Bogdan-Alexandru Stănescu (n. 1979) este prozator, poet, eseist, traducător şi editor. În prezent este director editorial al editurii Pandora M, parte a Grupului Editorial Trei, şi coordonator al colecției Anansi. Are o activitate prolifică în domeniul literar, publicând lucrări în diverse genuri precum dialoguri, poezie, eseuri și romane. De-a lungul timpului, valoarea lucrărilor publicate a fost recunoscută și prin nenumăratele nominalizări și premii naționale și internaționale. Cele mai cunoscute romane ale autorului sunt „Copilăria lui Kaspar Hauser” (Premiul pentru proză în cadrul Premiilor „Nepotu’ lui Thoreau”, ediţia 2017; Premiul pentru proză al revistei Ateneu, 2017; Premiul Radio România Cultural la categoria „Literatură”, ediţia 2018; Premiul Festivalului primului roman de la Chambéry, Franţa, ediţia 2018; Nominalizat pe lista scurtă a Premiului Uniunii Europene pentru Literatură, 2019) și „Abraxas” (Premiul revistei Observator cultural, ediția 2023, la categoria Proză; Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași, ediția 2023; Roman nominalizat la Premiile Radio România Cultural, ediția 2023, la categoria Proză; Roman nominalizat la Premiul Cartea anului 2022, acordat de revista România literară; Roman nominalizat la Premiul Leibniz pentru Proză, acordat de Societatea Leibniz din România, ediția 2023).
Din 2012 este doctor în literatură, cu teza „Opera lui Emil Botta: Ars moriendi”. A tradus din Alberto Manguel, James Joyce, Tennessee Williams, William Faulkner, Sandra Newman, Sue Prideaux, Edward Hirsch, Daniel Mendelsohn, Paul Auster, Philip Roth, Louise Glück, Hannah Arendt şi C.G. Jung.
Libris: Sunteti prozator, poet, eseist, editor, dar ați proiectat curiozități și în direcția medicinei sau a psihologiei. Trăiți sub aspirația enciclopedismului? Mai este posibil astăzi un homo universalis?
Bogdan-Alexandru Stănescu: Nu, haideți să nu proiectăm o imagine falsă! Sunt departe de a-mi afirma vreo competență în afara literaturii. De altfel, chiar și acolo am îndoieli, adesea, că m-aș pricepe. Ce am, însă, este o curiozitate vie și capacitatea de a mă mira. Sunt deschis la uimire.
Libris: Ați fost editor la Polirom, în prezent sunteți editor la Pandora M și coordonați îndrăgita colecție Anansi. Scrieți și citiți de ani de zile. Ați trăit vreodată sentimentul unui exces sau a unei supradoze de literatură?
Bogdan-Alexandru Stănescu: Un chirurg care operează de două decenii trăiește oare sentimentul unui exces de medicină? Un dirijor, un compozitor, un violonist resimt supradoza de muzică? Nu, atunci când meseria coincide în mod fericit cu pasiunea, nu există un asemenea risc. De altfel, mă gândeam recent că în clipa morții o să am două mari regrete: acela că mă despart definitiv de familie, bineînțeles, și că n-o să mai pot citi. Supradoza înseamnă îngurgitare în vederea obținerii unei satisfacții pe care dozele mici nu ți-o mai oferă. Eu nu am luat niciodată doze mici, pentru că nu caut satisfacție în literatură. Un pește în apă nu este satisfăcut de mediul în care trăiește.
Libris: La 40 de ani ați dat curs interesului pentru psihologie și ați studiat chiar doi ani la o facultate de profil. Într-un alt interviu spuneați că urâți determinismul de orice fel, în același timp mărturisiți că aveți o fascinație pentru Freud sau Jung. E un paradox la mijloc?
