Isabel Allende: „Îmi place să ascult și să citesc povești, îmi place să le spun cu propria mea voce. Sunt foarte norocoasă că am găsit singurul lucru pe care îl pot face.”

Isabel Allende, nepoata fostului președinte chilian Salvador Allende, s-a născut pe 2 august 1942 la Lima, în Peru. Își petrece copilăria în Chile, iar în timpul dictaturii lui Pinochet se refugiază în Venezuela, unde rămâne timp de 15 ani și lucrează ca ziaristă. În prezent locuiește în California. În 1982, primul ei roman, Casa spiritelor, are un succes fulminant și devine imediat bestseller internațional. În 1984 publică Despre dragoste și umbră, apoi Eva Luna (1987), Povestirile Evei Luna (1989) și Planul infinit (1991). În 1992, fiica scriitoarei, bolnavă de porfirie, moare. Următoarea ei carte, Paula (1994), îi este dedicată. De mult succes se bucură volumul Afrodita (1997), romanele Fiica norocului (1999) și Portret în sepia (2000), volumul de memorii Țara mea inventată (2003) și romanul Zorro (2005). În 2006 îi apare romanul Inés a sufletului meu, în 2007, volumul autobiografic Suma zilelor, în 2009, romanul Insula de sub mare, în 2011, Caietul Mayei, iar în 2012, volumul Dragoste. În 2014 vede lumina tiparului thrillerul Jocul RIPPER, în 2015, romanul Amantul japonez, în 2017, Dincolo de iarnă, în 2019, O lungă petală de mare, în 2020, Ce vrem noi, femeile? Despre dragostea nerăbdătoare, viața lungă și ursitoarele bune, în 2022, Violeta, iar în 2023, Numele mi-l știe vântul.
În cariera sa literară, Isabel Allende a primit peste 60 de premii și distincții. În 1994, statul francez i-a conferit titlul de Chevalière de l’Ordre des Arts et des Lettres, iar în 2014 i s-a decernat Presidential Medal of Freedom. În 2018, în cadrul National Book Awards, a primit Medal for Distinguished Contribution to American Letters, fiind prima personalitate scriitoricească de limbă spaniolă căreia i se acordă această distincție.
Cărțile ei au fost traduse în peste cincizeci de limbi și s-au vândut în peste șaptezeci și șapte de milioane de exemplare în toată lumea. (prezentare preluată de pe site-ul grupului editorial Humanitas)

Laurențiu-Ciprian Tudor: Doamnă Isabel Allende în acest nou roman al dumneavoastră (Numele mi-l știe vântul) avem o împletire de trei povești ale fugii de violență, de bestialitate, de nebunia politicii, dar avem și speranță pentru că asta trebuie să fie dragostea dintre Selena și Frank, o speranță, un temei. M-am tot gândit că așa ați rezolvat romanul și suferința celor trei destine: există o speranță pentru viitor, pentru că un copil al celor doi va face posibilă o altă lume, una în care iubirea va naște iubire și va lupta pentru bine. Putem înțelege astfel ecuația acestui roman? Putem spera?

Isabel Allende: Nu m-am gândit prea departe în viitor când am scris romanul. Nu știm dacă Selena și Frank rămân împreună sau dacă vor avea vreodată un copil. Deși este clar că sunt îndrăgostiți, la final nici măcar nu locuiesc împreună, pentru că Selena trebuie să-și afirme independența (lui Frank îi place controlul). Pentru mine, speranța este reprezentată de oamenii care încearcă să ajute refugiații. Prin fundația mea (www.isabelallendefoundation.or) lucrez cu organizații și persoane din întreaga lume care și-au dedicat energia atenuării suferințelor refugiaților. Am aflat despre o fetiță oarbă care a fost separată de mama ei la granița dintre SUA și Mexic. Ea și oamenii care au ajutat-o au fost o sursă de inspirație în scrierea romanului.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Titlul romanului este un vers despre libertate, este un vers despre condiția noastră de călători, despre faptul că nu suntem fără rost și că, orice ar fi, există o memorie a lumii din care nu vom putea fi șterși. De câte ori v-ați spus chiar dumneavoastră ce își spune Anita? De câte ori, cu vântul prin păr, ați luat-o de la capăt?  

