am încercat să mă îndepărtez de la el, sau să fac o schimbare, lucrurile au mers conform unei logici a lor, s-au configurat în așa fel încât să trăiesc anumite experiențe, să întâlnesc anumiți oameni sau să ajung în anumite locuri. Am mai vorbit și cu alți scriitori despre asta, mai mulți mi-au spus că au simțit că locurile au, pe de o parte, o încărcătură proprie, pe de alta, un rol predestinat, în existența lor. Eu sunt dintre cei care cred că nimic nu este întâmplător, există un desen, o hartă, ca să rămânem în linia întrebării dvs, foarte bine conturată a destinului fiecăruia.
Libris: Orhan Pamuk – un autor pe care știu că îl admirați – scria despre Istanbul, dumneavoastră scrieți despre București și, cu această ocazie, voi relua aici un fragment din romanul lui omonim: „Am aflat mai apoi, când am început să-mi împărtăşesc deprinderea şi anxietatea cu alţii, că obiceiul de a contabiliza vapoarele care treceau pe Bosfor nu reprezenta doar o ciudăţenie de-a mea, că era vorba de un nărav al multor istanbulezi asemenea cu mine, de toate vârstele, că foarte mulţi dintre noi obişnuiam să aruncăm, în timpul vieţii de zi cu zi, câte o privire spre strâmtoare, de la fereastră ori de pe balcon, şi să numărăm vasele, ca să ne dăm seama dacă se apropiau sau nu urgiile, moartea, marile răsturnări de situaţie”. Ce îi place Andreei Răsuceanu să urmărească în plimbările pe Strada Mântuleasa, sau oriunde vi se întâmplă să ajungeți, și ce simbolistică atribuiți acestei curiozități pe care o aveți față de spațiul urban?
Andreea Răsuceanu: Ați intuit foarte bine, am o permanentă curiozitate, încă de când eram copil, față de spațiul (ar trebui, cred, să spun, spațiile) orașului. Am numărat și eu, la rândul meu (pe lângă vapoarele de pe Bosfor, căci Istanbulul e unul dintre orașele mele preferate) case de secol XIX, grădini cu un anumit farmec din București, castani sau platani, Pani sau figuri feminine protectoare de pe casele din partea veche a orașului. Îmi place mult eclectismul Bucureștiului, amestecul lui de melancolie și ritm nebunesc, frumusețea tăcută, resemnată a cartierelor vechi și geamurile-oglindă ale zgârie-norilor în care se reflectă apusul. Aș zice că viața orașului se amestecă, în mod organic, cu viața noastră, a celor care trăim între limitele lui, iar în cazul celor care scriu, trece și în scris, în mod imperceptibil. Ceva din vocea orașului, din sunetul lui de fond se aude întotdeauna în proza mea. Dacă ești atent, mai ales în unele zone mai puțin circulate, mai liniștite, se aude vuietul acesta îndepărtat al orașului, alcătuit dintr-o mulțime de sunete indistincte, care pot fi orice, de la motoarele, claxoanele și frânele mașinilor, vocile și pașii oamenilor, muzica din preajma cafenelelor, la vânt și foșnetele copacilor, păsări și o mulțime de alte frânturi de sunete, a căror proveniență nu stai niciodată să o analizezi. Dar dacă ești o clipă atent, poți auzi orașul.
Libris: Afirmați într-un interviu că Vântul, duhul, suflarea pornește de la paradoxul biblic al preferării mezinului, în defavoarea celui dintâi născut, și vorbește despre relațiile obsesive, de dragoste și putere, dintre părinți și copii”. Vi se întâmplă, la fel ca în cazul poveștii celei de-a doua părți a trilogiei, să preferați una dintre cărțile scrise recent în defavoarea, să zicem, a celor scrise anterior? (Includ aici și cărțile care au la bază cercetări academice, dar și pe cele de proză) Există o nedreptate pe care un autor o poate face inconștient în cazul copiilor săi de hârtie?