Bogdan-Alexandru Stănescu: Nu, din contră. Fascinația mea pentru psihanaliză nu are o finalitate clinică, ci e născută din înțelegerea ei ca sistem de gândire, o percep ca pe un tip de gândire magică, sau poetică. De aici distanța dintre un amator (adică iubitor) ca mine, și un psihanalist serios (pe lângă absolvirea studiilor și completarea formării). Sunt și eu, așa cum îl acuză Joan Baez pe Bob Dylan, „good at keeping things vague”. La Freud mă atrage metapsihologia, orgoliul nebun care a dus la scrierea Interpretării viselor, la Jung, nebunia creatoare din care s-au născut Cărțile negre și Cartea roșie.
Libris: Ratarea e un fir roșu care îl urmărește pe Michi Lucescu, protagonistul romanului premiat și îndrăgit de public, Abraxas. Este ratarea doar un pretext, un motor literar bun sau e un laitmotiv al postcomunismului (în care se petrece acțiunea din Abraxas), un fel de a doua piele a timpurilor tranziției? Ce relație are Bogdan-Alexandru Stănescu cu ratarea?
Bogdan-Alexandru Stănescu: Nu e un pretext, face parte din fibra ontologică a acestui personaj. Am scris câțiva ani la romanul respectiv și am fost obligat să-l primesc în casă și să-mi împart zilele cu el. Ratarea s-a impus de la sine, în măsura în care orice viață este bântuită de spectrul ratării, odată ce treci de proiecția rigidă simbolizată de persona. Se spune că orice viață are un final tragic, nu? Eu văd această tragedie în orgoliul pe care-l afișăm, ignorând propria fragilitate. De aici decurg războaie, crime, nevroze de grup, conflicte interetnice și altele. Omul e o ființă agresivă și ipocrită pus în mișcare de nevoia/complexul de superioritate, ca să-l aducem și pe Adler în discuție, pe lângă ceilalți doi. În același timp, că tot fac name droppping, conform lui Otto Rank, omul e mânat, cel puțin în prima parte a vieții, de mitul eroului, pe care-l pune în materie. Bineînțeles, nu am fantezii hippie, urăsc din toată ființa orice deplasare spre new age, dar simt că toată agresivitatea manifestată la nivelul cel mai meschin, al rețelelor de socializare, e adevărata față a omului. Iar asta vine din trăirea propriei ratări de către fiecare dintre noi. Ne îndreptăm, de altfel, spre o ratare a planetei.
Libris: Scrisoarea pierdută este o biografie romanțată a lui Caragiale, pe care o semnați într-o colecție de profil a Editurii Polirom, pornind de la o epistolă pe care marele dramaturg i-ar fi adresat-o criticului literar Paul Zarifopol. Sunt multe legende, bârfe, mituri care circulă despre Caragiale, printre altele că ar fi fost un zgârcit, dar și un pătimaș în dragoste. Ce mituri ați dărâmat sau confirmat prin acest volum? Cum a fost să priviți prin ochii lui Caragiale la viața lui Caragiale?
Bogdan-Alexandru Stănescu: Caragiale a fost un profesionist al scrisului și un om care a stârnit adversități. Mi l-am imaginat, citindu-i corespondența, ca pe un tip care nu se putea abține să plesnească ipocrizia. Iar neamul românesc excelează la fanfaronadă și ipocrizie lăcrimoasă ori revoltată. Am crezut că e o tară a generației mele, însă am ajuns să cred sincer că e o fibră morală națională. Or Caragiale exulta în fața acestor lucruri, se simte, trăia un extaz creator în fața țopismului patriotic, în fața veleitarilor, grafomanilor, politicienilor, se hrănea cu așa ceva. În același timp era un om care suferea profund, se enerva autentic și avea propriile prefăcătorii. Un om complex, așadar, aflat toată viața într-o goană după bani. Cred că era rănit de moarte de ideea că cei pe care-i disprețuia o duceau bine, pe când el trebuia să muncească ca un sclav. În același timp, era un om sensibil un meloman capabil să tremure ascultând Beethoven, să se îndrăgostească autentic și să sublimeze aceste lucruri, să caute în permanență corelativul obiectiv. Un om paradoxal, deci interesant. Pentru mine, a fost un exercițiu de identificare, sau de ventrilochism.