Isabel Allende: Sunt un model de persoană dezrădăcinată. Tatăl meu a abandonat familia în Peru pe când aveam trei ani, am crescut în casa bunicului meu din Chile, apoi mama mea s-a căsătorit cu un diplomat și am călătorit mult. M-am despărțit mereu de locuri, prieteni, școli, animale de companie și am încercat să mă adaptez în diferite circumstanțe. Am trăit în Chile o vreme, dar după lovitura militară din 1973 am devenit exilată politică în Venezuela. Acum sunt imigrantă în Statele Unite. Unde sunt rădăcinile mele? Probabil în cărți și în oamenii pe care îi iubesc.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Doamnă Allende, m-am tot gândit, citind romanul, la faptul că dacă răul pare inexplicabil și irațional, nebunesc, nici cu binele lucrurile nu sunt mereu clare. De ce unii oameni fac bine, aparent din nimic, cum face Selena (ține de maternitate?), deși nici bătrânul colonel Volker nu are o motivație elaborată, în timp ce alții îl fac fie interesat, ca Frank (cel puțin la început), fie pentru că au aceeași poveste (Samuel și Leticia)?

Isabel Allende: Nu am o explicație de ce unele persoane sunt crude și rele în timp ce altele își pot sacrifica viața pentru a-i ajuta pe ceilalți. Violența, discriminarea, rasismul și alte forme ale răului mobilizează oamenii foarte ușor. Un scop comun și teamă – de atât au nevoie tiranii și huliganii. Motivele individuale sunt însă dificil de explicat. Unii oameni se nasc cu standarde morale ridicate, în timp ce alții nu au deloc. Cultura, credința, comunitatea, valorile familiei determină și ele comportamentul unei persoane. Colonelul Volker este un soldat de onoare, viteaz și cu un simț clar al justiției.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Vedem (și în cartea dumneavostră) că atunci când istoria o ia razna și bestialitatea începe să se manifeste, femeile (și copiii) sunt principalele victime. „E un război împotriva femeilor! Violate, torturate și ucise fără nicio teamă! Ajunge!”, așa spune Eduvigis, bunica Anitei. Înțeles astfel, feminismul este perfect justificat, obligatoriu și urgent (sunt încă milioane de refugiați care plâng), dar el are și o față radicală și periculoasă: când este misandru și dorește răsturnarea balanței, afirmarea violentă a superiorității femeii. Cum vă raportați la acest tip de feminism?  

Isabel Allende: Lupta feministă are un scop foarte clar: să înlocuiască patriarhatul. Desigur, în felul acesta echilibrul este perturbat, dar aceasta este și țelul. Sper că într-o zi femeile și bărbații – egali în număr și putere – vor conduce lumea. Și sper că atunci când valorile feminine vor prevala, vom avea o civilizație pașnică, justă, prosperă și durabilă.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Apropo de feminismul sănătos, nerevanșard, când și cum vom înțelege că o lume în care femeile sunt educate, în care femeile sunt libere și se pot dezvolta este o lume în progres? Când și cum vom înțelege că o calitate crescută a vieții femeilor este adevăratul indicator al calității vieții unei societăți, că acolo unde ele suferă nu este de dorit să trăiești?

Isabel Allende: Aveți perfectă dreptate: cele mai înapoiate societăți din lume sunt cele în care femeile sunt înăbușite. Feminismul a obținut drepturi importante, dar nu a ajuns peste tot, încă există milioane de femei și fete care suferă discriminare și violență. Trebuie să fim vigilenți, în circumstanțe greșite, cum ar fi războiul, ocupația, sărăcia, criminalitatea, fundamentalismul etc, femeile pot pierde totul, chiar și viața. De aceea, patriarhatul trebuie să înceteze.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Aflăm de la Selena că logodnicul ei Milosz îi spune că problema refugiaților „e treaba guvernului, că nu putem primi milioane de imigranți, că trebuie să ne păstrăm țara și valorile“. Din păcate, o astfel de opinie este destul de răspândită chiar și în Europa. Cum vedeți toate aceste lucruri?  

Isabel Allende: Suferința umană îi preocupă pe toți, dar într-un sens Milosz are dreptate. Avem nevoie de o politică globală pentru a gestiona persoane dezrădăcinate; ajutorul individual nu este suficient. Zidurile și gloanțele nu vor opri refugiații disperați. Avem nevoie de politici umane și de acorduri internaționale pentru a rezolva problemele în locurile de origine, astfel încât oamenii să nu fie forțați să-și părăsească casa și pentru a oferi resurse de bază și un loc sigur celor care sunt în mișcare.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Anita, fetița de 8 ani din romanul dumneavoastră, are un fel de paradis al ei, căruia îi spune Azabahar și care este „o lume perfectă a fericirii totale, un loc în care îi întâlnea pe cei absenți”. Pentru că este bun și merită, îl invită aici și pe Samuel; dumneavoastră, dacă ar fi posibil, pe cine ați lua pe Azabahar sau cu cine v-ar plăcea neapărat să vă întâlniți acolo?