Andreea Răsuceanu: Întotdeauna cartea preferată e ultima, cel puțin așa se întâmplă în cazul meu. Nu știu dacă e o nedreptate, e ceva firesc să te atașezi de ultima carte scrisă, ești cel mai aproape de ea, e proaspătă, ești încă obsedat de subiect, de dinamica personajelor. În acest moment, Linia Kármán e cartea care încă mă preocupă, nu m-am eliberat complet de ea. Încă mă gândesc la felul cum a reușit sau nu să lege firele tuturor părților trilogiei, la personajele care circulă dintr-un roman în altul. Întotdeauna am preferat ultima carte scrisă și pentru că ea ținea de o anumită zonă de interes, de o temă sau un subiect care mă preocupa în acel moment. Dar cred și că sunt un evaluator bun al cărților mele, ca și ale altora, asta vine din activitatea mea de critic și teoretician, dar și din cea de editor, am o abordare obiectivă, nu mi-e greu să le așez într-o ierarhie.
Libris: Menționați și că Vântul, duhul, suflarea este o carte despre absență și cum putem trăi cu această absență, cum ajunge să facă parte din viețile noastre, acaparând, într-o formă sau alta, prezentul. Putem privi absența din perspectiva accesului la o formă de cunoaștere care în cazul existenței unei certitudini nu ni s-ar fi dezvăluit, asta dacă ne gândim la ceea ce spunea Jean-Luc Marion în cartea sa, „Certitudini negative”, că „certitudinea constituie uneori un obstacol în calea adevăratei cunoașteri a anumitor fenomene”? Cu alte cuvinte, putem deconstrui și reconstrui și în acest mod ideea absenței?
Andreea Răsuceanu: Mi se pare foarte interesantă întrebarea, și provocatoare. Da, absența modifică radical structura, materialul existenței noastre, și e implicit și o formă de cunoaștere. A ta, a celorlalți, a lumii din jur, totul se schimbă, căpătând o consistență diferită decât până atunci, în momentul în care s-a produs ruptura, a intervenit absența. E cea care deschide posibilitatea unui insight diferit, o privire piezișă, altfel, la care nu ai acces în mod normal, asupra lumii. Cu siguranță absența e și cea care deschide calea iubirii, singura certitudine acceptabilă, și unicul antidot al zădărniciei existenței umane. Personajele din Vântul, duhul, suflarea descoperă că, din această confruntare cu absența, cu incertitudinea, cu nesiguranța se nasc tot felul de forme ale cunoașterii, dar fiecare are ca unic și ultim scop iubirea, față de ceilalți, de lume, dar și de sine, pentru că primul reflex, în momentul unei pierderi, este autoînvinovățirea. Invocarea continuă a ”marelui absent” transformă viața celor trei personaje, Iolanda, M., P., într-o permanentă căutare a ceva, a unor răspunsuri din trecut, a clarificării relațiilor dintre cei trei, mamă și fii, a unui sens al întâmplărilor, așa cum au avut loc. Absența vine cu o inevitabilă traumă, dar dacă certitudinea ar fi definit existențele celor trei, și nu această permanentă chestionare a naturii realității în numele unei profunde transformări, sau alterări ale sale, cu siguranță parcursul și evoluția celor trei ar fi fost diferite.
Libris: „În orice mărturisire e o pierdere, o dezvelire care, chiar dacă de o clipă, rămâne pentru totdeauna între tine și celălalt”, așa scrieți în Linia Kármán. Mărturisiți-ne ceva ce să rămână între dumneavoastră și cititorii noștri – cum s-a scris acest al treilea roman al trilogiei care are în centru satul C., un volum care recuperează povestea emigrării, dar și pe cea a identității și alterității, a unei oglindiri a trecutului în prezent. Care a fost procesul prin care a început să se creioneze această carte?