Libris: În volumul de poezie Adorabilii etrusci pe care l-ați publicat la Editura Charmides aveți un poem intitulat Războaiele mele, cu cel puțin trei conflagrații personale, dintre care una sentimentală și una pragmatică. La anii maturității serene, s-au încheiat războaiele lui Bogdan-Alexandru Stănescu?
Bogdan-Alexandru Stănescu: Maturitatea serenă e o parodie, nu cred în așa ceva. De altfel, întreg poemul e parodic, nu trebuie să plecăm după fentă. Foarte puțini critici au remarcat filonul ironic și parodic care unește Abraxas și Adorabilii etrusci. E riscul pe care ți-l asumi când mimezi prea bine, ajungi să fii luat în serios. Or, arta e un exercițiu tragic de mimetism parodic.
Libris: Perioada târzie comunistă și postcomunistă în care se petrec poveștile din Copilăria lui Kaspar Hauser sau Abraxas proiectează timpuri în care cartierele bucureștene lasă o amprentă inițiatică, poate chiar pedagogică în evoluția copiilor. Chiar dumneavoastră spuneați că acei copii au fost copiii unor cartiere mai degrabă decât copiii unor oameni. Mai poate avea geografia urbană un asemenea impact astăzi? Mai au cartierele personalitate și putere inițiatică?
Bogdan-Alexandru Stănescu: Nu, categoric nu. Aici funcționează un alt paradox: cartierele aveau personalitate atâta timp cât încă mai purtau amprenta coeziunii impuse de nivelarea comunistă. Erau zone standardizate, care în absența comercialului, amplificau inventivitatea individuală. Fiecare cartier își cultiva propriile abateri de la normă. Anii 90 au constituit apogeul acestei fierberi. În prezent, după o nouă uniformizare agresivă, a capitalismului de consum, toate arată în sfârșit la fel: fiecare parter de bloc are aceleași magazine, aceleași bănci, aceleași farmacii. Sunt parodii, toate cartierele bucureștene au devenit parodii ale unui model ideal, aflat în cerurile capitalismului. Iar mai recent, dintr-un mimetism cultivat de antreprenori care au gustat aerul occidental, apare o nouă nivelare, mult mai perversă, a nonconformismului hipsteresc. Pe strada unde locuiesc funcționa un teatru mic, discret. Era evident de la înființare că n-o să reziste prea mult. S-a desființat și în locul lui a apărut un fel de bistro-alimentară, cu o masă lungă de brad și câteva pernuțe afară, unde un pahar de vin costă cât două sticle la magazin și care e în permanență plin. Trec zilnic prin fața lui și văd oameni parcă copiați la indigo: bărbați de treizeci, patruzeci de ani, bărboși, fumând țigări rulate, femei de aceeași vârstă, cu baticuri înfășurate pe cap și bijuterii personalizate, cu paharul ținut într-un gest de exhibare snoabă. Duminica, la brunch, nu se poate trece pe trotuar. Iar asta îmi amintește de strigătele de disperare ale scriitorilor din Brooklyn, în fața invaziei hipsterești de acum două decenii. Omul e un animal mimetic, dar și unul gregar, totul ține de un dinamism implacabil, pe care-l urmăresc cu amuzament. Deși nu sunt bătrân încă, încerc să-mi amintesc, când trec pe lângă semenii mei hipsteri, că am stat la coadă la portocale, cu scăunelul.
Libris: Centrul nu se poate susține. Ceea ce ne desparte este o reeditare completată a dialogului epistolar pe care l-ați desfășurat cu Vasile Ernu în urmă cu mai bine de un deceniu. Ce s-a schimbat în cei 12 ani de la volumul original? Rămâne literatura, așa cum observa Radu Vancu, un zeu care unește, într-o epocă în care aproape toți zeii și aproape toți oamenii nu mai știu decât să despartă?