Isabel Allende: Copiii care suferă și toate animalele.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Doamnă Allende, de ce asociem realismul magic în primul rând cu scriitorii sud-americani? Ce au ei specific, care face posibil acest lucru, această soluție narativă? Are legătură cu trecutul precolonial (plin de mitologie și elemente fantastice), cu vitregia istoriei? E o evadare? O recuperare? O încercare de a transgresa limitele prezentului? De unde vine asta?

Isabel Allende: Realismul magic este prezent în literatura africană, în saga scandinavă, în poezia folclorică etc. Există pretutindeni sub diferite forme, dar îi dăm alte nume. Realismul magic este misterul lumii, tot ceea ce nu putem explica sau controla. Primii cuceritori spanioli și portughezi din America Latină au scris relatări fabuloase despre creaturi mitologice, orașe de aur pur și fântâni ale tinereții eterne.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Doamna Allende, pe lângă geniu, umor și erotism, ce altceva ați topit în elixirul tinereții pe care îl dețineți? Este darul de a spune povești unul dintre ingredientele? Cum ați reușit ca suferința să nu vă amărască? Vă mărturisesc, m-am gândit că Nadine este un autoportret. 

Isabel Allende: Nadine nu este un autoportret, este persoana care aș vrea să fiu. A spune povești mă ține ocupată și mă distrează, mă pune în legătură cu cititori din întreaga lume, mă ajută să înțeleg propria viață și să păstrez ceea ce nu ar trebui să fie uitat.

Laurențiu-Ciprian Tudor: În mulțumirile cu care se încheie cartea este una care sună astfel: lui „Nicolas Frias, pentru că are grijă de sănătatea mea mintală (și a celor care mă înconjoară atunci când nu scriu)”. Această formulă creează două întrebări: 1) cum este Isabel Allende când nu scrie? și 2) este scrisul un scut, o modalitate de a nu îți pierde mințile (atunci când încercările sunt prea multe)? Este povestea un fel de iubire?

Isabel Allende: Sunt hiperactivă, am prea multă energie și prea multă imaginație. Când nu scriu, încep să-mi imaginez proiecte în care bietul meu fiul (și alții) trebuie să participe, cum ar fi mutarea într-o casă nouă, plecarea într-un safari, adoptarea animalelor, reorganizarea biroului etc. Îi scot pe toți din minți! Dar când scriu, îmi petrec cea mai mare parte a vieții singură, într-o cameră cu ușa închisă. Nu deranjez pe nimeni. Îmi place să ascult și să citesc povești, îmi place să le spun cu propria mea voce. Sunt foarte norocoasă că am găsit singurul lucru pe care îl pot face.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Suntem convinși că lectura este o activitate care se regăsește în rutina dumneavoastră zilnică. Cum reușiți să alocați timp lecturii într-o zi aglomerată?
Suntem curioși dacă, de pildă, preferați să citiți dimineața ori seara, în format electronic ori audio sau dacă preferați cartea clasică, dacă aveți nevoie de liniște sau dacă vă adaptați cu ușurință forfotei din jur.

Isabel Allende: Citesc în mare parte pentru cercetare, dar îmi place și ficțiunea. Îmi place să citesc romane în timpul liber, le ascult în format audio în mașină când mă deplasez, și le citesc pe Kindle când călătoresc. Pot citi aproape oriunde. În general, zgomotul mă deranjează, dar dacă este necesar, pot citi (și scrie) oriunde, chiar și într-un club de noapte.

Interviu realizat de Laurențiu-Ciprian Tudor pentru libris.ro. Mulţumiri pentru intermedierea acestui interviu Editurii Humanitas Fiction.

Laurențiu-Ciprian Tudor, născut în 1973, la Brașov, este poet, eseist, jurnalist cultural, sociolog, trainer și educaționist. Este membru al Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România din 2014. Aceeași filială îl premiază pentru evenimentul literar al anului (în 2015) și primește Premiul Cartea anului (în 2017 și 2019). A publicat, până acum, 9 volume de poezie, patru cărți de dialog (cu Daniel Drăgan, Teodor Baconschi, Liliana Ursu și Nicu Alifantis) și un volum de interviuri. Între 2007 și 2018 a inițiat și condus Grupul de litere-sunete-şi-culori „Caii verzi de pe pereţi” din Braşov. Este prezent cu poeme, cronici și interviuri în revistele literare. De la finalul lui 2022 este membru fondator al Asociației culturale și al revistei online „Epithet”. Cea mai recentă carte a sa este „de inimă albastră” (2023), o antologie de poezie realizată de criticul Adrian Lesenciuc.