Andreea Răsuceanu: Am vrut să încadrez poveștile finale ale familiei originare din satul C. în rama unui dialog recent, dintre două personaje care încearcă să-și recupereze trecutul în moduri diferite, din perspective diferite. Unul dintre ele este Iana, e tânără emigrantă, care trăiește în Spania și revine în țară pentru a afla mai multe despre rădăcinile familiei sale. Cealaltă este aceeași naratoare din O formă de viață necunoscută, și ea preocupată de trecutul familiei, și mai ales al unei persoane care i-a marcat copilăria, Ioana, și ea personaj în primul roman al trilogiei. Am scris mereu cu gândul la procesul acesta al dislocării, al transmutării dintr-o societate, dintr-o cultură în alta și la consecințele lui. Ceea ce află Iana întorcându-se în România este că de fapt se trage tot din emigranți, oameni care nu s-au mulțumit cu ceea ce le-a oferit destinul, care și-au căutat locul în lume asumând mari riscuri și care au trăit, ca și ea, ca pe o traumă dar și ca pe o binecuvântare această schimbare de biotop, cum o numește Iana. Și ca o mărturisire pentru cititori, am scris cu o mare, profundă simpatie pentru personajul Ianei, care unora li s-a părut antipatic, dar eu am îndrăgit la ea obstinația tinereții, curajul opiniei, spiritul inchizitiv, refuzul înregimentării și atitudinea ei în general bătăioasă. Iana este o neînfrântă, o biruitoare, dar și o ființă de o mare, infinită delicatețe sufletească, tandrețe și generozitate, bine ascunse sub masca durității. Scriind despre ea, i-am avut mereu în minte pe studenții mei, la care țin mult, pentru același amestec de vulnerabilitate, inteligență, spirit de revoltă și nevoie de căldură, de înțelegere. Cu toate subterfugiile lor, micile vicleșuguri, cu spiritul uneori recalcitrant, cu ironia și autoironia lor, sunt la o vârstă splendidă, a răzvrătirii, dar și a tuturor începuturilor și posibilităților, și mereu îi rog să n-o irosească, s-o trăiască până la capăt, să-și descopere și să-și urmeze acea forță interioară care ne duce pe toți înainte. Iana reprezintă încarnarea tuturor acestor trăsături, și evident că are ceva din mine la vârsta ei.
Libris: Cartografiați atât de atent și documentat Bucureștiul și locurile sale pentru cititorii de critică, de ficțiune documentară sau de proză, însă eu v-aș întreba care sunt locurile în care vă refugiați ca să scrieți toate acestea? Și, mai ales, este scrisul un refugiu în fața existenței și a realității sau, dimpotrivă, constituie o continuare firească, un tip de (re)construcție a identității și a identităților – trecute și prezente – atât pentru scriitor ca instanță creatoare, cât și pentru cercetătorul din spatele scriitorului?
Andreea Răsuceanu: Am descoperit devreme că nu pot scrie când nu mă aflu în București, nu cu același randament, și mai ales nu proză. În timpul unor burse pe care le-am avut la Paris, la Sorbonne Nouvelle, m-am documentat pentru cărțile de geocritică, am participat la cursuri și diferite întâlniri, am făcut sute de fișe, am cumpărat cărți, dar nu am putut scrie aproape deloc. Cel mai bine scriu în București, acasă, la masa mea de lucru. Dar mai am și alte locuri, îmi place să scriu afară, în curtea unei case de unde se văd dealurile și o livadă de meri sălbăticiți. Dar și în bibliotecă, sau la arhive, în timpul documentării, mă opresc și scriu pasaje întregi, de ficțiune sau nonficțiune, pe care le continui ulterior. Uneori scrisul e și un refugiu, dar de cele mai multe ori e, exact cum spuneți, un fel de continuare firească a ceea ce trăiesc, cred că fără scris lumea ar fi infinit mai săracă, mai anostă, mai cenușie. Da, e un joc al identităților, un proces de construcție și reconstrucție permanentă, de reconfigurare creativă.
Libris: Cum vă alegeți titlurile cărților? Vă întreb acest lucru pentru că, în opinia mea sunt titluri, pe care le putem considera ca fiind și puțin poetice, eu așa le percep, cel puțin primele două – O formă de viață necunoscută și Vântul, duhul, suflarea, însă și al treilea – Linia Kármán, cel care conține un înțeles subtil, pe care așa cum spuneați și dumneavoastră la una dintre întâlniri, cei care nu știu ce înseamnă pot căuta foarte rapid pe Google și se pot edifica. Așadar, titlul vă apare de la început sau vine abia la finalul procesului de scriere?
Andreea Răsuceanu: Titlurile sunt metafore, într-adevăr, care se regăsesc de obicei chiar ca sintagme în interiorul cărților mele. Ele pledează pentru ideea că întotdeauna mesajul unei cărți este unul multiplu, cu mai multe straturi, că nu există niciodată un singur înțeles al lucrurilor, că sensul se adâncește, se lărgește în funcție de cel care citește cartea. M-am bucurat să văd că unii cititori au încercat un fel de hermeneutică a titlurilor, ceea ce înseamnă că scopul meu a fost atins, orice titlu trebuie să spună ceva, reprezentativ pentru conținutul cărții, dar mai ales să ascundă ceva, să propună cititorului o enigmă, un mister de dezlegat. Ele trebuie să sugereze, nu să explice sau să forțeze un sens al cărții asupra cititorului, ci să-i lase acestuia libertatea de a alege, de a-și descoperi singur sensurile. De cele mai multe ori lucrez cu liste de titluri, mă mai consult și cu alți colegi, scriitori, critici, editori, mă hotărăsc greu. Doar în cazul Liniei Kármán am avut de la început titlul, și nu m-am mai gândit la altul, era o idee care mă obseda (și apare chiar în Vântul, duhul, suflarea) de mai demult.