Bogdan-Alexandru Stănescu: Eu nu văd această carte ca pe o reeditare, fie ea și completată, ci ca pe una nouă, dat fiind că prima jumătate, scrisă anul trecut, vine să repoziționeze critic cele două discursuri încheiate acum 13, 14 ani. Și să nu uităm că această carte este una în care un artist plastic, Andrei Gamarț, interpretează grafic textele pe care le citește. E un experiment în care, da, rămâne literatura, rămâne bucuria de a o discuta, de a reciti, de a pune lumea contemporană în contextul literar și invers. De a demonstra că nimic nu e nou.
Libris: Alberto Manguel spune în volumul de eseuri Un cititor în Pădurea din Oglindă pe care l-ați tradus la Editura TREI: ghizii cei mai buni, cred, sunt toanele cititorilor – ai încredere în plăcere și credință în hazard-, care câteodată ne conduc spre substitutul unei stări de grație, ne permit să scoatem diamante din noroi. Vă lăsați ghidat de toane în lectură? Este un editor un adversar al toanelor sau își permite și el vreodată acest privilegiu?
Bogdan-Alexandru Stănescu: Da, oricât am nega, gustul personal ne ghidează în alegerea titlurilor. Facem, bineînțeles, și abstracție de el, îl adormim sau chiar îl blocăm pentru a putea acoperi o plajă cât mai largă de alte gusturi, dar el rămâne vocal în subteran, pentru că face parte din ființa noastră de cititori. Deci aș înlocui „toane” cu gust. De altfel nu pot să spun că sunt un mare susținător al lui Manguel, deși îi admir cultura și pasiunea pentru cărți. Ceea ce ne desparte, de exemplu, este disprețul lui pentru Roberto Bolaño, unul dintre marii scriitori ai lumii, după mine.
Libris: Tocmai ați terminat un nou roman care este în curs de apariție la Editura Trei. Când îl așteptăm? La ce să ne așteptăm?
Bogdan-Alexandru Stănescu: O, ce bine ar fi să-l fi terminat! Va apărea, probabil, la sfârșitul acestui an. Cât despre așteptări, încă nu știu nici eu la ce să mă aștept, pentru că se ascunde de mine. Când am impresia că am pus mâna pe el, se preface-n scrum și dispare. Ce pot spune este că romanul de anul acesta încheie o trilogie pe care o alcătuiește împreună cu Copilăria lui Kaspar Hauser și Abraxas, trilogie a memoriei și a tranziției. Cu el se încheie etapa „adolescentină” a scrisului meu, așa cum Adorabilii etrusci a însemnat o „încheiere” în poezie.
Libris: Ce titluri pregătiți în aceste luni în colecția Anansi? Ce volume ați citit cu plăcere și ce volume recomandați?
Bogdan-Alexandru Stănescu: Nu o să dau o listă completă, pentru că m-ați făcut până acum să mă simt scriitor și mi-e greu să revin la dispoziția profesionistă de editor. Dar am citit cu enormă bucurie și implacabilă tristețe ultimul roman, autobiografic, al lui Martin Amis, Inside Story, volumul de memorii al profesoarei de științe politice de origine albaneză Lea Ypi, Liberă, și recomand romanul hibrid al lui Paul Auster, Băiatul sclipitor.
Libris: Într-un alt interviu ați amintit că urâți odihna și că nu credeți că am fost făcuți să ne odihnim. Obosește totuși, vreodată, Bogdan-Alexandru Stănescu și ce face atunci când e obosit?
Bogdan-Alexandru Stănescu: Obosesc din ce în ce mai des și încep să regret anii pe care i-am risipit muncind, în timp ce congeneri de-ai mei își trăiau viața. Ce pot să fac când sunt obosit? Citesc, evident și îmi enervez copiii, soția. Cicălesc oamenii din jur, proiectez cărți, urmăresc seriale, văd filme, ascult muzică, mă joc cu pisicile, fac curățenie, merg pe jos prin cartier, ies cu prietenii la un vin, trag de fiare și fac flotări, mă indignez în fața dezastrului perpetuu de la Dinamo (deși în clipa în care scriu tocmai am bătut Farul cu 2-0, ceea ce e mai rău, pentru că îmi hrănește speranța).
Interviu realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.
„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