Libris: Precizam în prezentarea din deschiderea acestui interviu că primele două romane sunt deja traduse în mai multe limbi – engleză, franceză, spaniolă, bulgară, turcă -, fapt care mi-a amintit de volumul de poezie al Svetlanei Cârstean, „Trado”, unde este adusă în discuție și această ideea a traducerii, a fidelității acestui act față de scrierea inițială, a gradului de inovare pe care în mod cert îl implică, a pierderii prin traducere a unor nuanțe subtile și aproape foarte greu perceptibile, dar și a dobândirii unei noi vieți în textura unei culturi de adopție. Voi cita din „Trado” – „Actul de a traduce nu înseamnă doar să traduci un text./ Înseamnă să traduci odată cu el și lumea din care provine textul”. Sunteți de aceeași părere? Și cât de dificil sau facil a fost acest proces al traducerii, bineînțeles, în măsura în care v-a putut implica.
Andreea Răsuceanu: Da, mă bucur că trilogia începe să prindă contur și în alte limbi, romanul O formă de viață necunoscută a apărut în spaniolă, bulgară și franceză, iar Vântul, duhul, suflarea, în spaniolă și bulgară. Și, într-adevăr, din experiența traducerii am avut enorm de învățat, eu, ca autor, dar cred că și traducătorii mei. A fost un fel de schimb cultural, de dialog care cred că ne-a îmbogățit pe toți. Faptul că romanele din trilogia C.-ului se petrec în epoci și spații geografice diferite a ridicat gradul de dificultate al traducerii, obligându-i pe traducători să treacă de la secolul al XVIII-lea la lumea contemporană, de la spațiul Bucureștiului din ultimul deceniu de comunism românesc la spațiul satului C., aflat undeva între Dunăre și Prut. Pentru a reconstitui atmosfera unei epoci trecute eu am reconstituit totodată un limbaj, așa cum era el atunci, viu, denumind obiecte care alcătuiau universul domestic, privat, specific perioadei. Unele dintre aceste obiecte nu mai există, unele cuvinte au suferit transformări sau au dispărut din limbă, unora pur și simplu e dificil să le înțelegi sensul sau utilitatea – așa că munca traducătorului a fost extrem de dificilă. Pentru unii dintre ei, străini de spațiul românesc și de realitățile lui, istoria noastră mai mult sau mai puțin recentă reprezenta o necunoscută, în afara unor elemente foarte generale. Într-adevăr, într-o limbă străină o carte se reconstruiește, sau se rescrie, nu e vorba de redarea unui text mot á mot, într-o altă limbă. Mai mult, aș spune că nu doar o lume traduci, ci mai multe, lumi exterioare sau interioare, pentru că fiecare autor e altfel, cu particularitățile lui narative, stilistice, cu personalitatea și trăsăturile lui distinctive. Lumea asta, interioară, a unui scriitor mi se pare cel mai greu de tradus.
Libris: Întorcându-se după ce l-a condus pe fratele ei, Nicu, până în capătul străzii dinspre calea Moșilor, Ioanei îi vine în minte următoarea idee – „s-a gândit că o stradă nu e niciodată aceeași, cum nici tu nu ești același când o străbați a doua oară”. Cum este acest drum către o carte nouă pentru scriitoarea Andreea Răsuceanu? Este același și, în același timp, cu totul altul?
Andreea Răsuceanu: Aș spune că mai degrabă drumul e cel printr-o carte sau alta, de la o carte la alta e o distanță de obicei goală de conținut, de pauză, de retragere în cu totul altceva, urmată de o perioadă de acumulări, de lecturi intense și abia când mă întorc la lucrul propriu-zis, la scris simt că sunt iar pe un drum. Dar, într-adevăr, experiența scrierii unei cărți e diferită de fiecare dată, și la fel și perioadele intermediare, dar cum, de obicei, în timp ce mă apropii de finalul unei cărți am deja în minte ideea celei care va veni, intervalele acestea seamănă între ele.
Libris: „Aerul greu al absenței tale, care-mi zdrobea umerii” – sună ca un posibil vers de poezie al Angelei Marinescu și, recunosc, nu fără rușine, că nu am citit cărțile dumneavoastră până la momentul acestui interviu și, la fel ca în pasajul citat, mă simt zdrobită – în sensul pozitiv – de frumusețea lor. Ce vă determină să scrieți astfel, dincolo de pasiunea pentru literatură și evidenta înclinație de filolog?
Andreea Răsuceanu: Mă bucur că faceți această alăturare, Angela Marinescu e o poetă pe care o admir mult, o poetă foarte puternică, despre care nu se poate vorbi la trecut. Întotdeauna am scris așa cum am simțit, și cred în continuare că o literatură care e doar tehnică, doar construcție, doar epic, nu e literatură. Cred că echilibrul, greu de atins de altfel, între materie narativă și stil este cel către care ar trebui să țintească toți scriitorii. Cel puțin în cazul meu așa stau lucrurile. Mi-am dat seama că întâlnesc deseori fraze care nu sunt ”trăite”, nu sunt vii, autentice, ci artificiale, căznite, simulând o emoție absentă de acolo, imitând, de fapt, literatura adevărată. Sunt pline cărțile de azi, și dintotdeauna, de ele. Astăzi, pentru că trăim un moment de confuzie a valorilor, pentru că se citește puțin și neprofesionist, toate aceste lucruri trec neobservate, dar pentru un cititor bun, exersat e limpede dacă citește literatură adevărată sau încercări stângace, ratate din punct de vedere literar. Eu scriu pentru că am scris dintotdeauna, pentru că nu pot altfel, este o necesitate, până la urmă un mod de a fi, cel care mă definește cel mai bine.
Libris: Ascultându-vă în podcast-uri și interviuri online am aflat că nu încurajați urmarea unor cursuri de creative writing pentru tinerii scriitori. Ce modalități propuneți, totuși, pentru rafinarea stilului și a scrisului în cazul celor care se află în pragul debutului sau abia l-au depășit?
Andreea Răsuceanu: Nu am spus că nu încurajez urmarea lor, e mai degrabă o lipsă de încredere personală în utilitatea lor. Cred că ele sunt utile, într-o anumită măsură, anumitor categorii, celor care nu stăpânesc tehnicile de scriere, uneori nici lucruri cu mult mai simple, cum ar fi folosirea corectă a timpurilor verbale, care nu știu să facă o construcție, care nu au lecturi, nu au o cultură literară cât de cât solidă etc. Dar întrebările care intervin sunt: oare chiar trebuie toți stimulați să și publice? Ce înseamnă să avem o masă critică (de prozatori)? Nu cumva, de la un moment dat încolo, vorbim despre o încercare forțată, artificială de a scoate scriitori pe bandă? Cui prodest? Nu îmi place entuziasmul exagerat al celor care susțin utilitatea absolută a cursurilor de scriere creativă, cum nu-mi place nici pesimismul celor care susțin că n-ar trebui să existe. Cred că echilibrul, calea de mijloc e cea mai bună, ca de fiecare dată: sunt autori buni, care desigur aveau talent și nevoie ca acesta să fie canalizat cumva, pe care i-au ajutat aceste cursuri. Dar sunt (mult mai mulți) și cei ale căror sărăcie de limbaj, schematism, simplism chiar sunt dezarmante.
Libris: Ioana din O formă de viață necunoscută citește seara stând într-un fotoliu. Unde și când citește Andreea Răsuceanu? Și, mai ales, fiind perioada începutului de an, inspirați-ne cu titluri de lecturi care vă sunt dragi – în momentul actual sau de-a lungul timpului.
Andreea Răsuceanu: Citesc oriunde, nu am tabieturi sau obișnuințe, îmi place să citesc dimineața, cu mintea limpede, cărți de teorie, de istorie etc, ziua, de câte ori am ocazia, orice altceva, și citesc întotdeauna seara, de plăcere, de obicei literatură, înainte să adorm. Cel mai mult îmi place să citesc în camera mea, la birou sau pe canapea, dar nu am o problemă nici cu cititul în metrou, pe o bancă în parc, deși când sunt afară de obicei atenția îmi e distrasă de tot ce se întâmplă în jur, îmi place să observ. Am citit de curând Crossroads, a lui Jonathan Franzen și Lecțiile lui Ian McEwan, ambele romane ample, de construcție, foarte bine scrise.

Interviu realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.
„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.